Încerc să adun cele risipite și să le unesc într-o
cugetare cu multiple ramificații. Poate că mesajul meu va sminti, poate că va ispiti,
dar cu siguranță va revela anumite taine
– părți constitutive acelei „adieri de vânt lin” (3 Regi 19, 12) ce continuă să
ne oxigeneze mințile și sufletele prea des obstrucționate de proasta înțelegere
a iubirii lui Dumnezeu, a iubirii ce vrea să iubească și să fie iubită, în
legătură permanentă cu Dragostea Absolută, de la al cărei sân, dacă vom fi
îndepărtați, nu vom putea să înțelegem taina
(Ioan 3, 16) și nici nu vom dori (Ioan 3, 19). Și astfel ne vom aglutina în
jurul celor primite și însușite până la acel moment (Marcu 10, 20), lipsindu-ne
de sărăcia binecuvântată a văduvei (Marcu 12, 42-44), femeie care a dat tot ce avea.
A dat, iar Iisus a lăudat-o, lăsându-ne cu o senzație neplăcută
în suflet, de vreme ce de cele mai multe ori ne aflăm în situația dăruirii din prisosul
nostru, simțind că nu ne atingem ținta, întrucât nu dăm din noi, ci de la noi, și nu cu forța unei credințe nebune, ci din inerția uneia pervertite.
Și, pornind de la cele două tipuri de sărăcie (cea
la care a fost chemat insul din
evanghelie (Marcu 10, 17) și cea în care s-a aflat văduva), aduc în discuție o a treia sărăcie,
și anume, cea a lui Dumnezeu Cuvântul, care: „bogat fiind, a sărăcit de dragul
vostru, pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8, 9).
Totul a început acum câțiva ani, când taina
Întrupării Fiului lui Dumnezeu a săpat tranșee în sufletul meu, făcându-l în
stare să-i adăpostească pe toți ai Săi – acțiune cu responsabilitate enormă, ca
cea a unei femei însărcinate, care, la un moment dat, va trebui să aleagă între
viața ei și cea a copilului său. Fiindcă de multe ori, pentru a-L putea odihni
în noi pe Hristos (adică pe toți), suntem nevoiți să murim. Această sărăcie a
Fiului m-a înduioșat de fiecare dată în perioada sărbătoririi Nașterii Sale.
În fiecare an, după Crăciun, simțeam o ruptură în adâncul
meu, ca și cum acel om lăuntric din mine s-ar fi asfixiat în vidul lăsat în
urmă de cineva care a plecat. A fost alungat?, a fost nevoit să plece?... Cine știe?
Cert este că această stare de părăsire nu e decât
o îndepărtare de misterul Întrupării Domnului, de pedala care ne-a turat motoarele
în vremea așteptării Nașterii Sale, că să-L putem primi în siguranța căldurii
noastre sufletești. Acest prilej de-a ne înălța mintea înspre negrăitele taine
ale Întrupării Fiului, acest motiv al schimbării direcției minții, se-mpotmolește
în noroiul vieții sau, alunecând pe mâzga ipocriziei noastre, se sfarmă în
microparticule care cu greu pot fi păstrate în deșertul vântos al ignoranței.
Această pauperizare[1]
este de fapt dispariția din viața noastră, într-un chip enigmatic, a Cuvântului
întrupat. E ca și când – integrați fiind în viața liturgică în care trăim nu
doar brâncă lângă brâncă cu Hristos, ci și în Hristos, frizând o identificare prin har – Cuvântul trebuie să ia drumul exilului, împlinindu-se
astfel scriptura care zice că El va pleca, iar la întoarcere se va reîntâlni cu
noi în zorii Învierii Sale.
Și iată cum Îl scăpam pe Hristos printre degetele așa-zisei
credințe și simțim că pierdem un tot energetic.
Un tot ce ne dă viață, iar pe urmă
se-ndepărtează de noi, lăsându-ne pradă unei dureri sfredelitoare, ca cea a unei
balene străpunse de zece harpoane. Țipăm și rostim: „Sufletul meu tânjește după
Domnul și cu lacrimi Îl caut. Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai
întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh și sufletul meu Te-a iubit.
Tu vezi, Doamne, întristarea mea și lacrimile... Dacă nu m-ai fi atras prin
iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc
și sufletul meu se bucură că Tu ești Dumnezeul și Domnul meu și până la lacrimi tânjesc după Tine”[2]. Sau,
mă rog, ceva asemănător.
Probabil că și voi ați simțit această expresie a sentimentelor,
„răgind umbros” la început. După care, TĂCERE.
Plecând de la acest aspect al singurătății și-al sărăciei, m-am hotărât să vestesc,
împreună cu câțiva prieteni, Nașterea lui Iisus – eveniment esențial umanității
și întregii creații –, încercând să mă adâncesc în abisul umilinței pe care Fiul lui Dumnezeu și l-a
asumat, și la care ne cheamă pe fiecare-n parte.
Am simțit că prin buna vestire a Întrupării
(într-o cu totul altă cantitate și intensitate[3])
voi putea să voalez durerea însingurării, dar și să-mpărtășesc cu alții această
taină luminoasă. Ceea ce m-a determinat să fac acest lucru, a fost bunul simț
de-a nu sta acasă, zapând la nesfârșit, când alții anunță îndumnezeirea nămolului.
Și, bântuit de gândul letargiei din anii precedenți,
am hotărât să fac pregătirile de rigoare, așa că am repetat, laolată cu ceilalți
colindători, cele ce aveam să le vestim oamenilor. Partea interesantă a fost că,
anul acesta, m-am hotărât (scârbit de apatia ortodoxistă[4]
a unora dintre coreligionarii mei) să propovăduiesc Nașterea din Fecioară a
Domnului împreună cu – țineți-vă bine! – prietenii mei penticostali.
Ideea îmi era clară: nu vom merge cu propaganda
neoprotestantă, și nici cu cea ortodoxistă, ci vom merge să vestim ortodoxamente
bucuria Nașterii, bucuria vederii unei iubiri mai mari decât cea care a
creat lumea, deoarece „de data aceasta, stăvilarele dragostei se ridică, și
aceasta (Dragostea) se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer
în inimile oamenilor”[5]. Și l-am
binevestit, arzându-i pe alții, arzându-ne și pe noi, triști și bucuroși
deopotrivă, căci Domnul a venit ca să ne poarte crucea, stabilind o ordine
anterioară (nu după timp, ci după sens) în ordinea creației[6],
și ne-a dat posibilitatea armonizării cu modul
Său de a fi. Și, prin El, cu cel al Treimii.
Pentru mine posibilitatea comuniunii cu acești
frați „mai mici” ai noștri,
este o taină, dat fiind că, -n timpul ei, am avut parte de minime divergențe[7]. În
rest, o zonă a neutralității, întru care „binecuvântatele” lichide, cu care obișnuiam
să ne „botezăm” unii pe alții, s-au transformat în mijlocitori ai vestirii
Domnului. A fost ca și cum toți ne-am fi aflat într-o etuvă a judecăților
apodictice, curățați de scamele polemicilor neproductive la care am aderat, ca
proștii, de atâtea ori.
Să nu fiu înțeles greșit! Nu am renunțat la
mantaua dogmatică, ce îmi oferă o protecție 24/7 împotriva neadevărurilor de
credință. Înțeleg destul de bine aceste condiții limită ce permit exprimarea și
salvarea experienței Bisericii (Christos Yannaras), dar, tocmai pentru că le-am
pătruns, am hotărât să mă aliniez mersului Bisericii în propovăduirea Nașterii
Esenței virtuților[8],
înlăturându-mi veșmintele solipsismului, pentru a le înlocui cu cele ale
priceperii misterului Întrupării – întrupare în care se prelungește o mișcare
eternă de iubire, ce respiră în același sân al Divinității[9].
Pot spune că, într-un fel, m-am sărăcit
nesărăcindu-mă și m-am umilit neumilindu-mă, impulsionat de Cel care este Viața.
Am dat știind că vom primi. Am dat din dorința
de-a oferi de dragul Adevărului. Am dat uitând de răsplată, simțind că cele ale
Tatălui sunt și ale noastre, de vreme ce lucrăm în și cu ele. Nu am
făcut mult, ci doar cele ce trebuiau să fie făcute, ancorați într-o
ortoestetică a Spiritului.
A fost simplu: Ne-am unit, tolerându-ne unii pe alții[10] –
din pasiunea pentru Adevărul care ne-a asumat în iubirea Sa pentru Om, pentru
întregul Adam, iar prin el pentru întreaga creație – ca să oferim (atât cât am
putut) din preaplinul Atotputernicului.
În orice cameră de azil, în orice salon de spital
și-n orice casă am intrat, n-am făcut decât să ne miluim unii pe alții, săraci
deopotrivă, și să uităm de răsplata promisă celor ce fac bine.
Nu a fost mult, a fost puțin. Acel puțin pe care îl simt de fiecare dată
când acel Tot se îndepărtează de noi, în seara zilei Întrupării Lui, și mă-mbie
să-L găsesc, să-L primesc și să-L mărturisesc oricui – cu brațele Sale deschise
înspre mine, arătându-mi calea: prin ei către
El.
Hristos s-a născut!
[1] Această sărăcire este valabilă și pentru cei
care, din diverse motive, nu simt această sfâșiere lăuntrică și plângere
interioară.
[2] Cuviosul Siluan
Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis,
Sibiu, 2001, p. 53.
[3] Anul acesta am colindat
atât în zilele de 23 și 24, cât și în ziua de 25, pornind de cu ziuă și
terminând în toiul nopții.
[4] În anul anterior,
această bună vestire a Nașterii Domnului, la care am participat împreună cu frații
mei ortodocși, nu a durat mai mult de patru ore; iar aceasta a avut loc doar în
ajunul marii sărbători.
[5] Pr. Arsenie Boca, O
sinteză a Părintelui Arsenie în 800 de capete, Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2002, p. 101.
[6] Olivier Clement, Reflecții
despre Crăciun, Editura Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuș, 2006, p. 38.
[7] mai mult legate de modul
de interpretare al unor colinde, de anumite tonuri, de anumite nuanțe.
[8] Monahul Marcu și Maxim
Mărturisitorul: „Hristos este esența virtuților”; citat din Olivier Clement,
op. cit., p. 87.
[9] Olivier Clement, op.
cit., p. 40.
[10] Tolerându-ne, nu ne-am
desființat caracterele personale înrâurite de tradițiile bisericești proprii
fiecăruia, ci tocmai acceptându-l pe celălalt – dar în același timp accentuându-ne
personalitățile noastre (diferite) estetico-liturgico-tradiționalo-bisericești
– am dat dovadă de omogenitate, pentru o cât mai benefică declarație de
dragoste atât față de Dumnezeu, cât și față de oameni.
(Foto © flickr.com, The Dark Free Soul)
