marți, 28 mai 2013

Nebuna de la şase


din diverse întortocheate motive se apucă şi-i înjură
pe toţi popii
satane îmbrăcate-n negru îi face
cu ştoiuri îi loveşte şi-i trimite înapoi în găoaze
câini în sutană îi numește ce aleargă după fuste
bată-vă dumnezo să vă bată!
ridicându-şi vocea într-o reverberaţie circulară
ce-i învolbură privirea

o aud îndeosebi noaptea
când sforăitul camionului de la salubritate
şi febra animăluţelor de la bloc
îmi lasă posibilitatea unei audiţii de mare
rafinament:
’tă-vă dumnezo...! că nu v-ajunge
umflându-şi vena jugulară amorţită de bătrâneţe
fiindc-a depăşit vârsta de aur oricare ar fi aia:
lăsaţi-mă să mor! se aprinde
luaţi-mă cu voi ca să mor! simţind că se forţează
cum l-aţi omorât şi pe copilu’ meu
şi se-ntrerupe   

bată-vă dumnezo să vă bată e laitmotivul
doar ploaia ce curge pe faţade mai lipseşte  
și-i trimite să sugă...
doamne fereşte să audă copiii!
deşi o cunosc ei bine

nebuna i se spune. umblă goală pe sub capot
scuipă și-njură  
curvă ce te-mbraci ca popii! jignind-o pe ştiristă    

o aud. doarme în camera geamănă
uneori îi place să dea muzica la maximum
şi-ncepe în trilu-i patologic s-o îngâne
pe rihanna

spitalul te mănâncă! îi strig
ea cântă asemenea unei fetițe  
trecându-şi voalul pe după gât
cu partenerul la braț:
tă-vă dumnezo... şi-o pivotare
să vă bată... a doua pivotare
până ce ameţeşte şi pică-n delir
suduind cu gura-ncleștată

aspiră des spală în fiecare zi şi drăcuieşte
fără număr 

e nebună

o singură dată mi s-a părut lucidă
astăzi când a telefonat la biserică
alooo parohia șega? cu părintele aş dori
nu este? nu...
dar i-auziţi! am câştigat la loto  
da de curând şi vreau să-i dau niște bani
primiţi?
nu primiţi!? no bine...
eu voiam să-i donez un miliard

și doar atunci am simţit 
cum se bucură


duminică, 26 mai 2013

De mai


Risipit din fluier cânt
Cânt un hit ce nu de mult
Mi-a rămas cu jig pe gât
După ce-am borât

Nimănui a fost să-i placă viersul ce-l aduc  
Şi chiar tu mi-ai zis să tac: Taci că nu ai look!

Mă uit des la sobă; plouă cu cenuşă...
Aerul sein mă strânge de guşă
Sper profilactiv să nu mă sting subit
Şi vieţii să-i pară că nici n-am venit


De pe la doişpe... cu zvelte caravele...
torpile din lemn dulce...
ape sărate pline cu scrumbii moarte
pe fund în descompunere
hrănind din pulpa lor franjurată
mamiferele acvatice
printre ancorele corăbiilor putrezinde
parâme pulverulente şi vele ierboase
care-n oricumul adâncimilor
n-au culoare nici miros
ci gust

Ca o măsură de precauţie pentru cei din casă
m-am exilat în ultima cameră

Stau aici plimbându-mi cu lesa nervilor optici
cei doi ochi mari şi goi  
Vezica îmi stă să explodeze vibrând de durere
cu fiece bob de ploaie ce-mi ciocăne pervazul 

Printre corăbiile arse apare o fată; poetul o iubeşte
Dar îi aruncă mai întâi suficiente pastile efervescente
de nepăsare 
Fătuca îşi ia zborul
Nimicul e tot nimic
Bye-bye fericire
Plictis

Deschid frigiderul: doar greaţa şi tristeţea unei duminici

Fecioarele ţipă bătrânele strâng
La finele poemului oare când mai ajung

Roţile maşinilor ce se pun în mişcare
desenează cărări de sânge

Telefonez unui prieten ca să mă revolt

În niciun caz nu acceptă  
Şi-a scos deja pantalonii scurţi
la plimbare


sâmbătă, 25 mai 2013

Albastru



îmi lansez privirea către arcele și volutele fragile
ale valurilor
tălpile de buldozer             împing nisipul 
prin ceață   sulurile spumoase ce plesnesc
la picioarele mele   îmi ciupesc fruntea nasul
și ochii   cu albastru

momentele de suspans ale stâncilor
actele violente   de    la     orizont
îmbrățișările de landă... cavalcadele marine...
inert
următoarele brațe       reliefurile sărate...
mimau despărțiri și dansuri de împerechere

câtă forfotă câte gesticulări în luciul apei
și pe suprafața aridă de pământ!

bogăția reculegerii din neantul mării

ceva plutește în spațiu și-mi stimulează plămânii
un flirt naiv și o înghețată ce se dizolvă deasupra trupului
uitat în soarele verii cretane 

cugetele se  deplasează   spre     larg
și se întorc în pântecele unui venetic


miercuri, 22 mai 2013

Portret la despărţire


În seara zilei cu umbrelă
Poposii lângă un soare
Se făcu că nu mă vede
Mie-mi lumina mai tare

Apoi sosi eclipsa


Aş vrea ca totul să fie un vis iar când ne vom trezi
tu să nu mai exişti eu să nu mai exist
Aş vrea să fie altfel și să nu ne mai îmbătăm
cu apa coclită a amintirilor
E aşa cum trebuie să fie: două pământuri urcate
prin forţa oarbă a destinului într-un puroi de floare
Oricât ai fi încercat n-ai fi putut să mă cunoşti
Ai fi trecut pe lângă mine asemeni unui puf
pe care nu l-aş fi lăsat să se lipească de ochiul meu
Insuportabilă ar fi fost relaţia noastră în doi
Absorbită de pupilă... culcuşită acolo...  

Credeai c-am să-ţi fiu gestaţia atâtor luni de insomnii
şi nelinişti? Crezi ce spui?!
Să te port ca pe-o comoară?... Te auzi?!
Nici nu-i de mirare că m-am gândit să te larghez 
de la înălţimea cerului şi să te las – pufoşenie volantă
să pluteşti cum îţi place ţie spre noua ta cucerire
masculină (oare-a-câta?)
şi să văd cum intri în sufletul lui – sărmanul
topindu-te ca un sugus printre dinţii umezi
ai unui câine

Nu te mai lăuda cu teorema lui Pitagora!  
Clipele sunt regretabilele roţi ale unei vieţii
descompuse-n târziu  
care au ajuns să-și deplângă spiţele rupte

Unu şi cu unu fac doi. Îmi e suficient

Lasă mâna jos! Unde te crezi?
Stai locului femeie!
Nu mai eşti clară ca apa de Borsec...
Ţi-a trecut vremea
Nu mai lucesc pe buzele tale scântei...

Îţi fac ciao-ciao cu mâna
Te las să porţi pe spinarea-ţi zveltă obezile
lunilor petrecute-mpreună. Mi-a ajuns cu pedalatul
în gol
Îmi spui că n-am cum să fiu sigur. Ba am  

Câteodată şi soarele se-ntunecă în plină zi
şi stă aşa câteva secunde...
Mă bucur că reţii ce trebuie
Şi nu n-am să-ţi mai trimit rândunici
care să-ţi cânte motăneşte la balcon 


marți, 21 mai 2013

Despre îngeri și...


Îngerii de beton dorm la umbra ciupercilor
de pânză pe scaunele de plastic ale berăriei   
S-a anunţat vreme bună

Fecioarele şi-au terminat norma de muncă la domiciliu
şi se pregătesc de plecare
Scutite de prezenţa îngerilor vor putea să se dezbrace 
şi să-şi etaleze corpurile nesăţios de bine formate

Îşi deschid revistele cu integrame şi horoscoape
şi cu privirea-nspre tinerii sălilor de fitness
nu înţeleg de ce n-au reuşit să le suscite interesul

Îngerii de beton se trezesc îşi şterg feţele în palme
beau bere scuipă la picioare și-şi aprind câte-o ţigară  

Când se trezesc scuipă din nou
și-și cadorisesc câte-o stacană 
sub ocheadele intense ale chelnerului cu cămaşă albă 
ce-i privește meditativ din spatele uşii   

Fecioarele şi-au mutat pledurile în soare 
şi-i examinează prin ochelarii fumurii
pe junii bronzaţi şi laţi în umeri care le ignoră...
pescari de sirene neinteresaţi de meduze

Cu capetele plecate-n piept salivând uşor
îngerii moțăie și visează
Ţigările li se sting  
iar de undeva din interiorul lor se aude sunetul
unui telefon  

Ei dorm în pace
Ele s-au carbonizat

Chelnerul vine şi debarasează


joi, 16 mai 2013

Convalescenţă


Privesc şi strig spre un ţărm nisipos  
Sunt mult prea indolent să ascult  
Şi să te privesc mi-e greu       
O ştii.    Nu-i nevoie să-ţi mai spun

Sunt un ins lovit de palma tandră a unui Dumnezeu
gelos
şi scăpat ca prin minune   de scobitura ei generoasă
în care m-am ascuns   înarmat cu veioza mea verde
mereu aprinsă.        Am stat acolo până-n sezonul 2

De trei ani mă tot cuibăresc      în propriile-mi vicii
de papir şi cerneluri                  înnebunit de gândul
beatificării 
ignorând semnalele colocatarilor şi ale maşinii
de poliţie ce se apropie            în valuri sonore
de filme americane          cu încasări peste-aşteptări

Încă puţin                       că n-am terminat de vorbit

O magmă psihedelică îmi scaldă tălpile
iar desfrânări pline de must            mi le înţepenesc
Picioarele-s uitate pe mal                incestuos croite
pentru o delăsare a valorilor
pornografic deslușite în curburi de şale dansante
prinse cu chingi de zornăieli acute
sunând a plumb                  și a lazaret interbelic:
„Ora mesei!”
părăsit de lumea bună a oraşelor în pădurea
domnului Eliade
ca o perlă într-o crevasă        amăgită cu privirea
de roua sleită          care  
în spatele trecutului trecut era ca ochii unei mironosiţe

Lângă pleoapa şoaptelor de codru
un dumicat de sare cântărea cât o veşnicie putredă

Ce e mai uşor de păstrat: arta de a scrie
sau orele-secunde pătate de vulva rece
a unei femei şubrede?


duminică, 12 mai 2013

Nu m-ai-nţeles de la-nceput


Eu nu beau de durere eu beau de suferinţă
Şi nu aşa... la-ntâmplare ca beţivii antrenaţi
de sub blocul nostru. Nu Țuți
Eu beau din pasiunea ancestrală pentru vânătoarea
pe timp de noapte
Dac-ai şti cât de lungă n-ai mai întreba
Cât şapte nopţi de somn de ăla de-a’ tău
cu faţa vopsită-n alb de spumă de şampanie
şi cu castraveciori tăiaţi pe orbite

Şapte nopţi de luptă cu urşii şi lupii de prin tot locul
Că-n tot locul sunt animale de pradă cu suflet mare
care vor şi ele să bea de suferinţă

Ș-apăi cine le-nţelege mai bine decât pălinca

Na cumetre! Să-ţi mai treacă supărarea
Spală-ţi faţa! Nu te arăta că posteşti
Unge-ţi părul cu palmele tale transpirate
Căci şi eu sufăr... Nici nu mai am în ce să-mi înec
tristeţea
Vai ş-amar Ţuţi! Tu te gândești?!...

Așa din senin
Că şi ei sunt suflete mari şi-i păcat de Dumnezeu
şi toţi cu datorii

T u   t e   g â n d e ş t i?!...


Gând la gând


Luxură încercată... Femeie jucăuşă de cauciuc  
Grimasa palidă a unui legământ
Numerologia spaţiilor de vid. Iarăşi vidul
Târfuliţă cu tomată
Zilele se-ngemănează cu moartea. Iarăşi moartea
Dispari în odaia căpitanului tău de viaţă
Părăseşti planeta şi-mi dizolvi memoriile
Îmi trimiți un prişniţ îmbibat cu uitare
Nimic nu mă mai poate schimba în decizii
Poate doar tu
și pentru ultima oară   


Fotografie


Zumzetul albinelor strivite
elogiază talpa piciorului umflat

Feţele-ncreţite ale trecutelor petale
elogiază mâna încăpăţânată a toamnei

Paşii tăi sfioşi în ploaia polară
elogiază vara din tine

Iar tu ce faci?
Taci ca proasta


Where is home?


pe gura de canal
cu degetu-n nas
mirosul urban
aștept sfârșitul

lichide printre noi
se rupe peticul  
canalul vuiește
apă viermănoasă  

pe stradă. un carton
nicăieri


Tot aia


Stau în cameră să-ncui
timpul trist al nimănui
Lung trântit pe-un colț de sofă
tai în carne ca-ntr-o stofă

Și mă plimb cu ele vorbe
exercițiu jucăuș
pentr-o lume și o minte
cu căluș

Fincă-mi place că apare-n pripă
o plăcere ce m-adună din risipă
ce c-un deget tulburându-mi apa
vrea să-mi salte iar supapa
și cu suflu vălurind nectarul
(care stă pe plită)
vrea să-mi sară iar muștarul
(Vezi! irumpe într-o clipă)  


Despre nonsensuri


Strigătul meu scrie    eu îl ascult
pe urmă încerc să-l înțeleg
Când e vorba despre logică    el este primul
care ia cuvântul și-l azvârrrrrrrrle

Mi-e frică de uitarea celorlalți
mai ales de cea care vizează numele meu
Când o să mă-ntâlnesc cu ei vor zice: Te știm
Tu ești fapta aceea    și aceea...
Dar eu nu-s numai atât

N-o să mă trezesc pân ce nu voi fi trezit
și n-o să vorbesc pân ce n-o să-mi vorbească
Mi-a șoptit și-mi vine să tac
m-a sculat și nu mai vreau să dorm


N-a fost să fie


Grăbit gândesc fără un rost în minte
Tu dulce amăgire mă-nghiți dar nu m-asumi
Mă vrei ca pe-o bomboană expirată
ce îți ciupește limba crescută-n alte guri

Gândești că poate ai fi vrut să fie
dar n-a fost decât o lucire pe genele apropiate
ale timpului
Simțiai c-ai s-atingi insesizabilul
îns-a fost doar o privire spre unul dintre sensurile
corpurilor noastre


Nu te teme


Hai vino să-ți arăt necunoscutul!
E cel pe care ai să-l vezi când va veni
Tot el    dar mai grăbit pare spre scutul
Ce se va frânge când amândoi ne vom iubi

Acum doar încercăm mercurul cu pipeta
Hrăniți fiind de acel fior
Dar va veni o vreme    când fără mâini
Cu toții îl vom bea strigând: Excelsior!


Libera alegere


Vino!
Caută-mă și nu te teme!
Cine se trezește la timp are avantajul primei alegeri
Dar tu ai mai mult    ai minunea ultimului vot
Decide-te!


Pentru tine


Cu un singur stilou poți răsturna biblioteci
O singură voce    și mulți te pot crede
Iar hârtia cu care nu te-ai șters la fund
îți va confirma dac-ai avut    sau nu    dreptate

 

Din cer


Și din cer vreau ca să vină cea cu haină de mireasă
să mă prinză iar în brațe    să se joace-n al meu păr
încât scot mâna pe fereastră
șaștept să mor


Floare cu miros temporar


Tu vrei să fim împreună
Polenul ce-ți acoperă gura face minuni
Privirea se-nfierbântă când îți ating pieptănătura
iar ea se lasă ancorată-n flerul degetelor

Mâna mea se agită ca un pește ce-și caută hrana
Corpul tău e viață sufletul libertate
Dar mai am una la fel de doritoare să-ți atingă pielea
să-ți mângâie fața

Iată un strop din tine îmi udă fruntea încrețită
și mă clarific. Aud că iarba e invidioasă pe mine
și-i dau dreptate. Căci ești mai hrănitoare decât
roua dimineții 


Iluzie


Dacă voi săruta un fluture
ce trist ar trebui să fiu
întrucât eu un raționalist ud șansa lui
de a putea zbura
Iar camarazii lui de veselie
vor pluti în aer pe lângă el continuându-și
periplul jovial în așteptarea graniței
Vor privi-nspre el cu ciudă fiindc-a fost
sărutat de un om și se vor bucura
de libertatea de care doar ei mai au parte
Iată sărutul de prost gust!
Culorile rămase vor contribui oare
la gamele trupului meu?
Buzele mele îți vor părea mai comunicative?
Eu vreau să te sărut dar tu ignori
chemarea mea de om-fluture
așa cum le-ai ignorat și pe celelalte:
cea de om-floare de om-ploaie
cea de om-soare
Și nu mi-a reușit. Cu tine este diferit
Zi-mi ce-ți place dar zi-mi odată
ca să știu cum să-ți captez atenția!
Ești un înger?
Atunci mă voi ruga
Însă ei nu au gen
Cine ești?


Prima


Când lumina-n lumină stinge-ntunericu’
Iar gândul mi-e purtat cu telefericu’
Când posibil c-ar fi dar nu vrei să te stingi
Atunci te atinge și începi să te-aprinzi

Când puterea în vrere îți stă neclintită
Și dorința de frunte ți-e piatră tihnită
O dorești să o vezi s-o atingi să o simți
Zorit de-același POATE ticsit cu oglinzi

Când întreg orizontul ți-e plin de un dor
Când toate se frâng în același ADOR
Scăparea din ea îmi zâmbește că știe
Iar eu ca un alt eu scriu prima poezie   


marți, 7 mai 2013

După Înviere


L-am pus pe aragaz. Afară s-a-nnorat brusc și a-nceput să plouă. Apa din ceainic să pocnească. Se aud tot felul de zgomote din balconul deschis privirilor și din bucătăria faianțată, pe a cărei podea, de câteva zile, mișună gândaci de dimensiuni înspăimântătoare, demni de Cartea Recordurilor Asociației de Locatari. Murdari și leneși, ei plesnesc sub talpa de spumă a șlapilor mei de casă. O cameră și holul cu covoare blănoase pline cu libărci hămesite. Și mă tem de ele, ca, și-un cal de curse, de frunzele de pe marginea pistei, ce pot deveni, prin iuți rostogoliri de culori, șoareci de câmp.
Îl iau de pe foc și-l așez pe marginea inoxidabilă a chiuvetei. Presar frunzele de tei, amestecate cu cele de mentă și pun o farfurioară deasupra. Câteva minute. Diluat și îndulcit cu miere și cu pulpele femeilor din minte, ușor ca o spălătură gastrică dulce-amăruie, cu subînțelesuri silfidice, în vapori ce mi se prefiră de la nas în sus, și-mi clătesc ochii obosiți de nesomn, cu priveghi de cărți citite.
E a doua zi de Paști. Aștept să se răcească ca să-l pot bea. Las timpul să treacă și p-ormă... Încă frige. Chiar am nevoie, judecând după cantitatea de lichid ce s-a scurs. Pesemne că am răcit în noaptea de Înviere. Purtam o cămașă subțire, peste-un maieu ce n-a putut ține loc de vestă – unde mi-o fi fost mintea? – lăsând loc frigului, val-vârtej, bătea vântul, aducea ploi mănoase pentru vânzătorii de umbrele. Avem și noi la magazinul din mall. Vă așteptăm.
Dacă aș fi rămas în interiorul bisericii, pe toată durata slujbei, nu m-aș fi îmbolnăvit. Dar sufocat de lumânări, în respirații umane necurate, eu însumi prânzuind, cu praz, o ciorbă în ajun – parfumuri și ape de toaletă, de colónie, de Dumnezeu știe ce, uleiuri volatile, geluri de duș și detergenți, substanțe ce m-au lovit la mirul sinusurilor, indicându-mi direcția de ieșire – am luat-o spre curte, și-apoi, pe niște străduțe, spre nu știu unde, plimbându-mă cu boxele de rugăciuni în spate, plecând și venind, în glas de psalți, foști seminariști, actualmente deflorați, purtând bărbițe, în continuare închiși la culoare și împachetați la patru ace, din treizeci și trei de mișcări, privite-n oglinda cu icoane, purtându-mi picioarele dupre mine, cu mâinile-n buzunare, întâlnindu-mă cu țigara aprinsă a unui nevoitor și cu bazinele de ape curgătoare, de dincolo de gardurile ce mascau vilele cu parcaje pavate ale unor oameni cu funcții înalte, ziduri de beton și cărămidă, luminate de becurile străzii pe care, pășind în căutări ființiale, nu m-am putut decide la care colț al ei să mă opresc pentru a-mi ușura bășica udului, plimbându-mă și iar plimbându-mă ca să nu răcesc.
Acum trag ponoasele. Sorb, cu grijă, din cana încă fierbinte. Ceramică 100%. Made in Turkey. Și sper într-o ameliorare. Sătul să o tot scutur în baia cu cadă, din a cărei țeavă de scurgere se ivesc, la lăsarea serii, libărci cu antene, purici umflați cu săpun și fecale, urcând pe conductele de evacuare a apei menajere, prin tuburile de la aerisire, pe pereții exteriori ai blocului, plonjând, de la ferestra cu cercevele roase, în  mașina de spălat, în coșul cu rufe murdare, tiptilându-se pe suportul de prosoape și, în jos, pe țeava de apă caldă de lângă calorifer, sub preșul cu găurele, unul mai curajos stând pitit în cutiuța de plastic a dezodorizantului pentru veceu.
Era verde când am tras apa, de m-am săturat. Îi aud mai ales noaptea, când umblă pe după șifonier, în spatele noptierelor și-n sertărașele pe care nu le-am mai deschis de mult, furișându-mi-se pe creier, picând de te miri de unde, arși de căldura becurilor, în încercarea lor de-a cuceri candelabrul moștenit de la bunica, pocnind în cuptorul cu microunde unde-mi pusesem o felie grasă de pască à la mătușa Roza, invadând bucata de miel, ieșind din ouăle roșii și din sticla de vin, lăsată desfăcută pentru a stropi masa sfârșitului de Păresimi, speriindu-l pe popă când a dat s-o binecuvânteze, bănuindu-le de un complot împotriva umanității, așteptând momentul potrivit pentru atac, respirând cu nerăbdarea trupelor de gherilă în spatele tencuielilor cu minigalerii întinse prin toată casa, în fotoliile de la intrare, în plăpumile naftalinizate, prin tabloul electric și-n bibliotecă, privindu-mă de la înălțime, ca la o scânteiere de antene să se năpustească asupra mea, să curgă în torente scârțiitoare, urcându-mi-se pe picioare – Scârnavele! –, pe burtă, eu să le dau jos de pe mine și să sorb din cana, acum caldă, cu gândul departe, pierdut pentru câteva clipe, și, regăsit, să palpez, cu limba, una dintre măselele aburinde, ca să simt cum caută să-mi iasă din gură.