Motto: „Omul este întotdeauna
prada propriilor sale adevăruri.”
Albert Camus
Îmi vine în minte relatarea unui eveniment petrecut în Anglia, dacă nu mă
înșel, unul aparent banal, ce-mi ridică sprâncenele ori de câte ori îl aduc în
discuție. Într-o zi, probabil de vară, zi de post și de osteneală, când
ucenicii lucrau la construcția așezămintelor monahale, uite că apare părintele
stareț cu o conservă de pește pe care o deschide în fața nevoitorilor. Și, după
ce le-a dereglat simțul olfactiv, i-a poftit politicos la masă, ca să-și refacă
forțele.
Aici e momentul când mă-ntreb: iubirea?, postul?, ascultarea? Se
pare că ei au intuit ceva, de vreme ce au mâncat fără să cârtească. E posibil
să fi fost câțiva nemulțumiți, dar pesemne că toți au lins tinicheaua. Chiar dacă
era vineri, încrederea pe care o aveau față de starostele lor spiritual i-a îndemnat
să-i respecte cererea, nesocotind, am spune noi, unul dintre articolele legii
necesare mântuirii, și anume cel al postului orânduit de Biserică.
Și iată cum ascultarea din dragoste se dezvăluie
ca fiind mai puternică decât abstinența alimentră, deoarece păstrează natura iubirii
în care au fost așezate toate ale Legii, și nu le reneagă. Aceeași ascultare care
i-a convins să postească, acum îi
roagă să se analizeze fiecare pe sine, să nu uite ce au învățat până atunci, și,
totodată, să calce peste pragul tribunalului lor sufletesc, ieșind astfel la
lumină.
Deși era ziua în care, de obicei, răbdau de foame,
li s-a dat carne. Iar ei au priceput
care-i treaba, conformându-se imediat. Spun unii că Hristos Se ascunde în cuvintele
Sale, ca un copil într-un joc de-a v-ați ascunselea. Dar dacă îți stau în față
El și cuvintele Lui, iar El îți spune să le încalci, ce faci? Răspunsul e ușor
de găsit: te-ntrebi dacă le-ai înțeles în Duh și-n Adevăr. Cuvintele Lui sunt
vii, iar între El și ele nu pot apărea discrepanțe. Poate doar o neînțelegere
de nuanță – a cuvintelor Lui sau a Persoanei Divine. Aici nu-i loc de pietate
(oarbă) și nici de legalism (sterp). Aici e vorba de o întrebare mântuitoare,
aidoma pietrei din capul unghiului, și anume: Unde anume am greșit? Dar, vai!...
(mergem mai departe), am greșit? Ei, atunci, Doamne luminează-mă!
Dumnezeu ne încearcă cum știe El mai bine. Bate la
ușa noastră și ne întreabă dacă vrem să-L primim. Nu ne forțează și, în niciun
caz, nu ne spune să-I ignorăm poruncile, ci ne recomandă să le cercetăm cu atenție,
să le acceptăm doar în iubirea Sa și să ne adâncim tot mai mult în ele. Faptul că nu Îi putem înțelege
cuvintele, ori că le înțelegem greșit, este altceva, ține de limitele noastre
ce nu și-au atins punctul de transgresare. Când limitele se recunosc pe ele înseși
și își recunosc Creatorul, adică principiul eliberării lor, e loc și timp de
fapte. Dar atunci când dau chix și refuză să iasă din inerție, e vremea ascultării. Nu o ascultare irațională,
ci una rumegată îndestul și înțeleasă ca o salvare. Ca unica salvare. Unică
pentru timpul și locul respectiv. Unică de fiecare dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu