L-am pus pe aragaz. Afară s-a-nnorat brusc și a-nceput
să plouă. Apa din ceainic să pocnească. Se aud tot felul de zgomote din
balconul deschis privirilor și din bucătăria faianțată, pe a cărei podea, de
câteva zile, mișună gândaci de dimensiuni înspăimântătoare, demni de Cartea
Recordurilor Asociației de Locatari. Murdari și leneși, ei plesnesc sub talpa
de spumă a șlapilor mei de casă. O cameră și holul cu covoare blănoase pline cu
libărci hămesite. Și mă tem de ele, ca, și-un cal de curse, de frunzele de pe
marginea pistei, ce pot deveni, prin iuți rostogoliri de culori, șoareci de
câmp.
Îl iau de pe foc și-l așez pe marginea inoxidabilă
a chiuvetei. Presar frunzele de tei, amestecate cu cele de mentă și pun o farfurioară
deasupra. Câteva minute. Diluat și îndulcit cu miere și cu pulpele femeilor din
minte, ușor ca o spălătură gastrică dulce-amăruie, cu subînțelesuri silfidice,
în vapori ce mi se prefiră de la nas în sus, și-mi clătesc ochii obosiți de
nesomn, cu priveghi de cărți citite.
E a doua zi de Paști. Aștept să se răcească ca
să-l pot bea. Las timpul să treacă și p-ormă... Încă frige. Chiar am nevoie,
judecând după cantitatea de lichid ce s-a scurs. Pesemne că am răcit în noaptea
de Înviere. Purtam o cămașă subțire, peste-un maieu ce n-a putut ține loc de vestă
– unde mi-o fi fost mintea? – lăsând loc frigului, val-vârtej, bătea vântul,
aducea ploi mănoase pentru vânzătorii de umbrele. Avem și noi la magazinul din
mall. Vă așteptăm.
Dacă aș fi rămas în interiorul bisericii, pe toată
durata slujbei, nu m-aș fi îmbolnăvit. Dar sufocat de lumânări, în respirații
umane necurate, eu însumi prânzuind, cu praz, o ciorbă în ajun – parfumuri și
ape de toaletă, de colónie, de Dumnezeu știe ce, uleiuri volatile, geluri de duș
și detergenți, substanțe ce m-au lovit la mirul sinusurilor, indicându-mi direcția
de ieșire – am luat-o spre curte, și-apoi, pe niște străduțe, spre nu știu
unde, plimbându-mă cu boxele de rugăciuni în spate, plecând și venind, în glas
de psalți, foști seminariști, actualmente deflorați, purtând bărbițe, în
continuare închiși la culoare și împachetați la patru ace, din treizeci și trei
de mișcări, privite-n oglinda cu icoane, purtându-mi picioarele dupre mine, cu
mâinile-n buzunare, întâlnindu-mă cu țigara aprinsă a unui nevoitor și cu
bazinele de ape curgătoare, de dincolo de gardurile ce mascau vilele cu parcaje
pavate ale unor oameni cu funcții înalte, ziduri de beton și cărămidă, luminate
de becurile străzii pe care, pășind în căutări ființiale, nu m-am putut decide
la care colț al ei să mă opresc pentru a-mi ușura bășica udului, plimbându-mă și
iar plimbându-mă ca să nu răcesc.
Acum trag ponoasele. Sorb, cu grijă, din cana încă
fierbinte. Ceramică 100%. Made in Turkey. Și sper într-o ameliorare. Sătul să o
tot scutur în baia cu cadă, din a cărei țeavă de scurgere se ivesc, la lăsarea
serii, libărci cu antene, purici umflați cu săpun și fecale, urcând pe conductele
de evacuare a apei menajere, prin tuburile de la aerisire, pe pereții exteriori
ai blocului, plonjând, de la ferestra cu cercevele roase, în mașina de spălat, în coșul cu rufe murdare,
tiptilându-se pe suportul de prosoape și, în jos, pe țeava de apă caldă de
lângă calorifer, sub preșul cu găurele, unul mai curajos stând pitit în cutiuța
de plastic a dezodorizantului pentru veceu.
Era verde când am tras apa, de m-am săturat. Îi
aud mai ales noaptea, când umblă pe după șifonier, în spatele noptierelor și-n
sertărașele pe care nu le-am mai deschis de mult, furișându-mi-se pe creier, picând
de te miri de unde, arși de căldura becurilor, în încercarea lor de-a cuceri
candelabrul moștenit de la bunica, pocnind în cuptorul cu microunde unde-mi pusesem
o felie grasă de pască à la mătușa Roza, invadând bucata de miel, ieșind din
ouăle roșii și din sticla de vin, lăsată desfăcută pentru a stropi masa sfârșitului
de Păresimi, speriindu-l pe popă când a dat s-o binecuvânteze, bănuindu-le de
un complot împotriva umanității, așteptând momentul potrivit pentru atac, respirând
cu nerăbdarea trupelor de gherilă în spatele tencuielilor cu minigalerii
întinse prin toată casa, în fotoliile de la intrare, în plăpumile naftalinizate,
prin tabloul electric și-n bibliotecă, privindu-mă de la înălțime, ca la o
scânteiere de antene să se năpustească asupra mea, să curgă în torente scârțiitoare,
urcându-mi-se pe picioare – Scârnavele! –, pe burtă, eu să le dau jos de pe
mine și să sorb din cana, acum caldă, cu gândul departe, pierdut pentru câteva
clipe, și, regăsit, să palpez, cu limba, una dintre măselele aburinde, ca să
simt cum caută să-mi iasă din gură.
