Sunt în fața scărilor. Parterul blocului e lung,
vopsit cu roșu. Două sau trei camere legate printr-un coridor înalt peticit cu
termopane – reci ca vremea de afară. În mâna stângă țineam țidula cu câteva
rânduri de tuș: Conf. Univ. Dr. Espadrilă Florica, medicina muncii, Cod: 12...,
o semnătură, data anului curent și-un titlu fantezist: „Bilet de trimitere
pentru reevaluare psihologică, pentru stabilirea aptitudinii în relația cu
publicul”.
Fiind actor de profesie la unul din magazinele
primului nostru mall – vânzând pantofi de damă bărbaților și șlapi de vară
celor care merg la schi, voios când sunt morocănos și zâmbăreț în plin acces de
isterie, vrednic de meseria de plimbă ursu’ de la un raft la altul, de la
perete la perete, șterge praful, mătură, aranjează cutiile, fii serviabil,
agasează clienții (Trăiască politica comercianților români!), lasă-i să te
umilească, că de ce-i aia și nu-i ailaltă? dă-le și ce n-ai, nu pune multe
întrebări, repet-o pe aceeași și lasă-i să ți le pună, tu nu ripostezi,
sus-jos, stânga-dreapta, cu mâinile pe lângă corp, nu la spate, nu cruciș, nu
una prinsă de alta, nu în față, veșnic surâzător și după șapte zile de calvar
fără întrerupere, iar în ultimele două să primești marfă și să muți, cu mâinile
goale și cu drag în sufletul căsăpit de năduf, aproape întreaga sală – aveam
nevoie de-un rezultat pozitiv, în evaluarea ce tocmai urma să mi se efectueze,
pentru calitatea nealterată a statutului meu de pantomim, apt pentru scena
locului de muncă, deci în deplinătatea facultăților mintale: parafă, iscălitură...
ca la carte.
Mi-am ridicat ochii din foicică și am privit în
geam, spre un minipanoul orientativ, ca să identific numele medicului la care
fusesem trimis, cu un scop ascuns, dar dibuit în lungile minute care-au urmat
apăsării pe clanță, deschiderii ușii, închiderii, deschiderii alteia,
închiderii la loc și întrebării cu răspuns de farmazoană:
─ Doamna doctor Onania Negrescu?
─ Da, vă rog! Intrați. Luați loc.
Mă aștepta. Vorbisem cu ea mai devreme. I-am
întins biletul de trimitere, s-a uitat la el, după care mi-a indicat masa și
scaunul unde aveam să stau. M-am așezat. Dintr-o încăpere alăturată, o
asistentă ieși cu calm și puse pe măsuță o foaie cu linii punctate, un pix, un
creion și-un verb plesnit peste ureche: „Completează!”, și mă mai rugă să-i
desenez, pe-o altă foaie scoasă dintr-un sertar aflat în spatele meu, un
copăcel sau chiar un copac („...așa cum te pricepi”), iar la sfârșit s-o anunț.
Am anunțat-o. Un arbore impozant, cu o lună
profilată fragmentar printre crengile stufoase, grizonase coala A4, pândind la
criticul de artă care n-a schițat vreun cuvânt, ci s-a repezit asupra
peisajului de iarnă și l-a luat cu ea
(fiindcă discutăm totuși despre-o femeie) într-o cameră a cărei ușă mi se
deschidea în spate (neștiind ce
se-ntâmplă acolo), probabil urmând să-l analizeze după șabloane împrumutate din
epoci vetuste.
Ușa se închise... schimb de vorbe... și se redeschise.
Sosi doctorița, se așeză și puse înaintea ochilor mei, pe o măsuță la fel de
îngustă ca cele ieșite din pereții interiori ai agențiilor Loto, opt cartonașe
cu pozele unor oameni surprinși în stări emotive diferite: debili mintal, duși
cu pluta, fiecare cu păsărica lui – renumitul test Szondi. Trebuia să aleg două
poze: prima dată, cele care îmi erau „simpatice”, a doua oară, cele care-mi
erau „antipatice”.
Cererea mi s-a repetat de șase ori până când,
ofuscată fi’ndcă n-am selectat și imaginile cu femei, doftorița s-a ridicat și
a plecat, acuzându-mă, undeva în (prea)conștientul ei subiectiv, de misoginism.
Chiar nu mă interesa.
Ușa se închise din nou. Asistenta îmi puse în față,
într-o parte niște coli alb-negre, scrise la computer, iar în cealaltă parte un
tabel cu cifre și răspunsuri Da sau Nu, înțelegând ce am de făcut înainte ca
ea să-mi spună (dar ascultând-o până la capăt), și apucându-mă de lucru. Între șaptezeci
și o sută de întrebări: 14. Tare mult
cred că oamenii nu mă iubesc (Da/Nu). 52. Spune sincer, când ai fost
mic ți-a plăcut să chinui animalele (Da/Nu). 60. Am impresia că toți ceilalți sunt vinovați de situația în care mă aflu
(Da/Nu). 77. Sunt de părere că fericirea
nu este posibilă în lipsa relațiilor sexuale (Da/Nu) ș.a.m.d.
Am terminat. Ridic mâna. Mă simt ca la școală.
Doamne, ce vremuri! Asistenta se apropie și își apleacă sânii generoși – cu
mugurii ascunși sub dantela sutienului alb, bombând ușor halatul apretat –,
acoperindu-i cu discreția doamnelor trecute de o vârstă și rămase într-o stare
de echilibru melancolic. Îmi înstrăină fișele și-mi dădu altele. Nu era musai
să-mi repete. Știam. Dar am ascultat-o și m-am pus pe treabă.
Întrebările deveneau „personale”, unele chiar
ilare. Dactilografiate greșit și înțesate cu adverbe nejustificate, făceau
imposibil dialogul dintre omul cu foile
și medicul cu știința: 14. Adesea, când mă pun la somn, nu pot
să adorm imediat (Da/Nu). 52. De
obicei simt nevoia de a sparge ceva (Da/Nu). 60. Câteodată mă copleșesc gândurile întunecate... (Da/Nu). 77. Uneori îmi imaginez lucruri rele ce aș vrea
să li se întâmple indivizilor care m-au rănit (Da/Nu) etc. Un chestionar
serios, nu glumă.
Mă uit la ceas. Fusesem trimis de la serviciu,
special pentru aceste teste și plimbarea îmi făcuse bine – cu toate că vremea
burnițoasă reușise să mă indispună. De ce să mă întorc prea repede? Trebuia să
trag de timp, doar sunt scamator, cu pixul pe hârtie și cu ideile de
tergiversare în tigvă, înăuntru era cald, nu mă ploua, iar cele două femei nu știau
ce să mai facă ca să mă simt cât mai „confortabil”, venind pe rând și stând
ba-n stânga, ba-n dreapta mea, în timp ce scriam, și dorind să m-atingă –
singurul mascul pierdut între săruturile lor acide, departe de roboteală și
responsabilități.
După mâzgălirea ultimelor chestionare am șters
pixul de marginea bluzei și l-am așezat pe masă, rostind cu satisfacție:
„Isprăvitu-s-a”, știind deja cine urma să vină ca să le descifreze cu ajutorul
foliilor transparente ce serveau ca modele de investigare, necesare evaluării psihologice, încercuind și ea
pe pagina cu coloane de Da și Nu, pe care încercuisem și eu după cum
îmi recomandase conștiința – nici bolnav incurabil, nici sănătos tun, doar că
mi se cuvenea o pauză.
Am rămas cu spatele la camera în care avea loc
procedura. Așa se cerea de la cei examinați. Să stea cu spatele la medic și cu
fața la perete, în lumina proastă a tuburilor cu neon și în vâjâitul aparatului
de aer condiționat. O fi fost gata, n-o fi fost gata? Cert este... că a deschis
ușa și mi-a spus s-o urmez.
Eu și doamna doctor. Ea pe o canapea, eu pe-un
fotoliu, brăzdat de strălucirea de absint a unei veioze cu abajur de mucava,
cercetat cu privire la cele „patru puncte florentine”, pe care le trecusem pe
foaie, în speranța unei discuții private cu doamna (domnișoara?) psiholog.
Purta o fustă de poplin... De fapt o lână
îndestulătoare ce cuprindea, în limitele bunului-simț, coapsele lungi și
genunchi-i fini, ce mai că s-ar fi văzut, în susul pulpelor învelite cu un
ciorap subțire de culoare neutră, dacă nu și-ar fi tras, din când în când,
fusta în jos. Piciorul drept peste piciorul stâng. Îl mișca rar, și atunci avea
grijă ca celălalt să nu rămână neacoperit de-o mână cu subînțeles, de privirea
mea, de cugetele mele:
─ Spuneți-mi, domnule Andrei, de ce credeți, și
v-aș ruga să-mi detaliați, că sunt atât de puține lucruri care vă fac fericit?
─ Uneori sunt puține, alteori multe. Cel puțin
atât cât să mă facă fericit. Depinde de starea sufletească ce se-nnoiește cu
fiecare secundă ce trece.
─ Povestiți-mi... Ați spus că ați avut experiența
unui fapt extrasenzorial. Mai precis, ați văzut, ați simțit o ființă
neomenească, nepământească, pe care cei din jur n-au remarcat-o. Ce puteți
să-mi spuneți despre asta?
─ Am simțit că m-apasă un înger al nopții, ce a
luat chip de slavă. Însă numai o dată, în urmă c-un an, în timp ce dormeam. Da’ m-am trezit... Nu-i ceva grav.
─ ?
─ M-ați înțeles?
─ Sigur că da. Să revenim. Spuneți că sunteți
„în-că-pă-țâ-nat”.
─ La fel îmi zice și mama: „Ești încăpățânat ca
tac-tu”.
─ Hmm... De ce credeți că, în general, profesorii,
medicii, mă rog..., alte persoane superioare dumneavoastră sunt incompetente în domeniile lor de activitate?
─ Fi’ndcă-n ge-ne-ral, așa se întâmplă. Conflictul dintre generații sau, ca să
pricepeți, dintre degenerații
continuă. M-am luptat îndeajuns. Acum însă refuz s-o mai fac. Mi-am dat seama
cu cine am de-a face, și anume cu indivizi a căror „faimă” le deturnează
intențiile și acțiunile ireproșabile, lăsându-i goi și rupți de realitate. Mi-e
silă de ei și nu-i compătimesc. Și, prin urmare, am renunțat să mă mai războiesc
cu ei. Îi miros de la o poștă. Dar de ignorat, mai ales când sunt nevoit să-i
ascult, nu pot. Dacă pentru ei doi plus doi fac cinci, să fie cum zic ei. Eu
mă-ncred în judecata finală.
─ De-ge-ne... ce?
─ N-are importanță.
─ Mda... Înțeleg. (Înțelegea pe dracu’). Încă
ceva! (Ce putea să fie? Știam că lăsasem patru puncte discutabile. Să-mi fi
scăpat ceva?) Din testul al doilea reiese că sunteți sceptic în privința
oamenilor cu care luați contact, fie că sunt apropiații dumneavoastră, fie cei
pe care-i cunoașteți de puțină vreme. Spuneți că sunteți într-o gardă
permanentă (nu-mi aduc aminte să fi spus asta),
ca și când v-ar fi frică că în spatele persoanelor respective (și, într-adevăr,
doi plus doi fac cinci) s-ar afla altcineva, cineva care vă vrea răul. Cum
comentați?
─ No comment.
Sunt doar precaut.
─ Bun..., întinzându-și fusta, și-ncepând să se
agite, ca să mi se dea de gol, într-o primă fază. Dar aceste precauții nu
pornesc din spaimele și fricile tale interne?
– a doua fază. Nu pleacă ele din interior, din moment ce nu pot să apară așa... deodată (încordându-și vocea) din exterior? – a treia fază. Nu sunt
ele o cauză personală ce te privește pe tine?
– a patra fază.
─ Nu, doamnă doctor, văzându-mi premoniția
concretizată. Aceste temeri au niște cauze pur
exterioare mie. Degeaba vă străduiți să-mi patologizați reacțiile. Mediul
înconjurător are un imens cuvânt de
spus în devenirile, transformările, maturizările sau în nematurizările noastre, determinându-ne viața, de cele mai multe
ori fără drept de apel. Acest fapt a stat la baza ideologiei comuniste, dar și
a altor ideologii, teorii și credințe. Și stă și astăzi, după cum se vede.
A dat din cap în semn de înfrângere mascată, „Ok,
ok”, ridicându-se, ridicându-mă, ieșind din a doua încăpere și intrând în
prima, mi-am luat geaca, am salutat și pe aici mi-e drumul. Tot înainte, fără
mișcări bruște, direct în brațele fatalității în care, peste o oră și jumătate,
îmi voi fi terminat orele de muncă, schimbându-mă cu hainele de oraș, de om
liber, de fac ce vreau, cu mâinile în buzunare, ieșind pe ușile largi ale
mallului, călcând minutele-n picioare, în odoarea uleiului încins al langoșilor
din toneta de la colț, copaci dezveliți, inși cu suflare de abur, vineți pe
buze și pe mâini, ce-și vor sorbi cafelele în rumoarea cetății, lungi șine
metalice, frânghii de spânzurătoare, copii speriați de orele de școală, întorși
acasă, pavaje băltite, zăpadă tinoasă, adolescenți, moșnegi, bocanci stâlciți
înaintând prin viață, haine groase și grele, proletari conduși de câini care se
cacă pe unde apucă, șiroaie de taxiuri, un echipaj de descarcerare și-o salvare
ce lasă-n urmă stropi fleșcăiți de omăt.
Aceeași stradă, bătută pe jos zi de zi, un trotuar
murdar, unde noapte de noapte, ca să nu înghețe, se plimbă corul de prostituate
imagologice, simboluri feminine, flori dezvoltate, petale ce-și așteaptă
mămăruța, sentimente complexe și exerciții nocturne: „Vrei să facem sex?” în
dosul zâmbetelor de fațadă, sărmane ce pășesc cu pasul înnoroiat, fie că plouă,
fie că ninge, iar una – cu nădragii pătați între picioare de-o rază de lumină,
ca lama unui cuțit tocit într-un viitor apropiat de plăcerea țâșnită din
vocația mea de binefăcător al poporului – are toate șansele să fie pictată ca o
regină, și violată ca ultima cocotă.
Liber!