marți, 23 iulie 2013

Paveseiană cu nesomn


Nu mai pot. Simt că nu mai pot
Neajunsurile m-au ajuns şi presimt că peste
câteva minute               voi plesni de durere
Mi-e mintea plină de scurgeri.   Mi-e somn
Nădejdea-mi slăbeşte 
Un şancru viu ca dup-un autoimpus martiriu mă ustură
de-mi slobod toţi dracii din suflet     scuipând cu venin
în eter
Văd îngerii cum cad.     Nu mai sper
Vomit creaturi  fardate cu negru
cu aripi cu pene şi coarne
Las zeama neştearsă să-mi curgă pe bărbie
Nu mi-e frică. Sunt treaz.   Nu mi-e foame
Îmi ghiorţăie întregul trup. Scuip demoni pe gură 
Nu-mi iese.          E târziu...                      Cianură

Mă străduiesc      şi nimic
Dac-ajunge zilei răutatea ei          n-ajunge timpul
Şi e greu când ai ce spune şi nu ştii cum 
Îți vezi pula înzăuată de război
Îți tremură mâna
Ăia de la opt îşi găuresc pereţii  
deci nu poți citi   come ti piace
Ea îşi ia zborul.           Maşina s-opreşte
E linişte şi pace


marți, 16 iulie 2013

Nu doar vise


Dimpotrivă, experiența zilnică mă învăța ce rezistență

îndârjită opune inconștientul tendințelor conștiinței.

 

                                                                                         C. G. J.

 

 

Joi 11 iulie 2013

 

 

Nu credeam c-o să-l las deoparte pe Jung pentru Henry Miller, dar unele lucruri depășesc capacitatea noastră de înțelegere. Pe primul îl citesc fiindcă e un mentor al spiritului meu greu de strunit, pe-al doilea – ca să-l justific pe primul. Toate analizele literar-existențiale pe care le întreprind, în timp ce le parcurg textele, au loc în infinitul ocean neuronal care mă transformă. N-aș fi bănuit, însă am făcut-o. Și, înainte de-a schimba aerul rece și sănătos al Elveției cu halena fetidă a Franței, am ațipit:

 

Nu era trecut de 12 p.m. În apropiere de restaurantul Perla, mă grăbeam să urc faleza râului și-apoi s-o iau la vale, printre buruienile de pe mal sau direct pe ponton, cu caiacul sub braț, ieșind dintr-un spațiu tainic (căci așa se-ntâmplă pe meleagurile onirice), cu dorința de-a pescui la râmă, broască artificială ori la linguriță rotativă, aruncând năluca pentru răpitori cât mai departe, recuperând-o atent, cu tactul pescarului obișnuit cu succesele.

La un moment dat, mi-a ajuns la brâu. Mă aflam într-o barcă. Mureșul e o apă murdară, neprielnică scăldatului. Amiaza se sfârșise, era ora vecerniei. Stăteam la pândă, în mijlocul brusturilor, admirând oglindirea soarelui în lichidul ce candea din ce în ce mai tare, și mă frecam de bulbucii kakí (urina porcilor dospiți în fermele din amonte) ce se prelingeau înspre mine. Traversam inima râului, deplasându-mă contra curentului, ca s-ajung la liman, puțin mai sus, unde (în vreme ce mă dezechipam sau mă pregăteam de o nouă „tură”) am răspuns negativ la întrebarea „Ai prins ceva?”

Mă întâmpinase o domnișoară pe care am recunoscut-o mai târziu. Semăna cu mama, la tinerețe. Pricepea că-s ud... În izmene albe și cu părul șiroind...

Presupun că put ca naiba, iar ei îi arde de pești - tot ce-am avut de spus.

 

 

 

 

Noapte. Așteptam pe cineva. Nu aflasem cu cine urma să mă întâlnesc. Doar intuiam. Străzile din intersecție, perfect luminate. A sosit. Era V. – un vechi coleg de gimnaziu. Senzație vagă de împlinire.

Ne plimbam (ba per pedes, ba cu țoaclele) printr-o localitate anonimă, de a cărei infrastructuri excelente ne bucuram discret. Conversam în interior. Drumul asfaltat, cu garduri mari, vopsite-n alb, ce mărgineau gazoanele tunse recent, dădea impresia că am fi circulat pe aleea unui parc, învăluiți de o fericire familiară, lipsită de obstacole.

Noi doi și bicicletele Pegas Kent: osatură metalică, ghidoane inoxidabile, șei lunguiețe, curbate. Înaintam fără o țintă precisă (întrucât oriunde am fi mers, ar fi fost bine), iradiați intermitent de felinarele cu încărcare solară, amplasate în vârful unor stâlpi de un metru jumate – mici obeliscuri ce ne flancau traseul (niște delimitări...? marcaje...?).

Pedalam îndărătul gardurilor, până ne-am despărțit. Atunci am luat-o, promenadă subită, la pas. Trotuarul din stânga și panta unei stradele (arădene?) cu o casă voluminoasă, pe aceeași parte. O clădire (sau mai multe, unite între ele) la capătul căreia strălucirea crepusculară scădea simțitor. Imobilul se ridica din lăturișul carosabilului printr-un parter înalt, iar ferestre cuprinzătoare, cu ancadramente stucate, împestrițau fațada.

La etaj, în prima încăpere, două geamuri pe colț, am observat o lumină difuză, propagată blând de către un lampadar incandescent, iar de lângă el (pe CD, casetă sau de pe banda modulantă a frecvențelor radio), piesa trupei The Cranberries, Just My Imagination, își făcea auzită prezența tulburătoare. Fereastra larg deschisă... Plasă de țânțari, nema.

Fiindcă-mi plăcea melodia, m-am oprit s-o ascult, rezemându-mi corpul de perete, un picior de sprijin, celălalt tras sub fund, cu talpa pe zid, ca starurile rock ale copilăriei. Un mecanism ce-mi măcina anima răvășită de o deziluzie eliberatoare. În dreapta mea, chiar în spate, așezată pe bancă (în picioare?), stătea o fată (o femeie?) pe care am ignorat-o.

Când m-am trezit, mi-am dat seama că V. (de a cărui dispariție din lumea „reală” nu eram încă sigur, știind doar că urma s-o mierlească: diagnosticat cu cancer la rinichi/ leucemie, telefonul primit în iarnă, tăcerea care a normalizat imprevizibilul, incertitudini fataliste, adolescenți în derivă, chiria care trebuie achitată, „maturitatea”, exodul italian, șantierul, prostia conaționalilor, revenirea-n țară, cenușiul cartierelor, scadența celor mai frumoși douăș’cinci de ani, gânduri profesionale (glumesc), gânduri de lâncezit, terase, drum & bass și fecioare bacalaureate – nici ele măritate, nici noi căsătoriți...) era deja mort. Un interval problematic pentru forța brută a economiei românești, perioada integrărilor sociale, coitul de ocazie, munca degradantă, sculatul de dimineață și căcaturile ulterioare.

Nu mă-ntrerupeți, domle doctor! E imposibil să fim reduși la simboluri și interpretări. Astea-s chestii superficiale. Ce facem însă cu ceea ce știm despre noi? Ne mulțumim cu atât? Ziceți că nu l-ați citit pe Nietzsche. Eh! Nu sunteți singurul. Nici Freud nu l-a citit, dacă e să-i dăm crezare lui Jung. Prietenul meu – personajul lui Miller. Despre el să fie vorba în tot calabalâcul pe care-l port cu mine oriunde? O pomană peste ani? Fie-ți plata pentru ședință ușoară, că voiam să adaug ceva: amicul meu grafician, cel cu care-mi împărțeam porția de lut necesară orelor de modelaj artistic, pictorul crescut la sat, dar școlit la oraș, colegul meu de bancă N-A MURIT. A plecat cu bicicleta pe uliță, și nu s-a mai întors. Sunt convins că se plimbă și-acum.

Până ne-om revedea, ca să ne continuăm cursa.


marți, 9 iulie 2013

De ceva vreme

De ceva vreme, cam de patru anotimpuri ce nu dispar cu una, cu două, am reușit să-mi echilibrez libidoul – falnică pleură testiculară într-o púrure expansiune, îmbâcsită cu lentile de contact ce scormonesc pe unde apucă, în timp ce bulbi rozii de carne apoasă se umflă, se dezumflă și se-ntorc pe dos, ciopor de nervi întinși la maximum și-o congestie la mătărângă, când le văd cum intră și cu ce țoale sunt îmbrăcate, provocându-mi frisoane,
Luna iunie, bulendrele-s neîncăpătoare, picioarele se văd din avion, atrag privirea mea nesătulă, leoaicele pășesc, se îndreaptă spre oglindă, șefa îmi face semn să nu pierd clientela, Arată bine..., ca fetițele din hebdomadarele glossy, cică se descurcă, ele doar se uită: „Te anunțăm dac-o să avem nevoie...”,
Făloase, cu părul prins la spate, fiindcă-i cald, iar aerul glacial al climei artificiale le betonează gurguiele, lor le place, se simt privilegiate și nu le pasă de gura târgului, Trec semeț pe culoarele magazinului, împrăștiind căldură din căldura zonelor strâmte, sfidând aerul cu freoni ce se infiltrează pe unde nici nu s-ar fi gândit bunica mea paternă, care, în clipele ei de trezvie, când își împăturea câte-un chilot pătrățos până ce-l reducea la jumătate din dimensiunea lui reală, se întreba, de față cu nepoții ei: „Cum chizda mă-sii di poartî unili muieri numa un petic di tifon pi chizdă șî nu li i rușâni?”, p-ormă trăgând de colțurile accesoriului intim ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui mărime – primul liliac alb, din istoria noastră neprihănită, pe care-l vedeam, timorați și captivați deopotrivă –, râzând în sinele ei de rusoaică botezată-n vodcă (fostă șefă de promoție la Liceu Militar, actualmente, o movilă de moloz), un sine zdravăn, etalat ori de câte ori i se urca la cap să ne inițieze în misterele femeiești,
Leoaicele sunt în căutări, străbat sala și se așază lângă o stivă de cutii cu saboți, în poziția piticului ce vrea să facă piș: „Așa pe roșu nu aveți?”
Nu, am răspuns, uitându-mă cum se apleacă și-i probează – pantofi din piele cu toc înalt, și c-un fel de șnur între degete..., fecioare dezvirginate de verdele crud al banilor, pe banchetele mașinilor cu numere de Bulgaria – de tot să fii vânzător la mall, că doar aici înțelegi cum e posibil să te îndrăgostești simultan de două fete,
E simplu, îți pui capul pe pieptul uneia dintre ele și îi spui că o adori exact cum adori ziua de salariu, apoi ea se simte datoare să-ți demonstreze că și ea..., adeverindu-ți prin șoapte lascive atracția mutuală, iar tu îți așezi obrazul pe pieptul celeilalte dudui și îi repeți monostrofa, dar nu aștepți să-ți confirme că sunteți făcuți unul pentru altul (ca-ntr-un calcul logico-matematic, făcut într-un oarecare loc din Ceruri și rezolvat pe Pământ, că țărână suntem și-n țărână ne vom întoarce), ci te ridici în capul oaselor, îți duci mâna cu care scrii la inimă și le spui că vrei să te căsătorești cu ele și să le iubești ca pe una singură, eternă și irepetabilă persoană, binecuvântându-le cu banii necesari cumpărăturilor din fiecare sfârșit de săptămână, cu o casă spațioasă și copii cuviincioși, care o să aibă două mame,
Asta este, ăsta ești, mai mult nu poți, dacă n-ai destul lichid în conductă ca să le zici ce ți-am zis, De fapt e ca și cum ai mușca din două prăjituri diferite în același timp, Ce mai tura-vura? proaste vor fi, dacă n-o să accepte oferta,
Pășiți, leoaicelor, pășiți și nu vă temeți de vânzător, că ale voastre sunt toate opincuțele patriei, cu barete, fundițe, capse și ținte, sau fără, Nu vă speriați, sunt plătit ca să v-ajut, Și nu vă grăbiți,
Omnis festinatio ex parte diaboli est, Păi se poate!, Plimbați-vă și să nu vă simțiți stânjenite de privirile mele, ele sunt pur muncitorești, vă asigur, jur c-o mână pe ecuson și c-un deget în ureche, că mi s-a-nfundat, ce să-i faci? De la aerul acesta rece, sângele zornăie prin vene precum cuburile de gheață, în pahare de coniac, prin știți voi ce cluburi de căcat parfumat, și cu umbreluță, din oraș, Haideți! Îndrăzniți! Deplasați-vă fără menajamente! Sau n-am văzut eu bine? Mi se pare?! Sunteți actrițe? Parcă vă știu de undeva...,
Oh, mironosițelor! Toate semănați între voi, deși circulă zvonul că ați fi originale, ba chiar sfioase, jenate acum de vânzătorul de papuci, care de ceva vreme s-a abținut (pare-se cam mult), ajungând la culmile disperării de serviciu, și nu mă-ntrebați cum e aia, dacă el a zis, așa o fi, voi aplecați-vă în continuare, vedeți-vă de sandalele voastre,
Be yourselves („everyone else is already taken), și mutați-vă fundurile transpirate de pe un taburet pe altul, probând și iar probând: Nu, nici pe verde nu avem, dar am ceva iarbă dacă vă ține..., Nu spuneți nimic? Atunci o las baltă, văzând cum vă ridicați, cum călcați pe parchetul laminat, cu poșetuțele pe umăr, cu rujul pe buze, de parcă l-ar fi pus vreo rudă de-a voastră, lăsându-l pe sărmanul vânzător cu întrebarea pe limbă...

Și care era întrebarea?