miercuri, 13 martie 2013

Să tot fii vânzător

Pentru unii intrarea într-un magazin echivalează cu pătrunderea într-o zonă fără restricții, una-n care grijile dispar cu un cocteil servit pe tavă de vânzătorul care-și face datoria: o slugă bună de umilit, de scuipat și de înjurat, un animal plătit ca să stea la cheremul fiecărui posibil client, întrebându-l până la refuz dacă dorește să fie ajutat, cu capul plecat, mâinile pe lângă corp, nu-n față, nici la spate, ca să nu dea senzația de nesupunere, lipsă de respect sau de aroganță, zâmbind ca-n reclamele la pastele de dinți și ca-n revistele Martorilor lui Iehova, tutelând puradeii care au dreptul să zbiere, să alerge, să se cațăre pe scaune, să ia articolele din raft, să le ducă părinților, să le ascundă sau să plece cu ele, sub privirea părintească a lui Ce să le faci?... Așa-s copiii, să se arunce și să se-ntindă pe jos, pe burtă și pe spate, lăsându-se ridicați doar dup-o Eu te-am făcut, eu te omor!, unde mai pui că tre să-l vindece pe eventualul client și să facă tot ce-i stă în putință pentru ameliorarea stării sale psihice, dac-a venit la shopping cu capsa pusă, vorbindu-i frumos, indiferent de tonul lui, acceptând să fie admonestat și insultat, fiindmeseria i-o cere... Clientul nostru, Zeul nostru... Dar mai bine ascultați-mă pân la capăt:

A intrat în magazin: tocuri înalte în loc de călcâie și-un blug strâmt în loc de piele, o femeie, plodul ei și soțul. Ea voia pantofi de primăvară, ei pășteau muștele. Văzându-mă liber m-a-ntrebat dacă pot să vin puțin ca să-i arăt ceva. I-am răspuns că Da, pot să vin p u ț i n, replică utilizată de atâtea ori și lipsită de urmări neplăcute, gen neînțelegerea glumei. Nu și-n cazul de față.
Ajunși în fața cutiilor de unde trebuia să-i procur o pereche de „toace mărimea 38 m-am oprit, i-am scos articolul dorit și i l-am oferit. Imediat, simțind ce-ar fi putut să se-ntâmple dacă-i mai stăteam în preajmă, am căutat să scap de ea (cea pe care o voi numi Paralila), îndreptându-mă spre un alt client. Rămăsesem singur pe sală, colega era în pauza de masă.
Între timp a venit casiera și a fost chemată de Paralila. Începuse să probeze. Lucrurile păreau c-o să decurgă bine. Dar l-am văzut pe „ăla mic al ei” târând după el o eșarfă și l-am rugat pe agentul de pază (căci se afla mai aproape de copil), să vadă dacă are prețul pus (o dovadă că nu fusese cumpărată) și, dacă era așa, să o recupereze, ca s-o așez la loc.
Atâta mi-a trebuit. De cum am apărut cu eșarfa în mână s-a și schimbat la față, tenul ei a devenit opalescent, iar pietricica din buză a început să se miște a necaz.
Sudalma ce se amesteca cu vocile celorlalți mușterii îmi era adresată. (Că doar eu aveam la piept – tăbliță de înregistrare a infractorului – ecusonul cu VÂNZĂTOR). Și oamenii care n-o priveau cu admirație... și pantofii pe care-i încerca, fără succes, în căutarea perechii corespunzătoare... și prețurile exorbitante, și absența banilor, și existența sa manelistică, dar și-un „Băga-ți-aș...” și o „Du-te-n...” îndulcite c-o amenințare la integritatea mea corporală, toate îngăduite de casiera care, printre chicoteli palide, îmi repeta să mă duc undeva „în spate” (la colțul vesel, probabil), ca elevii pedepsiți de doamna învățătoare.
Ce era să fac? M-am retras și m-am așezat pe un taburet, scăpând printre buze un Of-of-of! în stil naționalist, că nu puteam să înghit o asemenea nedreptate la mine în magazin.

─ Auzi aici! Un amărât de vânzător... Cică la el în magazin! interveni un strașnic apărător al corectitudinii sociale.

─ Sunt un reprezentant al acestui magazin. Problema dumneavoastră?...

─ Da’ ce-i magazinu’ tău, bă? Tu tre’ să vinzi!

─ Chiar și când mă jigniți?

─ Bă, tu tre’ să vinzi!


Resemnat, m-am dus să beau apă.


vineri, 1 martie 2013

Dosarele Psi

Sunt în fața scărilor. Parterul blocului e lung, vopsit cu roșu. Două sau trei camere legate printr-un coridor înalt peticit cu termopane – reci ca vremea de afară. În mâna stângă țineam țidula cu câteva rânduri de tuș: Conf. Univ. Dr. Espadrilă Florica, medicina muncii, Cod: 12..., o semnătură, data anului curent și-un titlu fantezist: „Bilet de trimitere pentru reevaluare psihologică, pentru stabilirea aptitudinii în relația cu publicul.
Fiind actor de profesie la unul din magazinele primului nostru mall – vânzând pantofi de damă bărbaților și șlapi de vară celor care merg la schi, voios când sunt morocănos și zâmbăreț în plin acces de isterie, vrednic de meseria de plimbă ursu’ de la un raft la altul, de la perete la perete, șterge praful, mătură, aranjează cutiile, fii serviabil, agasează clienții (Trăiască politica comercianților români!), lasă-i să te umilească, că de ce-i aia și nu-i ailaltă? dă-le și ce n-ai, nu pune multe întrebări, repet-o pe aceeași și lasă-i să ți le pună, tu nu ripostezi, sus-jos, stânga-dreapta, cu mâinile pe lângă corp, nu la spate, nu cruciș, nu una prinsă de alta, nu în față, veșnic surâzător și după șapte zile de calvar fără întrerupere, iar în ultimele două să primești marfă și să muți, cu mâinile goale și cu drag în sufletul căsăpit de năduf, aproape întreaga sală – aveam nevoie de-un rezultat pozitiv, în evaluarea ce tocmai urma să mi se efectueze, pentru calitatea nealterată a statutului meu de pantomim, apt pentru scena locului de muncă, deci în deplinătatea facultăților mintale: parafă, iscălitură... ca la carte.
Mi-am ridicat ochii din foicică și am privit în geam, spre un minipanoul orientativ, ca să identific numele medicului la care fusesem trimis, cu un scop ascuns, dar dibuit în lungile minute care-au urmat apăsării pe clanță, deschiderii ușii, închiderii, deschiderii alteia, închiderii la loc și întrebării cu răspuns de farmazoană:

─ Doamna doctor Onania Negrescu?

─ Da, vă rog! Intrați. Luați loc.

Mă aștepta. Vorbisem cu ea mai devreme. I-am întins biletul de trimitere, s-a uitat la el, după care mi-a indicat masa și scaunul unde aveam să stau. M-am așezat. Dintr-o încăpere alăturată, o asistentă ieși cu calm și puse pe măsuță o foaie cu linii punctate, un pix, un creion și-un verb plesnit peste ureche: „Completează!”, și mă mai rugă să-i desenez, pe-o altă foaie scoasă dintr-un sertar aflat în spatele meu, un copăcel sau chiar un copac („...așa cum te pricepi”), iar la sfârșit s-o anunț.
Am anunțat-o. Un arbore impozant, cu o lună profilată fragmentar printre crengile stufoase, grizonase coala A4, pândind la criticul de artă care n-a schițat vreun cuvânt, ci s-a repezit asupra peisajului de iarnă și l-a luat cu ea (fiindcă discutăm totuși despre-o femeie) într-o cameră a cărei ușă mi se deschidea în spate (neștiind ce se-ntâmplă acolo), probabil urmând să-l analizeze după șabloane împrumutate din epoci vetuste.
Ușa se închise... schimb de vorbe... și se redeschise. Sosi doctorița, se așeză și puse înaintea ochilor mei, pe o măsuță la fel de îngustă ca cele ieșite din pereții interiori ai agențiilor Loto, opt cartonașe cu pozele unor oameni surprinși în stări emotive diferite: debili mintal, duși cu pluta, fiecare cu păsărica lui – renumitul test Szondi. Trebuia să aleg două poze: prima dată, cele care îmi erau „simpatice”, a doua oară, cele care-mi erau „antipatice”.
Cererea mi s-a repetat de șase ori până când, ofuscată fi’ndcă n-am selectat și imaginile cu femei, doftorița s-a ridicat și a plecat, acuzându-mă, undeva în (prea)conștientul ei subiectiv, de misoginism. Chiar nu mă interesa.
Ușa se închise din nou. Asistenta îmi puse în față, într-o parte niște coli alb-negre, scrise la computer, iar în cealaltă parte un tabel cu cifre și răspunsuri Da sau Nu, înțelegând ce am de făcut înainte ca ea să-mi spună (dar ascultând-o până la capăt), și apucându-mă de lucru. Între șaptezeci și o sută de întrebări: 14. Tare mult cred că oamenii nu mă iubesc (Da/Nu). 52. Spune sincer, când ai fost mic ți-a plăcut să chinui animalele (Da/Nu). 60. Am impresia că toți ceilalți sunt vinovați de situația în care mă aflu (Da/Nu). 77. Sunt de părere că fericirea nu este posibilă în lipsa relațiilor sexuale (Da/Nu) ș.a.m.d.
Am terminat. Ridic mâna. Mă simt ca la școală. Doamne, ce vremuri! Asistenta se apropie și își apleacă sânii generoși – cu mugurii ascunși sub dantela sutienului alb, bombând ușor halatul apretat –, acoperindu-i cu discreția doamnelor trecute de o vârstă și rămase într-o stare de echilibru melancolic. Îmi înstrăină fișele și-mi dădu altele. Nu era musai să-mi repete. Știam. Dar am ascultat-o și m-am pus pe treabă.
Întrebările deveneau „personale”, unele chiar ilare. Dactilografiate greșit și înțesate cu adverbe nejustificate, făceau imposibil dialogul dintre omul cu foile și medicul cu știința: 14. Adesea, când mă pun la somn, nu pot să adorm imediat (Da/Nu). 52. De obicei simt nevoia de a sparge ceva (Da/Nu). 60. Câteodată mă copleșesc gândurile întunecate... (Da/Nu). 77. Uneori îmi imaginez lucruri rele ce aș vrea să li se întâmple indivizilor care m-au rănit (Da/Nu) etc. Un chestionar serios, nu glumă.
Mă uit la ceas. Fusesem trimis de la serviciu, special pentru aceste teste și plimbarea îmi făcuse bine – cu toate că vremea burnițoasă reușise să mă indispună. De ce să mă întorc prea repede? Trebuia să trag de timp, doar sunt scamator, cu pixul pe hârtie și cu ideile de tergiversare în tigvă, înăuntru era cald, nu mă ploua, iar cele două femei nu știau ce să mai facă ca să mă simt cât mai „confortabil”, venind pe rând și stând ba-n stânga, ba-n dreapta mea, în timp ce scriam, și dorind să m-atingă – singurul mascul pierdut între săruturile lor acide, departe de roboteală și responsabilități.
După mâzgălirea ultimelor chestionare am șters pixul de marginea bluzei și l-am așezat pe masă, rostind cu satisfacție: „Isprăvitu-s-a”, știind deja cine urma să vină ca să le descifreze cu ajutorul foliilor transparente ce serveau ca modele de investigare, necesare evaluării psihologice, încercuind și ea pe pagina cu coloane de Da și Nu, pe care încercuisem și eu după cum îmi recomandase conștiința – nici bolnav incurabil, nici sănătos tun, doar că mi se cuvenea o pauză.
Am rămas cu spatele la camera în care avea loc procedura. Așa se cerea de la cei examinați. Să stea cu spatele la medic și cu fața la perete, în lumina proastă a tuburilor cu neon și în vâjâitul aparatului de aer condiționat. O fi fost gata, n-o fi fost gata? Cert este... că a deschis ușa și mi-a spus s-o urmez.
Eu și doamna doctor. Ea pe o canapea, eu pe-un fotoliu, brăzdat de strălucirea de absint a unei veioze cu abajur de mucava, cercetat cu privire la cele „patru puncte florentine”, pe care le trecusem pe foaie, în speranța unei discuții private cu doamna (domnișoara?) psiholog.
Purta o fustă de poplin... De fapt o lână îndestulătoare ce cuprindea, în limitele bunului-simț, coapsele lungi și genunchi-i fini, ce mai că s-ar fi văzut, în susul pulpelor învelite cu un ciorap subțire de culoare neutră, dacă nu și-ar fi tras, din când în când, fusta în jos. Piciorul drept peste piciorul stâng. Îl mișca rar, și atunci avea grijă ca celălalt să nu rămână neacoperit de-o mână cu subînțeles, de privirea mea, de cugetele mele:

─ Spuneți-mi, domnule Andrei, de ce credeți, și v-aș ruga să-mi detaliați, că sunt atât de puține lucruri care vă fac fericit?

─ Uneori sunt puține, alteori multe. Cel puțin atât cât să mă facă fericit. Depinde de starea sufletească ce se-nnoiește cu fiecare secundă ce trece.

─ Povestiți-mi... Ați spus că ați avut experiența unui fapt extrasenzorial. Mai precis, ați văzut, ați simțit o ființă neomenească, nepământească, pe care cei din jur n-au remarcat-o. Ce puteți să-mi spuneți despre asta?

─ Am simțit că m-apasă un înger al nopții, ce a luat chip de slavă. Însă numai o dată, în urmă c-un an, în timp ce dormeam. Da m-am trezit... Nu-i ceva grav.

─ ?

─ M-ați înțeles?

─ Sigur că da. Să revenim. Spuneți că sunteți „în-că-pă-țâ-nat”.

─ La fel îmi zice și mama: „Ești încăpățânat ca tac-tu”.

─ Hmm... De ce credeți că, în general, profesorii, medicii, mă rog..., alte persoane superioare dumneavoastră sunt incompetente în domeniile lor de activitate?

─ Findcă-n ge-ne-ral, așa se întâmplă. Conflictul dintre generații sau, ca să pricepeți, dintre degenerații continuă. M-am luptat îndeajuns. Acum însă refuz s-o mai fac. Mi-am dat seama cu cine am de-a face, și anume cu indivizi a căror „faimă” le deturnează intențiile și acțiunile ireproșabile, lăsându-i goi și rupți de realitate. Mi-e silă de ei și nu-i compătimesc. Și, prin urmare, am renunțat să mă mai războiesc cu ei. Îi miros de la o poștă. Dar de ignorat, mai ales când sunt nevoit să-i ascult, nu pot. Dacă pentru ei doi plus doi fac cinci, să fie cum zic ei. Eu mă-ncred în judecata finală.

─ De-ge-ne... ce?

─ N-are importanță.

─ Mda... Înțeleg. (Înțelegea pe dracu’). Încă ceva! (Ce putea să fie? Știam că lăsasem patru puncte discutabile. Să-mi fi scăpat ceva?) Din testul al doilea reiese că sunteți sceptic în privința oamenilor cu care luați contact, fie că sunt apropiații dumneavoastră, fie cei pe care-i cunoașteți de puțină vreme. Spuneți că sunteți într-o gardă permanentă (nu-mi aduc aminte să fi spus asta), ca și când v-ar fi frică că în spatele persoanelor respective (și, într-adevăr, doi plus doi fac cinci) s-ar afla altcineva, cineva care vă vrea răul. Cum comentați?

No comment. Sunt doar precaut.

─ Bun..., întinzându-și fusta, și-ncepând să se agite, ca să mi se dea de gol, într-o primă fază. Dar aceste precauții nu pornesc din spaimele și fricile tale interne? – a doua fază. Nu pleacă ele din interior, din moment ce nu pot să apară așa... deodată (încordându-și vocea) din exterior? – a treia fază. Nu sunt ele o cauză personală ce te privește pe tine? – a patra fază.

─ Nu, doamnă doctor, văzându-mi premoniția concretizată. Aceste temeri au niște cauze pur exterioare mie. Degeaba vă străduiți să-mi patologizați reacțiile. Mediul înconjurător are un imens cuvânt de spus în devenirile, transformările, maturizările sau în nematurizările noastre, determinându-ne viața, de cele mai multe ori fără drept de apel. Acest fapt a stat la baza ideologiei comuniste, dar și a altor ideologii, teorii și credințe. Și stă și astăzi, după cum se vede.

A dat din cap în semn de înfrângere mascată, „Ok, ok”, ridicându-se, ridicându-mă, ieșind din a doua încăpere și intrând în prima, mi-am luat geaca, am salutat și pe aici mi-e drumul. Tot înainte, fără mișcări bruște, direct în brațele fatalității în care, peste o oră și jumătate, îmi voi fi terminat orele de muncă, schimbându-mă cu hainele de oraș, de om liber, de fac ce vreau, cu mâinile în buzunare, ieșind pe ușile largi ale mallului, călcând minutele-n picioare, în odoarea uleiului încins al langoșilor din toneta de la colț, copaci dezveliți, inși cu suflare de abur, vineți pe buze și pe mâini, ce-și vor sorbi cafelele în rumoarea cetății, lungi șine metalice, frânghii de spânzurătoare, copii speriați de orele de școală, întorși acasă, pavaje băltite, zăpadă tinoasă, adolescenți, moșnegi, bocanci stâlciți înaintând prin viață, haine groase și grele, proletari conduși de câini care se cacă pe unde apucă, șiroaie de taxiuri, un echipaj de descarcerare și-o salvare ce lasă-n urmă stropi fleșcăiți de omăt.
Aceeași stradă, bătută pe jos zi de zi, un trotuar murdar, unde noapte de noapte, ca să nu înghețe, se plimbă corul de prostituate imagologice, simboluri feminine, flori dezvoltate, petale ce-și așteaptă mămăruța, sentimente complexe și exerciții nocturne: „Vrei să facem sex?” în dosul zâmbetelor de fațadă, sărmane ce pășesc cu pasul înnoroiat, fie că plouă, fie că ninge, iar una – cu nădragii pătați între picioare de-o rază de lumină, ca lama unui cuțit tocit într-un viitor apropiat de plăcerea țâșnită din vocația mea de binefăcător al poporului – are toate șansele să fie pictată ca o regină, și violată ca ultima cocotă.

Liber!