(2) Din jurnalul surorilor mele triste

De două săptămâni sunt la A. Mai exact, la Mănăstirea A. Situată în apropiere de C., undeva după B. Razele soarelui se unduiesc printre dealurile borțoase care nu-i dau de ales. Nici măcar lui. Forța lor e implacabilă... statuată de veacuri.

A plouat în marea parte a zilelelor ce se unesc cu nopțile în aburul emanat de aceleași dealuri. Ele nu se smeresc în fața omului. De fiecare dată când ies din arhondaricul anexat stăreției (de unde un ochi mă privește – trezvitor și deopotrivă adormit de căldura unei minți năimite la zdroaba muncilor ascultării) nu este să nu le surprind măreția tăcută a șoldurilor mângâiate de vânt și udate de ploaie sau să nu le contemplu graiul pietros, rămas după lovitura râului.

Ceața spectrală pare a fi – ca și când ar sta la pândă, fumând întruna – unul dintre spiritele blânde ale locului. Îmi ademenește privirea și p-ormă mi-o pierde într-un departe, cât mai departe, pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. Cum tot acolo te pot duce și fetele care mai poposesc pe aici, cazate la doi-trei metri de ușa chiliii mele, lăsând în urma lor un parfum dulce-muheresc (am înlocuit i-ul din motive evidente) cu care era să mă intoxic de câteva ori, în încercarea mea de a mă bucura de-o toaletă neocupată. Slavă Domnului, că cei de la mănăstire nu s-au gândit să blocheze ferestruica cu vreo icoană sau cu vreo carte de cult, cu scopul de a-mi obtura vederea în exterior (spre lumea desacralizată) și a-mi lărgi orizontul interior – unde-i adevărata împărăție, cea demnă de-a fi contemplată!

Fete din soiul neîmplinit și neliniștit al postmodernismului (care nu postește) de toate zilele: cu batic și fără, cu fuste târâie-preș sau cu pantaloni lărguți-drăguți, high-tech sau de la coada vacii, bucaleștence, albaneze sau de peste hotare. De toate pentru tot ochiul care, după cum vă spuneam, ațipise de la căldură.

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una din București, glosând, ca de fiecare dată, pe marginea ideilor ei frumoase despre unu, doi, sau cei trei copii pe care vrea să îi aibă, și despre Familie, Biserică, Iubire ș.a.: „Foarte frumos, sora mea, dar să știi că bărbatul e poligam prin definiție și..., știu, știu, n-am să-ți repet acest lucru în fiecare zi, dar ar fi trebuit să-l știi deja”, și un nod în gât, și-o posibilă decepție, și un zâmbet, și-un „Ne vedem mâine!”, iar a doua zi, toate bune și frumoase, că dé, în seara aceea îi făcusem focul, ca să poată să facă duș ca toată lumea, „că așa-i, uneori, la mănăstire, surioară.”

O fată drăguță ca o măicuțâță... a venit ca să se bucure de liniștea spațiului sacru și a dat peste dracu’. Dar ce să-i faci? Așa e-n lume: când vrei să le drăgălești nu le găsești chiar dacă le cauți cu lupa, iar când, cu lupa-n soare, ți-ai dat foc la valiză și ai plecat de nebun la mănăstire, atunci le pune michiduță să te caute, cu inima (vezi Doamne) la Tine, dar cu mintea la stamina lunguiață a garofiței.

Ce-i drept, nu mi-ar strica o „zbenguială legală”, mai ales acum, în sub cincisprezecile grade câte-or fi afară (iar dacă Natura e mama noastră a tuturor, de ce fug oamenii de ea și își concep progeniturile între betoane?) Stați liniștiți! Ați citit bine. Dar toate la rândul lor, iar în cazul în care nu va fi să fie pe lumea aceasta (îmi zic în gând, fiindcă mi-e teamă să le-o spun în față) va fi pe lumea cealaltă. Și vă promit, dragele mele, că n-am să uit de voi și am să vă iubesc pe toate, cum oi putea.  

Nu mă plâng și știu că între două nu mă plouă, dacă amândouă au câte-o umbrelă, când pe cer s-au adunat nori grei de Nimbostratus, iar ceața s-a lăsat atinsă, ca de-un sfârc udat de rouă, de sabia lui Tarquinius Sextus... și m-am trezit făcându-mi cruce, pentru a primi puterea de a-mi stăpâni poetizarea erotică.

Jurnal

O zi ca oricare alta. Mai, 2012:

Sunt într-un pantalon scurt, șlapi, ș-un tricou fără mâneci. Tocmai ce am ieșit de la baie. Bat la ușa fetelor și îi spun celei care a deschis ușa, că poa’ să-și ia apă de băut din bucătărie (cea de la robinet nu este 100% potabilă). Îs niște bidoane albe de plastic și-un vas mare de sticlă. Dacă vrea să-i spună și colegei de cameră, ca să știe de unde... Se uită la mine de parcă i-aș fi violat sfințenia costitutivă (Doamne, iartă-mă!) firii sale pudice și îmi apropie ușa de față, închizând-o brusc în stupoarea tâmpă a chipului său rănit (trezit din rugăciune?) probabil de prezența mea. Întorc spatele și cobor să vorbesc cu fratele Florin. Acesta mă întreabă dacă nu mi-e frig, văzându-mă îmbrăcat sumar, și-mi spune:

─  Aaaa! tu ești sportiv, Andreiule.

─  Sunt, sunt. Mă lupt cu...

Duminică, 20 mai, 2012, 8:37a.m.:

Sunt treaz de la ora 6:00. Unul dintre pelerini, cel care a dormit deasupra mea (paturile sunt etajate), a susținut un concert de sforăieli matinale, rugându-mă, aidoma unei soprane wagneriene, să-mi iau tălpășița și să plec pe terasă unde... acum stau și scriu în jurnal cum scriu eu în jurnal despre ceața galactică, ce acoperă dealurile din jurul mănăstirii, despre F. Chopin care-mi cântă, din dreapta, prin boxele laptopului: „trip-blu-blu-bleum... pic-pac-pi...”, și despre unul A. Camus care-mi vorbește din stânga, prin gura mică a unei ediții liliput la Mitul lui Sisif: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” În mijloc stă jurnalul, iar clopotele au început să bată, turbate, ca zorile apocalipsei: Ceasurile... Sfânta liturghie... Veniți... veni... ve...! Și de ce să mai scriu, când ar trebui să fiu deja alla chiesa? Simplu.

Scriu și despre plecarea mea la toaletă, și despre bătutul în ușă, și despre răspunsul venit după ce am apăsat clanța ce nu m-a ajutat prea mult, căci era încuiată. Iar vocea de dincolo de ușă, ce rostise un sfios „Imediat” după vreo 5 secunde, e  posibil să fi fost vocea tipei de aseară. Și, dacă mă mai gândesc mult la ea, s-ar putea să am dreptate și-am să scriu și despre treaba asta.

Precum și despre faptul că mă uit la foile pe care le-am primit de la o femeie care-și caută un partener pentru veșnicie, una ce poate să-nceapă și mâine, chiar și dintr-o mănăstire. Iar pe una dintre foile scrise de mâna ei, găsesc următoarele:  

„Măn. Frăsinei / Com. Muereasca (Vă amintesc că la Frăsinei femeile nu au voie să intre, mănăstirea fiind în duhul avaton-ului) / Protosinghel I... / 10 lei pentru 40 de liturghii (Mi-a spus că pot să-i trimit banii și prin poștă) / Ierom. D... / Ierom. I... / Vineri de la 11 la 13, Sf. Maslu / Du + Sf. Sărbători /… (Numele femeii) / 0744... (telefonul celular) / 02... (telefonul fix) /... (adresa de e-mail) /... (Localitatea, orașul, strada și numărul)”

Am mai primit de la ea și două rugăciuni, „Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească” și respectiv, „Rugăciunea pentru căsătorie”.

Chiar mai-nainte, în timp ce scriam, o femeie a intrat de două ori în cameră, prima oară când a vrut să intre la toaletă și a greșit ușa (se iartă), iar a doua oară când a ieșit de la toaletă (se iartă, dar nu se uită). Ce pot să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Deși sper, ca cea care a intrat să nu fi fost femeia cu foile.

E adevărat că pentru unii (și eu de ce aș fi o excepție?) aceste probleme legate de căsătorie și de viața de familie sunt mai profunde decât aceste fragmente comice pe care vi le-am expus. Doar un lucru nu trebuie uitat în viață, unul pe care l-am primit în dar și pe care-l ofer, scos mintenaș (ca un iepuraș) din paginile ultimelor zile ale acestui jurnal:

„O lege inumană și supraomenească cârmuiește pământul și dacă vrem s-o stăpânim, s-o suportăm, trebuie să ne înfrângem inima.”   Nikos Kazantzakis

Probabil că nu ne-am înfrânt-o destul.  

Slavă lui Hristos pentru toate!

                                                                                                             Mănăstirea A., 11:30 a.m.

Cu sau fară sau Despre mistagogia pantalonilor scurţi în Biserică

Motto: „Oricare-i timpul și felul de doctrină,

                     Se-mparte lumea-n două, în multă și puțină.”

                                                                                              Tudor Arghezi, Catrene și distihuri

Am ajuns la biserică cu spovedania-n suflet, bucuros-bucurie multă ce-mi pulsa în mădularele ce-și așteptau odihna de început de săptămână, cu soare, puțin vânt și două cărți noi împrumutate de la biblioteca de la care am învățat multe, spre deosebire de cei popiți de la care acum, trecut prin școala bibliotecii, pot să trag o învățătură despre orizonturile roșii ale unora și pleoapele tinoase ale altora, s-o trag și să o transpun pe foaie, fir-ar ea să fie de cultură!... unsă cu untură și zeamă de post, și te apucă după post o fericire vie când vrei să te împărtășești cu Hristos, de-ți pierzi cu firea anii, îmbrățișând viitorul, asta dacă nu ai norocul maladiv de a te întâlni cu omul umbratic și a sa ceată epigonico-emulaționistă cu tendițe de judecăți rapace, în contradicție cu aparențele lor supte de o nevoință ascetică, ce mă-ndeamnă la o faptă avuabilă, literă cu literă, una după alta, urmând cursul firesc al acelei zile, în care mi s-a atras atenția, mai jos de buric, cam în zona genunchilor, acolo, unde mi se termina pantalonul de vară, sătul de nesimțirea rece a primăverii pe care ei nu o vedeau cum se ascunde după clopotniță, și îmi depilau pulpele cu privirea lor acidă ce-mi acrise inima în mânecarea ei adâncă spre Soarele Dreptății, ce-mi stătea pe limba dornică de un sânge curgător, ca jertfă pentru ignoranța celor mulți care m-au salutat cu interogația matinală, verbală și nonverbală: Ce-i cu pantalonii ăștia de pe tine?, iar eu: Adevărat a înviat!, ce-o fi având nu știu, dar par rupți de adevăr, ei, nu pantalonul care îmi exprima simțirea de tânăr îndrăgostit de soare, de vară și de-o tinerețe veșnică, de s-ar putea și la nouăzeci de ani tot în pantaloni scurți voi fi, de-aș mai fi să le văd chipurile întrebătoare, de parcă asta îi doare pe ei, cei îmbucători de împărtășanie săptămânală și cât se poate de deasă, că dragă le este comparația mai veche dintre un împărat sau un dregător și Hristosul Împăratul nostru, cum în fața primilor doi nu te poți înfățișa „cum îți vine”, deși, poate să-mi vină chiar bine, ci necesiți o anumită ținută, tot așa, ba cu mult mai mult, în fața Celui Care ți-a dat viață, îmi zice popa: Cum să-ți traduc băiete?..., că la biserică nu poți veni oricum, fiindcă lumea vine să vadă altceva... Ei drăcie, părinte! Păi de ce, ceara mă-sii, taman pe mine s-au găsit să mă ia în vizor, când slujba divină îi îndeamnă la pocăință, iar pe Hristos cu oamenii bogați ai lumii s-au găsit să-L compare, ca și cum ai putea să compari Incomparabilul și Transcendentul cu notoriul latifundiar Becali, băi părinte? C-or să dea socoteală cu toții în fața lui Dumnezeu, de vreme ce cu El nu e la fel ca și cu oamenii, în fața cărora o îmbrăcăminte poate decide multe, înaintea Celui nemituit, fiind doar un vicleșug ce pălește-n răsăritul sincerității, fiindcă la El nu merge cu „săru’mâna, știți...”, la popă e posibil, dar să nu divagăm, iubăreți frați și mult iubite surori, ci să revenim la libertatea mea în Hristosul Care mă acceptă așa cum și eu îi accept pe ceilalți, nesmintindu-i decât pe cei smintiți de modul kenotic de a fi al Mântuitorului nostru pe care nu-l pot înțelege – cum adică fără de păcat, dar asumător de păcate, cum fără pantaloni lungi, și totuși creștin? –, deși El vrea să ni-l dăruiască, dar ei nu doresc să-l primească, și, prin urmare, mă condamnă „smerit” din cauza pantalonului: Un duh de erezie te cercetează, frate.

Dar dacă El nu Se tulbură, eu nici atât. Știi cum e-n viață, nu poți să-i mulțumești pe toți, poți eventual să le explici acea frază: „Nu infinitatea este mai adâncă decât caracterul personal, ci caracterul personal este mai adânc decât infinitatea”, pe care Ewald Burger o rostise încă de prin 1933 – anii preconceperii lor, și din care, ca să le-o translez, reiese că: Nu infinitatea posibilităților de apariție a ceea ce este creat este mai adâncă decât caracterul personal al acelei creaturi, ci taina caracterului personal este mai adâncă decât infinitatea..., sau altfel spus: Infinitatea formelor vestimentare prin care se înfățișează oamenii nu obiectivizează misterul minunat al caracterului personal, propriu fiecăruia dintre noi, propriu nouă tuturor, cei ce purtăm chipul lui Dumnezeu, noi (subiecții), reduși de cele mai multe ori la niște articole de îmbrăcăminte (simple obiecte), prin intelectul limitat, dar bogat în judecăți apriorice, obosite de postul cel neautentic al atâtor și atâtor psihologi baliverniști de turmă, care dau mai multă importanță „oului” decât „găinii”, și șosetelor din sandale decât picioarelor ce se lasă învelite de ele.

Dar sfinții, părinte?..., sfinții din vechime și chiar unicul Hristos, cum de-s pictați fără șosete și fără chiloți?... Eh, fiule, să nu ne comparăm cu sfinții, îmi zice popa.

Dar cu cine părinte? Și l-am lăsat să se roage pentru a putea sluji în duhul și-n adevărul ce nu mă obidise înaintea apropierii mele de potirul cel de viață, ce mă-ntărea, cu iubire, în credința catrenului arghezian: „De vorbește / Te stropește / Dacă tace / Nici atât nu poate face”.