De nu-mă-uita

de mult n-am mai deschis-o strivit de muncile

legale sub pumnul societăţii

democraţia a murit! trăiască democraţia!

plimbându-mă ca năucul cu romul în vene

sunt un pirat al iubirii. moțăi ajutat de-o bulină  

visez despre tine cu necunoscute abisale

te vreau!

trecerile tale indiferente îmi dau lipotimii

cu levănțică

ţinând cont că e ziua mea ...şi nu m-ai sunat

când m-am întors de la cumpărături

una dintre pensionarele de la scara C

ţiţuia după pisicile ei dragi pe care le îngrijeşte

de ani buni

m-am pus să citesc dar am adormit

nu ştiu când o voi termina. în definitiv

e doar o carte

prima zi liberă după zece zile de chin  

iubito somniferele încă au efect asupra mea

stai liniştită!

Videoclip

Crâșma plesnea de ființe stranii: babe știrbe, fete cu minijup, studente la Chimie, moșnegi sosiți de la câmp și tinerii bărbați în devenire, toți de-ai locului, deprinși și cu mușcatul halbei de bere, nu doar cu băutul ei.

Stăteau în picioare. Babetele sporovăiau despre mâncarea pe care ar vrea s-o facă, dar nu mai știau din ce anume, că jegul de la gâtul cămășilor iese doar la-nmuiat, că a bătut grindina și s-au speriat găinile și nu mai ouă, că poștașul s-a-mbătat și iarași a-ntârziat pensia, că nepoții o să vină în vichend, că-s singure, uitate de lume, legate de bărbații lor, neputincioși în lupta cu rachiul de mere.

Studentele ies din local. Moșnegii aruncă zarurile în cutia de table, mai mută o tură de la H 1 ca să n-o mănânce calul de la G 3. Au timp și pentru șah – românu-i răbdător. Un pahar pe gâtul prăfuit și sunt gata de luptă. Pământul s-a uscat. Ei și-au tocit sapele. Mâine vor apela la un tractorist.

Se-aude muzica. O trupă de rock alternativ își mișcă instrumentele. Sunt patru băieți și sună excelent, mult prea bine pentru un sat cu ulițe peticite și bălegar proaspăt luminat de stele. Rapid și armonios. Dau din cap, se bâțâie, se-aruncă spre punk rock. Becul de deasupra scenei improvizate din lemne și paie se aprinde și se stinge de parcă ar fi fost furtună. Cineva filmează cu o cameră HD. Țăranii își văd de discuțiile lor politice. Încep cu președintele țării și continuă pân’ ce-ajung la dom’ primar, la popa ăl nou de la oraș și la femeia de serviciu de la Dispensar – aflat în renovările de vară-toamnă. Toți își bătuseră nevestele cu o seară-n urmă, ș-amu beau de necaz.

Băieții cântau mai departe, cântau mai departe, cântau... Becul blițuia din întrerupător, mișcat de pruncul nelegitim al barmaniței.   

Din local dispărură și flăcăii. O tuliseră după gagici, deși nu primiseră nimic din partea lor. Da’ asta n-are nicio importanță.

La final – când solistul își plecă fruntea în fața microfonului stropit cu salivă – unul din comesenii șahiști, cu doi incisivi lipsă și c-o barbă de-o săptămână, se întoarse spre scenă, ridică mâna dreaptă și zise: „Bish, bish! Bish, băi! Bish!”

Între picioarele ei

lumea colcăie de gânduri și de ipoteze hazlii

Un soare se pitește pe-alocuri răsare

zâmbeşte face cu ochiul şi dispare

Fericirea-ți surâde...

Nici urmă de reproş de nemulţumiri ori de suspiciuni

Acolo este o pistă pentru decolări lente

şi aterizări forţate; aeronavele fie ajung în norul gros

cu tornadă pe mijloc fie sunt duse în hangar

pentru-ngrijiri paleative

Plouă şi-ntr-unul şi-n celălalt dar e călduţ şi bine

şi doar asta contează când vrei să fii aviator

Viaţa are o altă culoare văzută printre picioarele ei

când sunt lipite

şi o altă culoare privită cu palma cozoroc la ochi

când sunt semideschise

şi o alta când nu mai sunt picioare ci stâlpii de susţinere

ai societăţii pe care o iubim de dragul capitelurilor

Orele de muncă trec în alt timp de-s lucrate cu gândul

la picioarele ce te aşteaptă după un suc

plus cinci minute de duş şters şi ungerea cu crema

dulce de corp

pornind dintre picioarele ei asemenea unui slip lucios

ce creşte în formă de V 

Între picioarele ei nu există depresii

Anxioliticele nu se vând pe sub mână

somniferele sunt interzise după zece noaptea

iar medicul are dreptul să vină o dată pe an

şi nu oricum   

iar asta pentru că picioarele ei ascund un foc tainic

ce-ţi încălzeşte tot corpul şi te obligă să te descalţi

când te-apropii de ele

Păşeşti cu grijă între picioarele ei. Cu litere de aur ţipător

îţi umpli mintea de cum te așezi lângă ele

Nici gând de prohodit de suită de păsări răguşite

de miros de fum sau de parafină

Copii cu cârlionţi blondini se joacă-n acel loc. Nu strigă

ca nemernicii nu cer de mâncare n-au nevoie de bone

şi tac ca la carte. Eu i-am văzut

Nu plăteşti chirie între picioarele ei

nu te caută nici dracul nu-ţi ia nimeni impozit

și nici n-ai habar de toate astea dacă te oprești

și arunci o privire

fiindcă nu te-ai născut nu ai ochi iar când respiri

o faci numai şi numai printre picioarele ei

până când ai să scoţi primele tale sunete ai să compui

propriile-ți versuri

ş-ai să mănânci cu guriţa ta din roadele pământului

ce se abţine să n-o înghită 

Sunt îndrăgostit de o femeie

Nu ştiu cine este nu ştiu de când a început

dar ştiu că o văd în fiece femeie frumoasă

care n-ar refuza să i se mărturisească adevărul  

Iar adevărul e că n-am găsit pân-acum o fată care

s-accepte că nu va putea fi unica floricică pe care

am s-o miros   

că va veni o vreme când ploaia vârstei ne va spăla

cu totul şi pământul de sub picioarele noastre

se va mişca ameţitor de tentant

că progeniturile zămislite nu vor fi o problemă

de netrecut

cum trecem peste amintiri vom trece şi peste ele

că suntem liberi să ne respectăm

viaţa nu se va sfârşi în acel punct

că ceea ce ne interesează este cine va fi primul fericit

câştigător al premiului cel mare

fiindcă restul curge de la sine

că timpul e urletul unui lup singuratic

ce vrea puţină cărniţă

că viaţa-i prea scurtă pentru a spune NU  

că energia vieţii se găseşte-n sânge domniţă

şi tu nu vrei să donezi

și mă privești cum sfâşii soarele îl mestec bine

şi-l scuip în cană pentru a fi bun de tras în seringă

Bagă de seamă că vântul nu bate de două ori

în aceeaşi direcţie

chiar dacă girueta stă nemişcată cu orele

şi că n-are importanţă dac-accepţi sau nu   

o aşa declaraţie de sinceră iubire n-am mai rostit

că n-am găsit cui să i-o spun

că n-am avut pe altcineva

că te iubesc

dar asta n-are a face cu ceea ce crezi tu că-i dragostea

că-s mulţi viruşi în aerul nostru de toamnă

şi că deşi n-am obosit să-ţi tot vorbesc

ad tuum tribunal appello!

Jocul cu vagoanele de sticlă

N-avea părul vopsit, pielea-i era ca oloiul, purta blugi strânși pe coapse, cămașă fără năsturel, balerini de gumă și ochelari de soare, de ziceai că-i cameristă sau recepționeră la vreun hotel. Nu era ruptă din soare, era ruptă din pusta ungară.

Băiete, aia nu era babă, era imaginea cioflingară a unei femei pe care am văzut-o și eu: în colanți bleumarin și tricou cu Steaua. Părea ea tinerică, dar îi înflorise demult zarnacadeaua.

Uneori parcă-i vie, alteori o nălucă te privește, ce-ncrețindu-și buzele de rățușcă îți mai și citește-n cărți, dacă o abordezi pe-nserat și-i pui mâna la gură, conducând-o, din șoapte, pe o bancă din parc.

O să te piște cu unghiile-n palmă – fi’ndcă de cărți ea s-a lăsat – și-o să-și plimbe peste ea doar privirea de gheață – să zicem vreo treișpe minute, trecute peste alte zece.

Poa’ să-mi spună cineva ce ceara mă-sii se petrece?

Și-acum ce-i de făcut? zise unul dintre cei doi sexagenari aflați față-n față, de pe scaunul lui incomod, din vagonul numărul 3, deși al doilea după locomotiva ce trăgea trenul de Iași-Timișoara Nord, undeva în apropiere de gura largă a Humorului, ce mă-nghiți cu totul, dar mă scuipă îndată în nostimul tren, părăsind-o la scurt timp după ce fluierul impiegatului cheferist..., plescăielile babalâcilor albiți la mansardă..., zgomotul produs de ușa cu deschidere automată, ce avea buton, dar era trasă cu forță de cei care nu-l vedeau..., hârșâitul bagajelor, cântecul celularelor și tăifăsuiala moldovencelor din compartiment. Deși nu se străduiseră îndeajuns să mă trezească, m-au făcut să-mi dau seama de dorința de dialog a pensionarilor, chiar și când deraiază de la universul nostru limitat,

Că altfel cum îți explici precizia cu care Iezechiel a descris aceste arme de război cu

aripi, piloți și roate? Uite, scrie în revistă!...

Iar acum, problema cu Siria, petrolul, gazele acelea toxice ce-au făcut mii de morți. Eu am fost cadru de armată. Am albit în douăzeci și patru de ore. Nu era simulare.

Anu’ ista s-au făcut prunili. Pepenii, cam prost.

Da’ ardeii?...

Uiti-așa ardei am, cât sticla de Cola.

Și-o mizerie de-ți mută nasul. Eu nu știu ce fac femeile astea de serviciu, dar dacă ar fi curățat veceul cum trebuia n-ar fi mirosit în halul ăsta.

Băiatu’, nu tragi te rog geamu’, că-i curent?!

Și-acum la bătrânețe mă ocup cu apicultura.

S-a furat tot. Tot s-a furat...

Mai demult n-aveai loc în tren, că nici nu mai ajungea nașu’ la fiecare. Iar acum bate vântu’.

Biletele la control!!!

O haltă, două halte și-un buchet de brazi.

La Cluj schimbăm locomotiva.

La cât?

La 18 și 18 minute. Oradea... Mai avem.

E greu, domnule. E greu cu serviciile.

Și cine o să mai apuce pensia? ronțăind cuvintele în pas-de-pas cu trăn-trăncăneala trenului InterRegio, cincisprezece ore de la Bacău la Arad, noroc cu ploaia. Har, Domnului! – pentru că omu’ tre’ să-nceapă de undeva – să constat, ca prin somn, realitatea crescândă a celor prezenți cu mine la această întrunire de familie pe roți și lipsa de umor a văduvei cu țâțe mari și burtă pe măsură, ce se dădea rotundă, având absolută dreptate, de credința colorată a surorii neocreștine, ce nu o înțelegea pe-a sa fiică, martoriță a lui Iehova, precum și realitatea pământie a bărbatului transpirat (și pe picioare nespălat) din fața mea, care, pe tot parcursul tămbălăului, și-a ținut căștile audio-dop în urechi, butonând de zor telefonul, și și-a închis (mai mult în semn de mi se rupe de voi, decât de într-adevăr mi-e somn) ochii.

Iată că a coborât la Cluj înc-un student la Filosofie...

M-am trezit în poală cu cartea pe care o primisem în dar de la o fată, și m-am întrebat de ce taman aici, în „Trenul Foamei”, se-ntâmplă să se vorbească de lumi paralele, de ființe cu o înțelepciune supraomenească, de piramide, de navele de război ale Armatei Americane, de dușmanii albinelor de munte, despre chemarea la pocăință a surorii și despre vindecarea de epilepsie a nepoatei sale, de vremea proastă care-o să vină, de ușa de pe coridor care nu se-nchide, de mirosuri, de tocănițele de cartofi la ceaun, despre păcatele medicilor români și, nu în ultimul rând, despre-un popă dintr-un sat de lângă Botoșani, care și-a jucat preoteasa la barbut (și a pierdut).

Și, întrebându-mă eu așa ca să n-adorm la loc, mi se păru că văd o femeie cu o bilă de sticlă-n mână. O duce la ochi și privește, prin ea, sicriul deschis pe-un sfert al colegului din compartimentul scăldat acum în soare, că zâmbește într-un fel aparte și că împinge cu piciorul olecuță de pământ reavăn, peste buza gropii în care se găsește, azvârlit de multă vreme, un muc de țigară bulgărească, fumată cu pohta ce-a pohtit-o.

La ce bun, atâtea întrebări? Ia și dormi! Mai sunt vreo șase ore pân’ la Arad.

Cu roşii şi smirnă

1 Septembrie, 2013. Duminică

Dragă Jurnalule, astăzi am participat la ceea ce s-a intitulat „Salvați Roșia Montană!”

Ceva s-a semnat și e posibil ca lucrările de exploatare să înceapă. O nouă lege a mineritului a fost adoptată: Orice ar face și oricare ar fi efectele lucrărilor ce țin atât de extracția de minereu, cât și de prelucrarea acestuia – efecte mai mult sau mai puțin nocive pentru mediu și, deci, pentru noi –, întreprinderile miniere nu vor fi trase la răspundere ever. Ele vor ști doar să taie, să foreze și să polueze. Era nevoie de această lege care să le ușureze activitățile celor de la Gold Corporation, deși se știa de urmările catastrofale ale cianurării: poluarea apelor de suprafață și a pânzei de ape freatice din zonă.

Referendum pentru această lege sau pentru acest grandios proiect?

Nici vorbă.

Jurnalule, vrei să știi câți oameni au fost astăzi în fața Primăriei la protestul pașnic și de scurtă durată pentru conștientizarea arădenilor cu privire la vinderea ilegală a resurselor țării și a poluării mediului înconjurător?

Vreo șaizeci de inși, doi jandarmi cu chipiu și un polițist local în cămașă cu burtă.   

Chipurile n-am avut autorizație pentru miting.

Adică ce!? Stai așa! N-am auzit bine. Nu suntem autorizați să ce?... Să ne spunem părerile în ceea ce privește viitorul nostru, al copiilor noștri, al României până la urmă? Să ne opunem crasei nesimțiri a clasei politice din România? Să ne opunem furtului pe față, poluării mediului, distrugerii de către alții a sănătății noastre? Și n-avem autorizație ca să protestăm, să ne revoltăm?!... No, asta-i bună! Păi, asta-i și ideea, de vreme ce luptăm împotriva unor decizii luate de cei care ne conduc. Ar fi culmea ca taman lor să le cerem să ne aprobe un miting prin care să ne exprimăm dezacordul față de deciziile luate de ei. Ceva de genul: „Vreau să fiu revoluționar. Îmi puteți da o aprobare?”

Așa că mulți au venit pe Facebook, și puțini au ajuns la întâlnire.

Capii Bisericii – ca de fiecare dată când e vorba de o problemă acută, ce se răsfrânge asupra a milioane de vieți omenești terestre, pragmatice, făcute din carne vie – au tăcut și n-au încercat – de fapt au fost total dezinteresați de subiect (ca pomul să se cunoască după roadele sale) – să-i mobilizeze pe iubiții credincioși de duminică în vreo activitate prin care să se împotrivească, vădit, celui rău, barem că exploatarea aceasta, de la Roșia Montană, nu-i va prinde bine nici unuia dintre noi.

Și-au rostit predica, s-au spălat pe mâini și au lăsat frâiele țării în mâinile gingașe ale Preaputernicului Părinte.  

Amin, și la gară!

Despre politicieni nu are rost să mai pomenesc. 

Iar acum, Jurnalule, când ceasul bate de noapte, vreau să vorbesc despre un alt subiect care mă frământă. Și anume despre cum pot unii duhovnici (păstori sau capi ai Bisericii) să-i îndrume pe oameni, arătându-le direcția de mers, cu brațul hitlerist înainte, inculcându-le ideea (Ah! cu atâta patos) să muncească cu orice preț. Și asta exceptând, din frazele lor imperios-solemne, condițiile inumane în care lucrează cei înspre care se îndreaptă cuvintele lor de piatră, mai ales că mai sus pomeniții îndrumători de suflete nu se servesc deloc din iarba deasă și grasă a plaiurilor munci, așa cum fac enoriașii lor. Din contră.

De ce zic inumane? mă întrebi. Răspunsul e la fel de simplu cum ai zice adevăr.

Pentru că Adam (știi tu..., ăla cu frunza, iar prin Adam și noi) a fost trimis la munca-n sudoarea feței sale exact după ce a călcat porunca lui Dumnezeu. Blestemul pământului a survenit eșecului existențial al celor doi protopărinți: al lui (Adam) și al ei (Eva). Așadar, omul din ziua de astăzi, mai mult sau mai puțin restaurat în Hristos, rămâne sub umbra grea a deciziei divine din acea vreme, atâta timp cât nu se împacă cu Dumnezeu. Când se va împăca cu El, blestemul (ca orice neajuns al proastei relaționări a creatului cu Creatorul) se va risipi – pentru că omul nostru va fi spălat de apa botezului, reconcilierea va fi pecetluită de Duhul care unge și va fi mereu proaspăt prin de carnea și sângele Mântuitorului. Asta dacă mai știi, dragă Jurnalule, ce rol mai au și astăzi (da chiar și astăzi) tainele acestea ale Bisericii lui Hristos, zis și Iisus.

Ei, ș-atunci, de unde această muncă, muncă și iar muncă, de vreme ce noi (împăcați fiind sau pe cale de a ne împăca, că doar asta încearcă să ne-nvețe păstorii: să ne ridicăm cât mai mult posibil pe scara valorilor morale-spiruale-duhovnicești, să ne îmbisericim, să ne sfințim, să ne îndumnezeim, să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului, după har, prin conlucrare, ținând cont de toate indicațiile manualelor de Teologie Dogmatică) încercăm să ne apropiem de Dumnezeu și să ne îndepărtăm de osteneala cu care va trebui să ne hrănim din pământ în toate zilele vieții noastre, în condițiile abrutizante ale fabricilor și făbricuțelor?! De unde toate acestea?! Nu ți se pare ilogic?

Nu e cazul să recurgem la operele unui Max Weber sau a mai știu eu cărui teolog grec cu doctorat în Germania, crede-mă. E o chestie simplă, cum ar spune o bună prietenă de-a mea: Ai păcătuit – muncești de-ți sar capacele. Nu mai păcătuiești – ai dreptul la un lung, lung concediu de odihnă; ești în sfârșit liber.

Și cu toate astea, monsieur Jurnal, noi continuăm să muncim pe brânci și să ne servim, la pauza de masă, cu câte-o bucată de pâine muiată în cianura oboselii. Căci munca nu este echivalentul lucrului pe care-l faci din plăcere (zis-a printr-o carte recentă domnul H.-R. Patapievici), după studii de specialitate în acest scop, dorind să profesezi în domeniul respectiv. Pentru că te trezești la finele unei facultăți că ești obligat să muncești într-un, cu totul altfel, sector al muncii, unul contrar firii tale, dar (din păcatele celor care trăiesc bine pe spinarea ta) acesta este singurul în care ți se dă voie să muncești, din lipsa permanentă de posturi disponibile, asta ca să nu mori de foame.

Nu! Munca nu este lucrul pe care îl facem din dragoste. Ea este chinul pe care-l simțim cum trece prin toți nervii, în timp ce ne străduim să nu ne enervăm pe șefii care ne-au mărit nizamul (celebra normă de lucru ce veșnic e-n creștere, hrănindu-se din noi), când cerințele angajatorului tocmai s-au schimbat, salariul s-ar putea să nu ți se mărească în următorii cinci ani, și – Da! – ai auzit bine, vei lucra de-acum încolo trei weekend-uri pe lună, următorul concediu îl vei primi la primăvară, și toate acestea atunci când nu te-aștepți, când n-ai cu cine să vorbești, nu te aude nimeni, când vor sosi cheltuielile de bloc și factura de curent, iar dacă mai stai și pe chirie o să te ia dracu’.

Păstorii bisericilor te trimit la muncă. Părinții (dacă mai există) la fel. Eu aș bea o bere, tu ai bea o bere și ne-ar plăcea la nebunie dacă această flexiune verbală, prea des folosită la acest sărăcăcios condițional-optativ, ar fi la prezent continuu, acum, aici, eu, tu și voi, și bericile ținute la rece pe albia-nspumată a râului din apropierea Roșiei Montane.

Nici urmă de cianură. Încă o lună de concediu de odihnă cu plată, cu politicieni cusuți la gură, cu păstori ce-și mulg oile departe (să n-auzim de ei), o toamnă frumoasă și mult, mult soare, și bilete cu reducere pentru trenul ce duce spre mare. Cazare să fie, mâncare să avem, o plajă, o carte. Dar în niciun caz să mă trezesc mâine dis-de-dimineață ca să merg la serviciu, după două săptămâni de concediu, din care patru zile cu ploaie, două pierdute pe tren, cu seri și nopți, dar în special nopți, în care am adormit cu greu. Și știu... prea puțină rugăciune, Doamne.

Fă bine, în cazul în care mai ții la mine, și ușurează-mi ziua de mâine. Iar de nu cer prea mult, ușurează-le și pe următoarele, până ne-om întâlni în Ceruri. Fi’ndcă eu vreau să mă-mpac cu Tine, dar munca asta..., șefii ăștia..., colegii pupincuriști și mulți alții nu-mi dau pace.

Sincer, nu vreau să slujesc la doi domni, că unuia sunt silit să mă supun, iar altuia Îi  ofer câte-o pagină, două din acest jurnal mâzgâlit cu albastrul defulărilor mele necesare.

La sfârșitul acestei lumi și începutul Împărăției Tale Veșnice, când Tu vei sta cu cartea Ta în poală și vei citi despre mine și despre orele mele existențiale care-au fost, eu voi sta cu acest jurnal la piept și voi aștepta momentul potrivit, privirea milostivă, brațul drept care să-mi arate calea, și-Ți voi rosti: „N-am avut multe de spus, Doamne. Doar nimicurile unui om de nimic, prea mic pentru lumea asta mare. Dar merită să le citești. Le-am consemnat gândindu-mă la Tine. Primește-le ca pe o rugăciune scrisă într-o limbă străină”.

Amin, fac o cruce, și la somn!