Despre prostie

a. Prostul la serviciu

Privindu-l îți este ușor de recunoscut:

Se îmbracă cu intransigența când e vorba să execute cerințele șefului, chiar dacă cu câteva minute înainte l-a bârfit cu colegii. Se crede șef chiar și atunci când nu este, și-și ia o înfățișare de superioritate ca să arate că el poate să conducă ca nimeni altul. Știe ce trebuie făcut mai bine pentru firmă și nu ia în seamă părerile altora. Prostul le știe pe toate, chiar și pe cele ce urmează să apară.

El nu lucrează mult, așa lucrează el, și tot așa îți va complica existența prin necunoașterea lui cu privire la raportul muncă-viață personală, adeseori delabrând viețile celorlalți prin stricarea pieței muncii – măreața operă de artă la care colegii lui de breaslă nu pot accede.

Neavând cu ce să se laude, el o face prin intermediul muncii sale istovitoare, remunerată în cam tot atâția bani pe care i-ar fi câștigat dacă ar fi fost nițel mai ne-prost.

Vorbește de realizările lui muncitorești oriunde i se oferă ocazia de a-și deschide sloboda gură, subiectul discuției fiind preștiut: prostul în luptă cu balaurul muncii și implicita victorie a celui dintâi.

Prostului nu-i place muzica clasică. O detestă neputând-o pricepe și, prin urmare, are în telefonul mobil mai toate soiurile de melodii ușoare gen „Radio Futil”, căci prost cum este nu s-ar sinchisi să caute și alte posturi de radio (diferite de cele urmărite de prostime) cum ar fi cele străine. Dacă din telefonul firmei, atunci când acesta ar suna, s-ar auzi Kanon und Gigue in D-Dur, cu siguranță că prostul de la serviciu ar schimba melodia cu una asemănătoare celor din jocurile mecanice. Și n-ar conteni să viseze la măreția lui excremențială la care te va chema prin vorbele pline de sensuri ordinare: „Așa-i că-i tare piesa?”

Când pleacă acasă, el părăsește universul cel mai drag, în care a investit cu trudă, și va fi cuprins de frică. Cei din afara acestui spațiu, fiind mai greu de manipulat (spre deosebire de colegii de muncă), îl sperie prin posibilitățile lor de a-i recunoaște prefăcătoria și de-a-l sfida. Astfel că, negăsind ceva care să-i suscite interesul pentru alimentarea orgoliului, adesea poate fi văzut într-o stupefacție oligofrenică când e nevoit să rămână pe tușă mai mult de două zile. Lipsit de posibilitatea datului în spectacol, el rostește cu o grimasă demnă de filmele cu cretini: „Păi, da’ ce să fac acas’? Că te plicti’ să stai atâta timp...” Pentru el casa e locul coșmarului prematur, zona plictiselilor execrabile, spațiul necomunicării și al morții prin definiție, acolo-ul unde și-ar tot amâna prezența. Și asta deoarece casa lui nu este acasă.

Prostul se teme de șef mai tare ca de Patronul divin, și nu va ezita să accepte orele suplimentere care i se oferă, chiar dacă în lăuntrul său nu și le dorește. Dar el, după cum știm, nu mai posedă de mult timp așa ceva, fiind un număr într-un grafic pe care nu-l reneagă, ba din contră, îl acceptă cu o bucurie demnă de un martir fără cauză.        

Când stă acasă el trebuie să-și găsească ceva prin care să-și exercite firescul său mod de a fi, și anume prostia. Astfel, e obligat să apeleze la lucruri superficiale, ca uitatul la televizor (te miri ce), tolănitul de voie (ca accentuare a megalomaniei sale muncitorești: „Am mutat munții. Cine e ca mine? Deci acum mă odihnesc”), pălăvrăgitul din fire (subiectul evident: cât și cum lucrează el) ș.a.m.d. Toate într-o manieră belferic-ostentatorie.

Prostul nu va șovăi să te-ntrebe de ce nu participi la orele suplimentare sau de ce nu vii la muncă și în zilele de sâmbătă. Dar nu ca să defileze în fața ta ca unul mai bine plătit decât tine (deși nu excludem aceasta), ci din dorința de a-ți semăna și de a putea să spună un NU clar sistemului abrutizant oferit de mai-marii noștri. Doar că nu-și poate scoate masca.

Dacă i se va oferi ocazia șefiei, prostul n-o să-ți dea posibilitatea refutării unei probleme, respingându-ți argumentele prin vorba plină de sinele său atotcunoscător: „Fă cum îți zic eu, bă!” Dar de va constata că ar fi trebuit să ia aminte la cuvintele tale, se va eschiva printr-o frază ce indică o dedublare a personalității (e una aparentă) și va replica prin: „Da’ de unde era să știu?!”

Această mirare este o ripostă față de cei care îi pun la îndoială modul său de gândire, adăugându-i acesteia – pentru a se sustrage adevărului (că el este prost) – și vorba menită să-i înduioșeze pe „acuzatori”: „Păi, dacă nu mă ajută nimeni...” Aceasta din urmă fiind zisă făcând totală abstracție de persoanele care au încercat să-l ajute (adică să-i schimbe părerile), în cazul nostru, de tine.

Pentru că îi este imposibil să realizeze o cercetare interioară, el o va părăsi în favoarea imaginii exterioare, singura care i-a rămas la bătaie în lupta aparențelor dintre el și cei aidoma lui. Așa că, nu de puține ori îi putem vedea îmbrăcați cât mai elegant cu putință, chiar dacă spațiul nu este unul propice: depozite, hale și ateliere din industria ușoară – locuri în care elemente cum sunt praful și diferiți lubrifianți sau agenți corosivi se găsesc la discreție.

Când va ajunge printre fruntașii companiei să nu te aștepți la vreo schimbare în bine. Va fi același om plin de ingratitudine, cu pieptul înainte și privirea rotitoare, va scruta permanent fiecare particulă cu care ia contact, va inhala laudele ce „i se cuvin” și va expira, pe nas și pe gură, blestemele predestinate celor care au cutezat să-l ignore. Toate acestea într-o totală degajare aparentă (el nu doarme), cu un ochi mefient spre slugile netrebnice și cu unul servil la ordinele unui individ mai bos ca el.

În consecință, el are deja pregătite discursurile necesare fiecărei categorii de oameni cu care va lua contact: un discurs de supremație, ce va declanșa o contrareacție manifestată prin mâncărimi ale degetelor, și unul aprobator de factură extatică, dintru care adeseori se trezește cu greu, vrăjit și plăcut impresionat de sacrosancta și infailibila autoritate a unuia mai mare decât el. Pentru că lucrurile sunt clare: Ce este da e da și ce este nu e nu, spațiile decolorate ce alcătuiesc preaplinul timpului nostru ne-normat fiind expediate în zona necunoscutului, lăsată deoparte pentru o eventuală analiză ulterioară, care nu va avea loc. Necunoscutul îi este de neconceput, de vreme ce el le știe pe toate, misteriul acesta fiind, în mintea lui, o născocire a celor hrăniți din tainul milostivirii sale – e doar o chestie fictivă, construită pentru a-i compromite menirea sa de unic fiu al Înțelepciunii, născut din rostogolirea involuntară a zarurilor afectivității părinților.

Nu vă încredeți în prost. În adâncul sufletului său nici el nu se încrede în propria persoană, și neputând să se răzbune pe sine (prin încercarea de a nu mai fi prost) o va face, redirecționând valul punitiv, spre ceilalți, adică spre voi. Și fiindcă el nu greșește (fiindu-i greu să-și recunoască neputințele), nu-i greu de prezis cine o să primească șuturile-n fund.

Nu uitați! Prostul știe să facă pe prostul. Ajunge să-i divulgați planul și... o să v-arate el.

Nu munca l-a format pe prost, ci prostul a „elaborat” munca. Acea muncă de dragul muncii și în detrimentul funcțiilor psihosomatice, munca de ne-voie, de non-voie, una care își va cere drepturile imediat după ce-i vom acorda importanța necuvenită, dând startul unei personificări ireversibile.

Prostul își iubeste în continuare creația. Să nu vă lăsați înșelați! Poate fi oricine și poate lua forme variate, aceasta pe care v-am prezentat-o fiind doar una dintre ele. Pot fi chiar eu, poți fi chiar...

(Foto © flickr.com, txmx 2)

Cu sula-n coastă

Casc bine ochii ca să mă dumiresc și încerc să dau de nodul gordian ce a stat la baza „insomniei metafizice” transpuse releveumatic în articolul „Săptămâna de 5, 6, 7 zile...”, semnat de domnul arhitect Dorin Boilă, articol apărut în revista „Lumea Credinței” din luna iulie (salutând, cu această ocazie, grupul redacțional pentru rubrica „Puncte de vedere”).

Ce vrea acest domn? Un singur lucru: ca săptămâna de muncă să aibă cu orice preț 6 zile și nu 5 zile, cum se dorește mai nou, sau, ca să folosesc cuvintele autorului articolului, să nu mai existe această „înrădăcinată sâmbătă liberă”.

Motivele etalate de autor sunt atât de penibile și de vulgare, încât nu mi-a venit să-mi cred ochilor, când le-am citit. Ele sunt următoarele:

a.       „În țările dezvoltate economic (sincer, nu cred că e cazul României. nota mea) se reduce timpul de muncă în detrimentul unor procese care trebuie să aibă loc neîntrerupt 6 sau 7 zile pe săptămână, aceasta fiind și una dintre cauzele importului masiv de mână de lucru din alte țări”. (Și se contrazice, dând exemple de zone unde se păstrează „un foc continuu” în programul de muncă, deci zone avansate economic, fie în Europa de Vest, fie în SUA sau Australia, țări de unde ar fi venit „beleaua” reducerii zilelor lucrătoare).

b.      „Apariția weekend-ului – o perioadă de două zile pline, fără serviciu – a dus la obiceiul plecării oamenilor de acasă, din localitatea de reședință, deci lipsa tot mai frecventă de la viața parohiei, de la liturghia de Duminică, cu toate consecințele asupra educației copiilor, aceștia devenind, de fapt, creștini nepracticanți, tot mai indiferenți la orice norme morale, victime ale internetului și ale altor proaste obiceiuri, venite să umple un gol pe care părinții nu-l mai pot gestiona”.

c.       Scăderea timpului normal de școală cu 16,7%, cu alte cuvinte reducerea materiei și a procesului de învățare. (De parcă nu ar ajunge 5 zile pe săptămână în care să se predea și să se asimileze cunoștințele necesare. Doamne, apără și păzește!).

d.      Diminuarea progresivă a concediilor anuale normale. De vreme ce ai mai multe sâmbete nelucrate, vei avea mai puține zile de concediu.

         Până aici, „toate bune și frumoase”.

Dacă elucubrațiile domnului arhitect m-au determinat, într-o primă fază, să scuip în gol (semn că imprecația se lichefiase în timp util), instinctul meu de persoană liberă mi-a readus-o pe organ, mai ales că, încercat de gânduri conspirative, am văzut că argumentul forte (și subtil strecurat) din perorația autorului era (țineți-vă bine!) elementul strămoșesc – prin urmare unul „tradițional”, și anume cel al săptămânii creștine de „6 zile plus una”, dublat de tupeul, mai mult sau mai puțin conștientizat, de a se erija în marea voce a creștinătății (universal valabilă) și de a afirma că jefuirea sâmbetei normale (adică lucrătoare) ar putea fi luată de către un creștin adevărat „chiar ca pe un atentat la dreptul său de a-și păstra tradiția...” (Aici mi-am făcut cruce).

Nu înțeleg de ce este necesar să se amestece „săptămâna creștină” cu „tradiția strămoșească”, pentru că, după câte știu, Biserica nu a luat vreo hotărâre prin care să se impună obligativitatea prestării serviciilor către stat (impozite, taxe ș.a.m.d.) în cele 6 zile din cele 7 câte are o săptămână, lucru firesc de vreme ce Ea se ocupă cu reintegrarea oamenilor într-un altfel de spațiu și un altfel de timp, detașate ființialmente de realitatea obiectiv-mundană în care trăim. Iar dacă în „tradiția strămoșească” (zice-se) lucrurile s-au aflat într-o succesiune prelungită, acest fapt nu implică cu de la sine putere o acceptare oarbă în prezent a aceleiași succesiuni, deoarece lucrurile trebuie privite în contextul lor și, nicidecum, sustrase din climatul istoric din care provin, pentru a fi puse cu de-a sila într-altul.

Cred că sunt în asentimentul multora când afirm că multe dintre metehnele civilizației românești actuale (deci nu a celei strămoșești) se datorează tocmai menținerii acesteia într-un cadru apropiat de duhul și de litera vechii orânduiri socioculturale. Nu cred că e cazul să înșirăm acum tarele strămoșilor noștri, apoteozați prea des, și nici să ne jucăm cu sinecdocele de dragul înduioșării publicului care, de cele mai multe ori, este prost informat. Și nu cred că sărutarea pulpanei stăpânului mai poate suscita astăzi un interes, oricât de mic ar fi acesta, pentru cei care doresc să fie persoane demne de titulatura de cetățeni. Cât despre numele de creștini, nu mai încape vorbă.

Așa că, iubite frate întru tradiție, nu desfășurarea mai redusă a activităților muncitorești reprezintă baiul zilelor noastre (dacă nu știai deja), ci însăși neglijența oamenilor care par să nu se mai sature cu ceea ce au în mână, dorind, fără echivoc, și ciorile de pe gard. Problema consumismului inconștient constituie de facto mobilul declanșator și de menținere a ceea ce poate fi numită o viață socială în ritm alert și, de aici, și  nevoia unor pauze cât mai lungi.

Cât despre cei care vor să lucreze și în weekend, îi privește personal, pentru că fiecare este retribuit ca atare (dacă merită efortul?), argumentul privind țările cu „renume” în care oamenii lucrează pe brânci pentru fala țării – și, fie vorba între noi, pentru cea a buzunarelor mult superioare buzunarelor omologilor lor dintr-o Românie industrializată cu forța, pe spinarea unor oameni sătui de munca pe bani puțini – fiind de mult căzut în desuetudine, deoarece este greu de crezut că cineva în deplinătatea facultăților mintale va îndrăzni să iubească un termen abstract în defavoarea propriei făpturi sau a celor dragi. Și sper că am învățat cu toții câte ceva din eșecurile perioadelor ante și postconflagraționiste recente, ce ne-au putut influența memoriile mai abitir decât nereușitele altor perioade mult mai îndepărtate. Iar cecitatea de bună voie nu este o soluție, atâta timp cât nu puțini sunt cei care se bucură de beneficiile unor sinecure, ce ne amintesc de vremurile nu de mult apuse, mai ales că cei mai mulți dintre ei nici nu-și merită statutul și, implicit, nici salariul.

Iubite frate întru servicii prestate statului, nu apariția sâmbetei libere a declanșat plecarea multora din localitațile de reședință, ci, mai precis, munca infernală pe care o desfășurau săptămânal, muncă ce le invada viața personală, muncă pe care domnia ta ar vrea să le-o prelungească cu nerușinare. Fapta aceasta, oricât v-ați fi așteptat, nu reprezintă o diminuare a ritmului îndeletnicirilor de serviciu. (Ce dulce iluzie!)

Nu absentarea tot mai frecventă din viața parohiei constituie ruperea relațiilor dintre părinți și copii și alterarea relațiilor acestora din urmă, de vreme ce în orice sfârșit de săptămână se poate merge în afara localităților de reședință la o altă parohie, la o mănăstire sau într-un loc destinat aceleiași culturi, dar îmbrăcat cu alte haine, cum ar fi: un muzeu, un azil de bătrâni, o acțiune voluntară în vederea îmbunătățirii diferitelor aspecte citadine, o excursie cu cei apropiați, cu alte cuvinte, orice altă activitate diferită formal de cea parohial-liturgică, dar conexă și, uneori, identică în fond cu aceasta. Încă din contră, mai mult timp liber înseamnă și mai mult timp la dispoziția celor care vor să urce pe scara desăvârșirii spirituale, ocupându-și timpul, în acest sens, cu: pelerinaje, lecturări necesare, dialoguri constructive, relaxări, meditații etc. Pentru că acestea se vor afla la cheremul fiecăruia. Cine-i oprește să facă câte un pic din cele enumerate mai sus, sâmbăta liberă sau sâmbăta lucrătoare?

Îmi pare rău, dar modul acesta draconic și dictatorial deopotrivă, pe care-l propuneți ca soluție, nu se potrivește fieștecăruia. Cât despre internet și alte proaste obiceiuri, acestea pot să-i „alăpteze” pe copii chiar și în perioadele în care părinții acestora se află, trudind ca animalele, în câmpurile muncii. Cu cât vor sta mai mult acolo, cu atât copiii vor fi mai liberi în alegerile lor personale nesupravegheate. Cât despre reducerea timpului „normal” de școală, cât și a celui anormal de concediu anual, primul îl voi lăsa la judecata elevilor, iar al doilea la judecata tuturor celor integrați în plaiurile mioritice ale muncii, oameni care, după un an de prestat servicii, au dreptul la un concediu de odihnă de vreo 22 de zile lucrătoare, pe care de cele mai multe ori și le pot repartiza în două etape (vara și iarna). Iar acest lucru are loc după unsprezece luni ticsite cu zile de muncă.

Este de ajuns să facem niște calculele simple pentru a observa „veracitatea” celor expuse de tine. Eu, sincer, m-am cam săturat de atâta „cinste” oferită slujbașilor țării. Iar acest lucru, iubite frate întru compătimire, nu depinde de noi, cei care susținem economia țării, ci de cei care nu vor să ne dea mai mult timp liber, socotind firească munca marasmatică pe care o depunem, muncă din al cărei flux nu mai putem ieși ca să ne bucurăm de drepturile ce ni se cuvin: dreptul la cultură (și tot ce ține de el: dialog, cunoaștere, relaționare, prietenie etc.), dreptul de a fi ceea ce vrem să fim, dreptul la libertate.

Drept urmare, viața noastră, ca și a multora dintre cei care au trăit în vremurile anterioare – cea mai apropiată fiind cea veterototalitaristă, pentru că cea neototalitaristă scapă din vedere multora – va fi secționată în două părți, fiecare parte fiindu-i antagonică celeilalte: o viață a muncii prestată în favoarea statului (când de cele mai multe ori munca „aleasă” este mai degrabă impusă prin lipsa serviciului dorit, precum și prin absența alternativelor), și o existență detașată ontologic de calvarul instituționalizat – o viață de relaționare din ce în ce mai sinceră cu tine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Acestea fiind zise, am să scurtez mesajul și-am să vă mulțumesc, domnule Boilă Dorin, pentru textul dumneavoastră, deoarece mi-ați oferit prilejul de a-mi exercita existența personală în cadrul celei de-a doua vieți și de-a comunica într-un limbaj transmuncitoresc, că de când cu atâtea sâmbete „libere” nu am mai avut timp de-un asemenea dialog.

Dar dacă ne-am fi întâlnit sâmbătă dimineață într-o acțiune socială, retribuită altcumva, ar fi fost o problemă pentru dumneavoastră? Că doar sunteți liber să o faceți.

Nu-i așa?

(Foto © flickr.com, Gvido T)

Azi la catedrală. (Publicat pe site-ul revistei "Lumea Credinței")

Ca și în alte dăți, azi am avut parte de un episod execrabil. Mai precis, am intrat într-un joc al desacralizării – văzută ca o forțare a pierderii indirecte a libertății umane în legătura ei cu Divinul personal, legată de un singur aspect al cultului ortodox, dar care prin manifestarea sa descompune și falsifică, printr-o disimulare mai mult sau mai puțin voită, adevărata realitate a confesiunii creștine, caracterul său iconic, natura sa de anticipare a sfârșitului (Cullmann), de încadrare în firescul curgerii timpului, așa cum îl vede Dumnezeu. Astăzi, doamnelor și domnilor, m-am lovit de portabila cutie a milei.

Nu vreau prin această mărturie să fac o analiză critică, printr-un demers comparativ cu pretenții academice, a rolului și a semnificației cutiei milei în Vechiul și Noul Testament, ci vreau să-i trag de mânecă pe presviteri, în vederea atenționării lor cu privire la un bun-simț care ar trebui să împânzească întreaga activitate de pedagogie pastorală, pe care aleșii noștri țin tare mult să o respecte cu acribie, dar care (trecând de fanatismul definitivării, pe care unii dintre ei îl emană și prin transpirație) prezintă anumite echimoze care au apărut din meticuloasa lezare a eticii eclesiale, a cărei primă regulă este: să nu ridici mâna pentru a îndeplini ceva, dacă țelul și modul lucrării tale nu sunt mântuitoare – mai precis, dacă nu sunt încadrate în modul divino-uman de viețuire a Bisericii, păstrat și actualizat prin Duhul Sfânt și nu prin rațiuni proprii, fie ele de cea mai bună calitate umană.

Prin cele ce urmează, voi încerca să trec în revistă anumite elemente necesare unei analize de subiect, pentru a vedea și posibilele argumente pro sau contra, în privința legănării satisfăcătoare a cutiei cu pricina, pe sub năsucurile enoriașilor.

Pentru început trebuie știut că în templele din Vechiul Testament aceste cutii (numite și cutii ale darurilor, ale milei, tezaure sau vistierii) erau așezate în curtea templului, în interiorul curții femeilor. În această cutie, în formă de corn sau de trâmbiță, se depuneau donațiile atât pentru nevoile templului, cât și pentru operele de caritate. Termenul pe care îl avea această cutie putea să fie folosit și pentru numirea sălii în care se păstra această vistierie, evangheliștii folosind cuvinte diferite pentru acest tezaur.

Prin aceste prime informații, nu doresc să fac elogiul eticii cultice veterotestamentare, ci doar să remarc bunul simț (adică au simțit-o bine) de a situa această încăpere în altă parte decât în locul consacrat rugăciunii interpersonale a celor ce-I slujeau Dumnezeului cel viu. Iar prin această poziționare, bine gândită, a chestiunilor de factură profană în afara zonei de trebuință evenimentelor divino-umane, ei au făcut ceea ce se cerea de la orice existență liturghisitoare ce conștientizează pericolul oricărei mici sau mari abateri de la laitmotivul unei viețuiri raportate la un Transcendent personal, și anume stăruința în detașarea de „prietenia cu lumea” (Iacob 4, 4).

Să nu o numim trezvie, în sensul părinților neptici, s-o numim încercare de a stărui într-un simțământ al necesitații unei alte realități, unui alt flux vital, unei alte înțelegeri a lucrurilor – posibile doar dacă suntem învățați de către un altcineva decât noi. Iar această stare, cel puțin în cadrul lăcașului de cult, nu trebuie tulburată.

Persoanelor care vin să se roage și să se refacă în acest spațiu al transfigurărilor, trebuie să li se ofere un cadru inviolabil în care să își desfășoare această asceză, cu multiplele ei ramificații și implicații. Or inculcarea în mintea cuiva a unei idei înainte de a-l asculta, prin forțarea granițelor acestui spațiu intim, poate fi o activitate letală. Iar prin expedițiile acestea nemiloase ale profanului (vopsit) în zona intimității personale – și așa locuită de egocentrismele și egogregarismele veacului, intimitate ce se vrea angajată într-un dialog interuman și unul ca de la creat la Creator, dialog cu însușiri benefice atât la nivelul umanității, cât și la nivelul întregii creații – se produce o lărgire a faliei existente deja între om și Dumnezeu.

Această plimbare a perceptorilor Domnului^[1] printre cei care așteaptă ca, prin rugăciune, să primească puterea mântuitoare a Atotputernicului, nu face decât să rupă acel râvnit sentiment de întrajutorare și acea „experiență comună a prezenței și a ajutorului lui Dumnezeu, resimțite datorită căldurii deosebite a rugăciunii realizate în iubirea lor întreolaltă” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Însuși faptul de a te plimba cu ploconașul în timpul Axionului ori al Rugăciunii Domnești, denotă (pe lângă o crasă lipsă de respect) că ploconoforii noștri nu mai sunt ancorați în acel timp liturgic, în acel deja și nu încă și în acea stare de sărăcie^[2] ce-și are singurătatea ei, „o singurătate ce redă fiecărui lucru adevăratul său preț” (Albert Camus). Ei sunt cu totul afară. Iar prețul este mare, e chiar El, Răstignitul nostru.

Și iată cum singurătatea ne este impietată de unii care nu înțeleg acest raport personal cu Dumnezeu, ce trebuie actualizat clipă de clipă, și-n care se oglindește sensul întâlnirii, față către față, cu iubitul nostru Domn.

Extremele trebuie evitate, dar a fi pe calea împărătească implică și un moment al rugăciunii în solitudine (Matei 14, 23), iar dacă aceasta poate fi experiată în cadrul căminului propriu, n-o putem exclude din comuniunea cultico-liturgică a lăcașului de cult. Chiar Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens că „rugăciunea, atunci când nu are mai mulți părtași e cu mult mai slabă decât cea săvârșită împreună cu alții”. Bineînțeles că această interiorizare euharistică nu trebuie să implice grimase și egotisme, dar faptul de a-l „gâdila” pe celălalt în timpul acestei slujbe revelatoare – timp de participare la punctul central al istoriei divine, atins cu anticipație de Iisus Hristos (M. Rissi), pentru că vorbim despre Sfânta Liturghie – nu constituie, nici pe departe, un act al apropierii între semeni, și nici de Dumnezeu.

Dacă acești perceptori ar purta cu ei chemarea Ziditorului față de creația Sa, acel sentiment de relație împreună-creatoare „pentru noi și pentru a noastră mântuire” (care nu este altceva decât îndumnezeirea), atunci, cu siguranță ei nu ar mai resuscita, prin prezența lor, acel olm al grijii lumești de care ne-am dezis cu câteva minute înainte^[3].

Iar dacă preoții (conștienți de aspectul paradoxal al creștinului și, deci, și de nevoile lui terestre) ar dori să forțeze libertatea omului, clarificându-i și acest aspect, ar putea să-l facă prin simpla deschidere a gurii la sfârșitul slujbei sau (dacă se mai practică undeva) în cadrul orelor de catehizare, dar în niciun caz în timpul nostru ceresc, și-ntr-o manieră grosieră.

Nu e un lucru rău că oamenilor li se aduce la cunoștință și acest fapt al nevoilor materiale, dar așezarea lui ca piatră de poticnire într-un timp și într-un spațiu al dezpietririi sufletelor și al transgresării materiei, nu reflectă gândirea hristică întru care marea piatră de poticnire este Hristos – încercarea de a-L înțelege și de a-L accepta fiind singura cale care ar duce la moștenirea numelui de fericiți^[4]. Iar acest lucru, zic eu, este suficient.

Nu că m-aș simți ofuscat, căci de mult am primit în dar binecuvântata insolență față de cele de prost gust, dar văd că acest adaos cultic perturbă înțelegerea normală a vieții în Hristos și, în consecință, a asumării ei. Fiindcă nu face altceva decât să se amestece (împreună cu alte elemente) în realitatea cultică, neglijând-o din interiorul ei, din zona ei de acțiune, din cadrul lăcașului de cult. Iar relele sunt multe, de vreme ce orice kitsch își are efectele lui, ce nu se lasă așteptate.

Unul dintre efecte este acela de a contribui negativ la viața psihică a unora dintre cei care participă la slujbele respective, prin adăugirea, la lungă listă a temerilor zilnice, a încă unui element timeric. Nu de puține ori se pot vedea persoane jenate, care încearcă să evite contactul cu vestitorii pecuniari din varii motive – cel mai plauzibil fiind cel al neaverii de moment.

Un altul – ce-i relevă caracterul deformator, precum și prejudiciul pe care-l aduce adevăratei liturghisiri cultice – este cel al identificării lui cu o posibilă indulgență actualizată, coafată și așezată pe tărâm pravoslavnic. Mi se pare că prea mulți dintre confrații noștri ploconofili privesc acest lucru cu mai multă seriozitate decât mine. Iar faptul de a aștepta și de a pune în fiecare cutie^[5] câte un ban sau o bancnotă (având grijă să nu sară vreuna) duce cu gândul mult mai departe (deși, din păcate, în apropierea noastră, în lăuntrul nostru) înspre planurile de acțiune ale superstiției și, prin urmare, ale unei magii gheșeftuite, ce nu doar că falsifică sensul comun dat tezaurului pecuniar al adunării enoriașilor, ci împrumută acestuia valențe luciferice, pe care la un moment dat o să și le ceară înapoi, rupând astfel din trupul bine făcut al spiritualității creștine autentice.

Pe lângă acestea se adaugă și elementul reducțional, și anume cel al înțelegerii slujirii materiale a bisericii doar prin acest mod pecuniar. Cu alte cuvinte, potențialul enoriașilor, fie el material, este limitat la nivelul bănișorilor lichizi, ignorând vorba apostolului ce ne îndeamnă ca, potrivit cu darul pe care l-a primit fiecare dintre noi, să ne punem în slujba altora ca niște buni iconomi ai harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu^[6].

Reamintesc că intervenția mea nu este una a sudălmilor la adresa mai-marilor noștri coslujitori și nici a impunerii totalitare a unor idei ce pot părea deplasate, dată fiind natura lor subiectivă. Înțeleg destul de bine datoriile vieții creștine – viață trăită că o cetățenie paradoxală – și nu încerc să diminuez necesitățile cetății lumești, dar a le pomeni în mijlocul trăirii divino-umane – atunci când (ca s-o spunem pe șleau) încercăm să ne rugăm – nu consider că e un act oportun demersului nostru liturgic.

Dumneavoastră ce ziceți?

---

^[1] Personal, mi se pare mai nimerită varianta adoptată de cultele neoprotestante, de a trece vistieria din mână în mână.

^[2] În cazul nostru vezi Matei 5, 3.

^[3] Reamintesc că momentul apariției acestor ploconofori este, de fiecare dată, cel al începerii Axionului, incursiunea lor putându-se extinde chiar până la Rugăciunea Domnească, așadar, după cântarea heruvimică care spune: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim/Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem/Toată grija cea lumească [acum] să o lepădăm...”.

^[4] Matei 11, 6.

^[5] Cei care umblă cu ploconețul pot fi în număr de trei, de patru sau chiar de cinci, și se așază unul în spatele celuilalt, ca lamele unui aparat de bărbierit performant.

^[6] 1 Petru 4, 10. 

(Foto © flickr.com, Matt Logan)

De vorbă cu bunul-simţ (Prima defulare) - varianta finală

Plecat de la o conferință patronată de A.S.C.O.R., precum și de duhurile unor astfel de evenimente, încercam să analizez cauzele deselor neînțelegeri dintre cei de pe scenă și cei aflați în sală. Pentru că aș putea să jur că cei de la tribuna sălilor respective nu sunt din același aluat cu cei care își ciulesc urechile înspre ei. De acest dezacord dintre emițători și receptori m-am izbit la fiecare întrunire de acest gen, întruniri ce – culmea! – se vor niște dialoguri constructive, pline de har și de adevăr, dar nu și de bun-simț, absență care lasă loc unei pe deplin justificate întrebări cu privire la modul nostru de raportare la ceea ce afirmăm că îndeplinim și, în consecință, suntem. Și putem să continuăm: ce anume deținem?, cine suntem?, despre ce vorbim? ș. a. Răspunsul (în lumina lui „milă voiesc, iar nu jertfă”) este pe cât de simplu, pe atât de greu de priceput în zilele recentelor noastre timpuri.

Totul necesită un dram de sinceritate în ce privește ceea ce ai tu de oferit, în calitate de emițător, și ceea ce au dobândit, până la momentul transmiterii mesajului, cei care te ascultă. Și, mai precis, dacă cei cărora li te adresezi au capacitățile necesare receptării unui minimum de informații pe care să le poată digera pentru a reuși să continue dialogul în limitele parametrilor doriți de cei care au luat inițiativa înștiințării maselor. Fiindcă, nu de puține ori, exortațioforii noștrii trăiesc cu convingerea că auditoriul (care de obicei este constituit din aceleași persoane) este parte componentă din angrenajul unui proces firesc de autodidacticism – cel inerent unei vieți creștine. Evident că se-nșală, deoarece mesajele lor, propagate cu fermitate, nu au un plan de infrastructură, darămite o existență activă în societatea postmodernă, iar oamenii abia dacă au vreme de-o rugăciune, necum de studii aprofundate.

Cu alte cuvinte, palavragiii aceștia ar trebui să analizeze mai întâi piața ascoristă (și nu numai) printr-o simplă trecere în revistă a unui număr cât mai mare de conferințe, pentru a identifica relațiile ce au loc între A și B, precum și gradul de cultură logic-sufletească atât al celor care îl alcătuiesc pe B, cât și al celor care au mai conferențiat (A_{x, y, z,}), toate acestea pentru a-și face o idee despre ce-ar trebui să discute și cu cine o vor face – ca să-și poată pregăti din timp un exordiu pe măsura celor cărora le este adresată cuvântarea de luare-aminte și îndemn frățesc, și nu pentru a le spune aceleași lucruri pe care le-au auzit de atâtea și atâtea ori, că au început să caște și icoanele de pe pereți de la atâta dres de busuioc și-nvârtit în colivă.

De ce spun acestea? Le zic că urmare a constatărilor personale de-a lungul și de-a latul destuilor ani de ascorferențiat, în care, înainte de începerea conferințelor, simțeam o oțioasă sforțare de a reține titlurile acelor așa-zise convorbiri duhovnicești, atâta timp cât, în desfășurarea lor, substanța titlurilor era tăinuită (ca și când nici nu ar fi fost vorba de așa ceva) de către distinșii invitați care se fofilau în umbra deasă a predicii atoatesalvatoare și atoateconcludente, ce, pesemne, că s-a instituționalizat nu doar în limbajul exterior, ci și-n cel interior, în convorbirea noastră cu Dumnezeu.

Ca să fiu mai clar (deși, în starea de aciditate mintală în care mă aflu, nu cred că voi putea fi), acei conferențiari (care de cele mai multe ori neagă această titulatură, spunând că ei n-au venit să conferențieze – vezi Doamne –, ci să dialogheze) nu fac altceva decât să-și defuleze (într-un soi de delir cu miros de tămâie) convingerile, de parcă ascultătorii ar purta patrafir sau lornion, și nu cei de la catedră. Pentru că cei mai mulți dintre conferențiari fie împart auditoriul în cei care înțeleg mesajul și cei care nu-l înțeleg, fie sunt atât de rupți de realitate, încât prelegerile lor par să fie ca sapa peste straturile de flori.

Pare-mi-se că acești îndrumători de suflete, acești inși cu carte uită că în munca lor „cu timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2) ei neglijează taman aspectul temporal al activității lor, uitând să ne hrănească la timp (Matei 24, 45). Ei nu se jenează deloc când ne prostesc ca pe niște copii, fapt ce ridică un semn de întrebare în locul crucii pe care o poartă, dacă în calitate de urmași ai lui Iisus au de spus doar atât.

Iar acest aspect deranjant nu-i vizează numai pe cei ce participă, de la microfon, în calitate de purtători de cuvânt ai adevărului, ci și pe toți ceilalți sus-puși ai noștri, fie ei clerici sau simpli monahi. Îi vizează, în cele din urmă, pe toți cei care dau cu sfatul.

Fiindcă le place să acuze lumea de egocentrism, de secularizare, de anticreștinism sau antiteism, dar nu văd starea babilonică în care ne aflăm cu toții, noi, cei care spunem că suntem moștenitori ai lui Dumnezeu prin Christos (de unde și denumirea de creștini), noi, cei care aveam, ultima oară când am verificat, o dublă cetățenie – cerească și pământească. Și stau de multe ori și vociferează, iar la final se constată că microfonul nu a fost conectat la sursa de curent, lăsându-i pe toți cei din sală doar cu impresia unei pantomime, pe care (chiar dacă nu se împacă cu gândul acesta) sunt nevoiți să și-l însușească ca să fie de-ai casei, să nu supere pe nimeni, să nu iasă din „rânduială”.

De unde atâta lipsă de responsabilitate față de niște oameni, cărora nu știu în ce măsură li s-a oferit șansa unei minime culturalizări în cele ale credinței lor? Și pun această întrebare, deoarece – în vederea depășirii modului exterior în care își manifestă credința, și-n cea a găsirii rațiunilor care stau la baza ei – cu greu pot fi găsite persoanele avizate în această activitate. Iar atunci când, în sfârșit, au fost descoperite, aflăm că și ele au mari probleme cu amprentarea ideilor.

Nu cred că sunt singurul individ care a remarcat, în diversele întruniri ascoriste, următoarea situație: cei care-și etalau punctul de vedere, păreau că se adresează unei mase inerte de oameni, adunați ca peștii la lumina lanternei, ațâțați (din post în post) în balta lor autonomă, ce nu comunică cu celelalte bălți etnice și nici cu oceanul multicultural.

Și, dacă această scenetă se repetă an de an, nu se cere, oare, o reformulare a informațiilor care se transmit, precum și a modului în care se face, de vreme ce, la ora actuală, după câte știu, nu există instituții cu profil de catehizare sistematică în ceea ce privește adevărurile de credință? Acest lucru poate fi verificat tot printr-o sinceră raportare la aspectul exterior al Bisericii, în climatul căreia abia dacă putem sesiza roadele Duhului (Galateni 5, 22-23), climat din care nu contenesc să iasă la lumină roadele neosebirii celor ce sunt bineplăcute Domnului (Efeseni 5, 8-10).

Iar acest rol al informării organizate a populației, în lipsă de alternative, cred că ar trebui apropriat de întâlnirile A.S.C.O.R., dar atât cât își pot permite. Și chiar dacă acest lucru pare utopic, nu cred că greșesc când spun că o prefațare orală (în principal prin explicarea termenilor) a fiecărei conferințe în parte, precum și menținerea discursurilor pe linia temelor indicate de titlurile acestora, ar face bine tuturor.

De vreme ce secretul infailibilității minții îl constituie chiar dragostea^[1], nu cred că aceasta poate fi propovăduită oricum și de oricine, atâta timp cât ea se dobândește personal și tot personal se și transmite, în această ultimă fază purtând și pecețile celui/celor care acționează în acest sens. Sincer, cred că avem nevoie de o toaletare a simțurilor înainte de-a vorbi despre iubirea care ne salvează din absurditatea lumii, fiindcă taman absența acesteia pare a fi apanajul amvoniștilor stavrofori. Iar asta în vreme ce iubirea adevărată poate să conviețuiască, liniștit, cu lumea desacralizată, după cum zice la sânta scriptură: „Că dacă-i iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Oare vameșii nu fac și ei la fel?” (Matei 5, 46).

Pentru că un bun simț al adevărului se verifică prin raportarea la sensul lui prim: pentru ce?, pentru cine? și de ce? În afara acestui sens, stabilit printr-un proces minuțios și nu doar printr-unul simplist-rogațional, totul (oricât de înmuiată în franchețe ar fi cuvântarea) se transpune (sub incidența hazardului) în tărâmul incertitudinii și al prostiei.

Cred că un dialog autentic trebuie să pornească de la premisa necesității unei justificări conștiente a ceea ce urmează să realizăm, de vreme ce fără o astfel de pornire lăuntrică nu facem decât să capitulăm înainte de începerea luptei.

O simplă analiză a anturajului nostru (și mă refer la tot ceea ce ne înconjoară, nu doar la biserici, cruci și părinței) ar lămuri într-o primă fază identitatea pieței de consum, una care ni se spovedește prin fiecare lucru pe care-l face, dac-o privim cu atenție. Iar de aici încolo se poate începe schițarea unui mesaj veridic, hrănit din viața cotidiană.

Vi se pare simplu? Așa și este: că jugul Lui este bun și povara Sa este ușoară.

Atunci de ce le lepădăm?

---

^[1] André Scrima, Antropologia apofatică, Editura Humanitas, București, 2005, p. 216.

(Foto © flickr.com, Paulo Pampolin)

Între credință și ascultare. (Publicat în revista "Lumea credinței" în 2009)

Motto: „Omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri.”

Albert Camus

Îmi vine în minte relatarea unui eveniment petrecut în Anglia, dacă nu mă înșel, unul aparent banal, ce-mi ridică sprâncenele ori de câte ori îl aduc în discuție. Într-o zi, probabil de vară, zi de post și de osteneală, când ucenicii lucrau la construcția așezămintelor monahale, uite că apare părintele stareț cu o conservă de pește pe care o deschide în fața nevoitorilor. Și, după ce le-a dereglat simțul olfactiv, i-a poftit politicos la masă, ca să-și refacă forțele.

Aici e momentul când mă-ntreb: iubirea?, postul?, ascultarea? Se pare că ei au intuit ceva, de vreme ce au mâncat fără să cârtească. E posibil să fi fost câțiva nemulțumiți, dar pesemne că toți au lins tinicheaua. Chiar dacă era vineri, încrederea pe care o aveau față de starostele lor spiritual i-a îndemnat să-i respecte cererea, nesocotind, am spune noi, unul dintre articolele legii necesare mântuirii, și anume cel al postului orânduit de Biserică.

Și iată cum ascultarea din dragoste se dezvăluie ca fiind mai puternică decât abstinența alimentră, deoarece păstrează natura iubirii în care au fost așezate toate ale Legii, și nu le reneagă. Aceeași ascultare care i-a convins să postească, acum îi roagă să se analizeze fiecare pe sine, să nu uite ce au învățat până atunci, și, totodată, să calce peste pragul tribunalului lor sufletesc, ieșind astfel la lumină.

Deși era ziua în care, de obicei, răbdau de foame, li s-a dat carne. Iar ei au priceput care-i treaba, conformându-se imediat. Spun unii că Hristos Se ascunde în cuvintele Sale, ca un copil într-un joc de-a v-ați ascunselea. Dar dacă îți stau în față El și cuvintele Lui, iar El îți spune să le încalci, ce faci? Răspunsul e ușor de găsit: te-ntrebi dacă le-ai înțeles în Duh și-n Adevăr. Cuvintele Lui sunt vii, iar între El și ele nu pot apărea discrepanțe. Poate doar o neînțelegere de nuanță – a cuvintelor Lui sau a Persoanei Divine. Aici nu-i loc de pietate (oarbă) și nici de legalism (sterp). Aici e vorba de o întrebare mântuitoare, aidoma pietrei din capul unghiului, și anume: Unde anume am greșit? Dar, vai!... (mergem mai departe), am greșit? Ei, atunci, Doamne luminează-mă!

Dumnezeu ne încearcă cum știe El mai bine. Bate la ușa noastră și ne întreabă dacă vrem să-L primim. Nu ne forțează și, în niciun caz, nu ne spune să-I ignorăm poruncile, ci ne recomandă să le cercetăm cu atenție, să le acceptăm doar în iubirea Sa și să ne adâncim tot mai mult în ele. Faptul că nu Îi putem înțelege cuvintele, ori că le înțelegem greșit, este altceva, ține de limitele noastre ce nu și-au atins punctul de transgresare. Când limitele se recunosc pe ele înseși și își recunosc Creatorul, adică principiul eliberării lor, e loc și timp de fapte. Dar atunci când dau chix și refuză să iasă din inerție, e vremea ascultării. Nu o ascultare irațională, ci una rumegată îndestul și înțeleasă ca o salvare. Ca unica salvare. Unică pentru timpul și locul respectiv. Unică de fiecare dată.