Sună telefonul. Nu că m-ar căuta cineva, dar e
programat să mă trezească din universul somnului și să mă azvârle în realitatea
pe care o ocolesc, dezlipesc pleoapele, le lipesc, iar le dezlipesc, tre’ să mă ridic, întind mâna spre celularul
de pe noptieră, și-ar cam fi cazul să..., așa că bâjbâi după el, înșfăcându-l
ca pe-un obiect valoros și-l fac să înceteze.
Ce tot vorbești? Mai lasă-mă să dorm! Oricum e o
slujbă ca oricare alta, e ceva efemer, dispensabil. Și ce-o să se...? Pentru
câteva minute...? Îți dai seama...!?
Parcă-i aud: „Astăzi 21 decembrie, angajatul
Firmei Neo Nardo, Buluc Ardei Covrig,
în calitate de salariat al acestei firme ce l-a primit la sânul ei ca pe-un
orfan abandonat de soarta pe care sistematic o respinge, întârziind la serviciu
și pretextând că el e fiul Ziditorului, și nu fiul Statului, s-a sustras
datoriei sale primare de a-și servi destinul și a lipsit intenționat, intrând
pe porțile magazinului-mamă cu un aer apatic, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat,
având totodată și crasa nesimțire – moștenită de la cărțile pe care le citește și
de care am luat cunoștință, sperând într-o reeducare grabnică – să ceară o
învoire pentru câteva minute, ca să meargă la toaletă, că de asta ne ardea nouă
în ziua premergătoare Crăciunului, în plină criză economică.”
Nici măcar vânzător, ci un lucrător comercial care
nu-și poate lua mai mult de zece zile consecutive de concediu cu plată, iar
când o face e după o îndelungată strategie de Doamne Iisuse..., telescopând cuvinte ce mă sperie, căci am ajuns
să ne rugăm și pentru asta, iar Lex Naturae
e mai presus de Legea Creatorului... Sunt ceea ce sunt: o pastișă glacială a
unei poezii de vară, un pește înotând prin viață mai mult cu sprijinul
adierilor boreale decât cu cel al curcubeielor de după potop sau după încolțirea
ierbii, fiul rimei împerecheate, năimită idilic la un soliloc compus pentru doi
tineri pedepsiți de părinții lor vitregi.
Lumina ce pătrunde în cameră printre fâșiile
cartonate din dreptul geamului, îmi înțeapă ochii și-i închid la loc. Omul trebuie să doarmă, să se odihnească... De ce să-l
sculăm dis-de-dimineață ca să-l trimitem – soldat cu mâinile goale – la muncă?
Pentru ce atâta trudă? Pentru cine? Pentru oligofrenii care ne calcă pragul, neștiind
cum îi cheamă cu buletinul în mână, depășiți de orice situație, anacronici
pasivi ai vremurilor în care au văzut prea multe și nu se mai sinchisesc să-și
spună părerea sau, cu telecomanda în mână, să zapeze ca să schimbe emisiunea,
temperatura, stilul de viață, oameni ce n-au curajul să miște o scobitoare și
să și-o pună sub pleoape, chiar dacă merg, vorbesc sau fac dragoste, bastarzi
ai noului regim, circumciși la suflet mai abitir ca discipolii lui Charles
Manson, indivizi fără început și fără sfârșit, burdușiți de conținuturi
limitate, informații nedigerabile, toate super,
toate mega, preluate de pe canalele
scabroase ale momentului, din revistele online și din fițuicile de tarabă, din
păcatele lor și-ale strămoșilor lor, privați de accesul la televizor, dar întruchipând
ei înșiși fragmente din viitoarele știri de la ora cinci:
„Bună ziua!” – nu-mi răspund. „Dacă vă pot ajuta
cu ceva, vă rog să-mi spuneți” – neant. „Știți, lucrez aici și pot să vă
ofer...” – tăcere, grimase, observă cutiile..., le deschid, scot pantofii, din
pantofi, hârtiile îndesate sub căpute, îi probează, se uită la ei..., încă o
dată, de două ori, își întreabă apropiații, mă întreabă pe mine, unora nu le
ajunge oglinda de un metru cincizeci, vor una mai mare care să-i cuprindă în
întregime – că doar ce-s pantofii fără față? Trup și încălțăminte, trup și poșetă,
unii cumpără, alții nu, dar toți se uită – așa-s ei –, și așază hârtia peste,
sub și pe lângă pantofi, astfel că, văzute de la distanță, cutiile fac valuri
ce-mi plesnesc obrazul, întrucât, din clipă-n clipă, poate să vină cineva în
inspecție, și eu vreau să-i ajut, dar nu vor ei, iar când vor, vor toți odată:
─ Domnu’! Puteți să mă...?
─ Am deja doi clienți.
─ Păi...
─ Niciun păi. Stați la rând! Ca la Poștă, la
Bancă, la Teatru. Deși nu cred că-ți mai trebuie Teatru. Uită-te-n oglindă! Poți
juca oricând. Îl ai în sânge. Și ce sânge, dom’le! – o bragă pe care a băut-o
tac-tu înainte de ora fabuloasă pe care o așteptase, iar când a venit a
scăpat-o pe pieptul jucăuș al mămicii iubărețe, muncitoare la C.P.L., ce mai
avea puțin și adormea, întocmai cum a făcut-o la nașterea ta, că d-aia ai fost
ascultător de mic și ușor de temperat, ai tăcut când a trebuit și-ai plâns doar
de plictiseală, iar acum îți vine iarăși, ce să-i faci?, trebuie să te stăpânești,
cred că știi: bărbații nu plâng când nu-și cumpără pantofi, ci numai când
femeile lor își cumpără, fiind nevoiți să le aștepte până ce se hotărăsc, așa
că stai la rând, mai am doi clienți la fel de... indeciși, sau poate c-aceștia
sunt diferiți, totul e posibil; așadar, și prima variantă ar fi funcționat.
Ei care vin și se uită la mine de parcă pe
ecusonul ce-mi stă lipit de bluză scrie Servul
Dumneavoastră, și nu Vânzător,
ceea ce nu-i același lucru, stimați posibili
clienți, pentru că maltratează..., gândindu-mă la cei pentru care sunt obligat
să mă trezesc din visu-mi revelator, să mă scol, să mă duc la baie – La naiba!
– apa e rece, abia pot să-i deschid, insul din oglindă se uită la mine, cine ești?
ce faci? un’ te duci?
Așa c-am mers la baie, am scuipat în chiuvetă
prima impresie, m-am spălat, m-am șters, iar după terminarea abluțiunii m-am
apucat de flotări, genuflexiuni, rotiri de gât și de brațe, am aruncat feliile
de pâine în prăjitorul electric și-am pus apă la fiert. Găsind ceva de-ale
gurii prin cămară, mi-am pus nădejdea într-un pateu de pasăre și mi-am făcut
pachețelul.
Nu știu când m-am îmbrăcat, eram în hol, pe
fotoliu, în fața radioului ce anunța că din luna următoare vom putea participa
la spectacolele teatrale ce vor avea loc începând cu data de... la Teatrul
Clasic, cu doar cinci lei plătiți pentr-un bilet, zece pentru două... Să fie
adevărat? Au stat mult să se gândească la acest lucru? Se pare că da. Știți cum
se spune: Niciodată nu e prea târrrrrrrrziu.
Pe drum, aceleași fețe fardate pentru munca ce-i aștepta
la destinație. Treceau bucuroși dacă nu le arătai interes, crispați dacă te
uitai la ei.
„Dați-mi un ban, să v-ajute Dumnezeu!”, am trecut
de biserică. Porumbei grași, pâine fărâmițată pe trotuar, un afiș ascor-ist și mirosul de parafină topită.
Ce să-ți mai dorești de la viață? Un semafor, trecere de pietoni, o stradă
plină de taxiuri și de chioșcuri ș-un trotuar lat ca să ne-ncapă pe toți.
Niște maidanezi dorm roată pe locul unde
ieri-noapte traseistele își băuseră cafeaua cumpărată de la nonstop. Realizez
că e frig, scot aburi pe gură, n-am izmene – nu știu cum se pronunță corect țiținădrag sau țițonădrag – și mi-e rușine să mă duc să-ntreb dacă au.
Stația de autobuz și angajații diferitelor
fabrici: Drum bun, cale lungă! Dacă nu veți apuca jubileul să nu vă mirați. Mă
uit la ei și mă-ntreb cine i-a pedepsit, ce păcate au săvârșit, cât mai au de
trăit, iar dacă au, pe spatele cui și-n ce condiții? Ei fumează, își beau
cafelele...
Mă uit la ceas, e ora nouă fără un sfert, așa că
aceștia nu pot fi decât cei de la birouri. Îi mulțumesc Ălui de Sus că n-am
fost nevoit să mă trezesc mai devreme.
Fost-a întrebat badea Gheorghe de către Ernest
Bernea: „Neică, cum e să stai aici în vârf de munte, cu palmele sprijinite-n măciulia
ciomagului, și să te gândești la viață?”
La care Ghiță, moțăind ca la stână, răspunsu-i-a: „Nu, nu! Nu mă gândesc. Doar
stau.” Așa și eu, doar merg și m-oi opri undeva... Ce bine, cu semafoarele
astea! Ar umbla lumea de nebună pe străzi. Zău așa.
Poc! – s-au pupat doi în apropierea fostului
Combinat de Prelucrare a Lemnului. Claxoane și urări de final de lume. Nu-mi
dau seama de ce-o lungesc atâta. Ar trebui să se grăbească cu chemarea
Organelor de Poliție, cu constatările de la fața locului, cu poze, cu
întocmirea actelor, cu martori, și cât mai repede. Dar asigurările CASCO își
vor pierde valabilitatea în veșnicia păcii, așa că trec mai departe.
Înaintez, evitând băltoaca, ca s-ajung față-n față
cu ușile glisante, încărcate cu abțibilduri cu fel de fel de promoții, reduceri
de până la 50-70%, unu + unu ½... Intru. Plasa de metal ce acoperea intrarea în
magazin stătea neclintită. Șefa nu ajunsese. Curios: nici colega. E zi de curățenie
și-ar fi trebuit să fie aici.
Mă așez pe o canapea triunghiulară și aștept să
sosească. Nu-i prima dată când vin mai devreme. Înc-o jumătate de oră pierdută
de-a-n pulea. Nu am cărți la mine, nu am chef să ascult muzica lor infantilă...
să dorm n-am cum. Să fie ăsta iadul?
Din spate, hârâitul unui aspirator își face simțită
prezența. Două ascensoare urcă și coboară. Persoanele se strecoară pe aceleași
uși: „Grăbiți-vă să nu rămâneți pe-afară! Știm că vă place. Ați venit unde
trebuia.”
Poate dau o fugă la toaletă. Mă ridic, pași mărunți
și butonul încercuit cu un plastic semiopac ce devine roșu când cabina liftului
e la etajul meu, și aștept... prea mult chiar. S-o fi blocat? Mai apăs o dată.
„Cling!”
și – „Zuuup!” – sunt deja la unu.
Deschid ușa compartimentului, dar materia reziduală ce plutea în veceu m-a
propulsat îndărăt. Ca să nu cad m-am sprijinit de paravan. Dau să deschid altă
ușă, dar găsind aceeași poveste, ba și glosată de jur împrejur cu bucăți de
hârtie igienică, m-am întors. Două din șapte. Sper că a treia e câștigătoare.
Mă-ndrept spre ultimul compartiment. „Bucurie!” Șterg
colacul, aștern patul de hârtie protectoare, mă așez și nu mai aștept. Întind
mâna spre rola de... – „Nu se poate!!!” –, ioc curpapir. Acum chiar că m-a
părăsit norocul.
E liniște, nu tușește și nu se foiește nimeni.
Doar o voce, ocupată cu alta la telefon, se aude dintr-una din cabinele cu
closet. Sunt convins că nu e cea de lângă mine. Trag apa, deschid ușa, privesc,
ascult, pun mâna pe clanță și pătrund în compartimentul vecin.
Presupunând că se înțelege ce-a urmat, am să vă
scutesc de detaliile tehnice cu privire la curățenia de la locul de muncă.
Mâncasem bine, iar acum stăteam proțăpit, ca un pui de dinozaur abia ieșit din
găoace: „Groaaak!”
Aflat în fața lavoarului, m-am spălat pe mâini,
fluturându-mi palmele prin josul föhnului de perete. Din nou: liftul,
butoanele, ușile, culoarul și canapeaua triunghiulară, nervos că iar picasem de
fazan. Filmul se repetă. Sunt idiot (știu asta), trebuia să vin mai târziu, și
întind capul pe spate, rezemându-l de spetează, iar muzica mallului îmi inundă
urechile – electronică, blablauristă, compusă pentru cei de clasa a VII-a. Dar
lor le place, se simt bine, aici e cald... sfârșitul poate să vină.
Uite-o c-apare, mă salută, introduce cheia, o rotește
și grilajul se ridică. Intrăm, că doar nu era să stăm afară. Eu mă îndrept spre
așa-zisul vestiar – un mic depozit de șase pe doi – unde-mi schimb hainele,
stând pe singurul scaun din încăpere, nu înainte de-a aprinde luminile – cinci
întrerupătoare atinse pe rând –, luminând sala, vestiarul și ochii celor care
vor intra în magazin, dar mai ales ai celor trei persoane care vor lucra mai
mult de unsprezece ore, astăzi, 21 decembrie: subsemnatul – poet al nopților de
iarnă, colega mea pistruiată – viitoare mămică și șefa – ca toate șefele,
muncind în penitența noastră cotidiană dintr-un final mult așteptat (mai puțin șefa),
apucându-ne să dăm cu mătura, să spălăm pe jos, eu îs cel mai iscusit,
urcându-mă la etajul unu, intrând în camera femeilor de serviciu, în timp ce
colega cu bucle roșcate, pe care de data asta și le prinsese cu grijă în creștet,
se puse să șteargă praful de pe cutii, de pe măsuțe, de pe polițele de sticlă și
de pe rafturi, iar eu dădeam drumul la apă în găleata în care urma să ne clătim
cârpele, ea mai rar, că n-avea chef de muncă, iar eu mai des, din același
motiv.
De-ar ști șefa câte poți face cu o cârpă și c-o
găleată cu apă, n-ar mai sta în fața monitorului și n-ar mai calcula, dacă nu
se preface, mânată de duhul secular al profanării locului de muncă prin pauze
lungi și dese. O văd cum iese din spațiul amenajat cu casă de marcat și înghițitoare
de carduri și se duce spre vestiar, ca să rămână acolo până mai târziu.
A urmat deschiderea magazinului, pătrunderea
hoardelor consumiste, aranjarea cutiilor într-o nouă ordine, cuvintele managerului,
Ca să vindeți, literele m, u,
i și e, cu privirea pierdută pe codurile de produs, pe fesele
dezinhibate ale puștoaicelor, pe stratul de praf pe care n-avusesem timp să-l
execut și pe fețele animalelor ce-și dau prea multă importanță în public, care
se uitau la mine ca la unghiile lustragiilor de demult, de pe vremea când
bunicii lor se mândreau cu nobilele lor tabieturi și refuzau să lase bacșiș,
din prințipii bine alese, cum tot din prințipii reușeau să doarmă-n papuci dacă
se punea de vreo revoluție mai curând sau mai târziu de ora împărțirii
pijamalelor și a biscuiților cu lapte de Curtici, picurat din ugerele văcuțelor
ce fumează doar iarbă, iar pantoful pe care o să vi-l aduc, așezat pe-o tipsie
de argint, e gravat în mai multe țări, precum Italia, Polonia, Bangladesh,
China și România. Doamnele mele, avem pantofi din întreaga lume văzută de ochii
voștri umezi, mișcați de fum și dornici de-un chilipir.
Dar nu azi. Nu, nu. Doamnele mele îmbătate de
vinul marii zile a reducerilor, e doar o zi obișnuită, una de odihnă, ziua
domnului care probează chestiile acelea de piele între clasic și neo, iar dacă
soția lui a catadicsit să-i facă un cadou, asta-i privește pe ei, nu pe
dumneavoastră, stimatele mele doamne c-un prost gust al vestimentației, cu temperament
coleric, tunse scurt și pregătite de măcel. Vă rog să m-ascultați dacă doriți
să beneficiați de oferta pe care – Nu uitați! Strigați-o de la balcoane! –
magazinul nostru v-o pune la dispoziție începând din data de întâi a lunii,
până-n data de treizeci și unu inclusiv, de la ora zece a dimineții, până la
ora zece din noaptea ce va cădea peste noi, storcând ce-a mai rămas din timpul
pierdut, fumând în continuare din papucii aceștia minunați ce vin cu o garanție
de peste treizeci de zile, cu toate că n-o s-o mai puteți folosi, căci vine
sfârșitul lumii calculate în vremi și jumătăți de vreme, așa că dragele mele
interlocutoare bete de cap ascultați ce vă spun pentru a treia oară:
Puteți să vă cumpărați o pereche la preț întreg, și
cealaltă la doar jumătate din prețul afișat pe cutie, dacă veți merge cu ambele
perechi la casa de marcat, încasându-le pe același bon, și nu pe bonuri
diferite, nu roz bombon, ci un bon alb cu litere și cifre negre... ăla care
iese din aparatul situat în fața casieriței. Îl vedeți?... Acolo! Da, exact. La
orice model... fie șlapi, fie ghete, ba chiar și la articolele de nonîncălțăminte
gen poșete, curele, ciorapi, umbrele ș.a.m.d. Da’ tot pe-același bon. Exact. Eeeexact.
Și-n timp ce încercați să vă decideți, eu am să
fac un pas spre domnul care de cinci minute privește pantoful maro cu dungi gri-azurii,
tip bărbătesc, marcă românească, piele de bivoliță, luat din colțul
perimetralului și adus – pe degete și purtat în scârbă – în raionul de femei,
ca un vânat fraged, predat șefei de trib, și anume soției, ca să-și dea toanta
cu părerea dacă merită sau nu luat acasă, pentru că are un fir de lipici pe marginea tălpii (model trendy) ca o ață de
papiotă. Ea analizează „calul troian” al comerciantului ce vrea să-l facă de
pomină pe cumpărător. Iar cei din jur o vor privi cu zâmbete cu subînțeles,
îndată ce va părăsi magazinul.
Nu, pe bune, un fir de păr!?... Și nu unul
natural, ci unul sintetic, alipit materialului din care este confecționată
talpa pantofului maro, purtat prin magazinul ticsit cu oameni, doar ca să-l
vadă nevastă-sa, adică inginera de Calitate, să-l vadă mai bine, să-l ia și ea
în mână, să se mai uite de treizeci de ori la el, să nu care cumva să fie, de
fapt, o ruptură, o tăietură pe care vânzătorul (Și de ce vânzătorul trebuie să
fie geniul malefic al tranzacționării rebuturilor?) a văzut-o și a căutat s-o
ascundă:
„Știm noi ce este, că nu degeaba ați băgat aferta
asta, pentru că toată treaba i-o minciună acoperită cu un clei ce se prea poate
să nu țină o zi, darămite doi ani. Că la prețul ăsta, cât ați vrea să țină,
domnule vânzător?”, uitându-se fix la mine, prin ochii ei la fel de umezi ca ai
doamnelor dinaintea ei – femelă hămesită, ajunsă la menopauză.
Așa că-mi duc mâna la burtă, mișcând-o ca pe-o
beschie mică, pe care și-o arată, unul altuia, muncitorii când vor să se ducă
la masă, spunându-i: Pe bune, doamna mea? Un fir de păr?!, scoțându-mi limba la
vedere, ca să-nțeleagă că mi se făcuse greață și c-ar putea să-și schimbe
produsul, lucru pe care mă rugă să-l fac eu, deși era ultimul cu acea mărime.
Ce să faci? Ghinion.
V-am spus deja cu nu mai avem un alt patruzeci și
doi. Nu știu de ce tot insistați și vă uitați la mine de parc-aș fi responsabil
de procesul de fabricare al pantofului pe care-l țineți ca pe-un, să nu zic ce,
în mână, de faptul că o altă pereche de aceeași măsură nu mai există-n stoc și
de stupoarea pe care o manifestați, ca și când aș putea să vă scot din fund o
pereche identică, dar, din motive pe care nu le bănuiți, declin invitația de-a
participa la joc. Chit că v-ar surâde ideea și ați fi mulțumită, eu sunt
încântat că n-am putut să vă îndeplinesc așteptările. Nu se poate! Așa ceva nu
e stipulat în contractul de muncă și nu-mi pare rău că n-accept să ajung de
batjocură. Chiar nu-s vinovat de isprava aceasta. Iar pentru toate celelalte
există MasterCard.
Până la ora zece vă stau la dispoziție,
oferindu-vă de toate tipurile: pentru femei, fete, băieți, bărbați și
transsexuali, pantofi de diverse mărimi care vă vor cuprinde cu blândețe talpa,
o vor mângâia, încălțându-i pe toți, că la câte ateliere sunt pe lume, atâtea
mărimi și variații ce te-ajută să scapi de plantalgie, încercând un patru’ș’unu,
văzând că e mare, nu te mai doare, și-ncerci un patruzeci pe care-l simți lărguț,
și te miri cu voce tare: „Ce fel de numere sunt astea?”
Eu îți răspund că sunt multe. Ce fel însă, nu-ți
pot spune încă, dar un trei’ș’nouă să nu-mi ceri, că nu am, decât pentru femei,
dacă vrei îți pot aduce ceva asemănător cu ce-ai probat înainte, dar de mă vei
întreba – ca toți ceilalți care au venit, s-au uitat, n-au găsit și au întrebat
dacă avem numere mai mici pentru bărbați – îți voi răspunde cu aceleași cuvinte
pe care n-ar strica să le lipim la intrare ca să nu se mai obosească populațiunea
cu privitul, cu plimbatul prin magazin și cu discuțiile pe de-a moaca, că Nu avem decât la raionul de copii, asta
în cazul în care nu doriți să-l vizitați și pe cel de femei, care e puțin mai
în față.
Păi, cum de ce?! De tot, bine’nțeles, de nicio
culoare, de-nici-un-fel, nici măcar mirosul unui trei’ș’nouă n-a ajuns pe la
noi. Și nu te-ncrunta la mine, nu eu sunt cel ce ia hotărârile, trage sforile,
plătește șoferii, alege oferta, semnează actele, îți urează La mulți ani și de anul ăsta și te așteaptă
în prăvălia lui și la anu’, iar când se-ntâmplă o nenorocire, spală putina. Nu
eu, domnul meu, nu eu, eu doar mă asigur că v-am bătut destul la cap cu promoția
iernii, va bătut și colega, și-o să vă mai bată și casierița sau șefa noastră
iubită, în fața căreia, de va fi să te-ntrebe: „Știți de oferta noastră?”, să ți
se deschidă iadul, să-și scoată scaraoțchiul tridentul contrafăcut, mânjit cu
fecale și sânge, să te piște de tălpi ciuperca neagră și să răspunzi, ca un
pierzător de memorii prea scurte pentru a putea fi numite astfel, că: „Nu”. Tu
n-ai auzit de așa ceva. „Care ofertă?”
Fiind însă un vânzător uns cu toate transpirațiile
plantare, îmi continui turuiala împricinată și, iată, ce vă ofer din
perimetralul și rafturile mobile ale magazinului:
Avem pantofi de bărbați cu talpă moale, zimțată,
ideală pentru alergările spre tramvai. Avem pantofi cu talpă tare, dac-aveți
platfus și n-are rost să vă grăbiți. Pantofi până la glezne. Pantofi peste
glezne, de zici că-s ghete slim ce
merg cu pantalonii de poponari blajini în vreo cinci culori (deși nu-s) – așa
scrie pe cutie. Mai avem pantofi cu bot pătrat, rotunjit sau săgeată, în vârf
n-avem ciucuri, dar puteți să vă puneți singur, sau tip sport în j’de mii de
nuanțe de talpă, ștaif, căpută, limbă, botic, dar și urechi prin care să vă
băgați șireturile ce-au sosit anul acesta în doar două culori pentru fiecare
model în parte, că cine împarte parte-și face, tovarășe client, și pantofi cu
carâmbi, de-i putem numi ghete și cizme, și nu vorbesc de cei eleganți cu
carâmbi închiși sau deschiși, pentru că am trecut deja de ei – Ei acum să te
văd! –, ci de la acajú la chihlimbar, de la bordó la trandafiriu, albastru și
verde, gălbui vărgat și smoliu în dungi de-o parte și de alta, cu șnururi
cilindrice împletite ca de Mărțișor, sau late ca tăiețeii de casă făcuți cu ouă
și puțin lapte gras, da, tot de Curtici. Cu ținte nu vei găsi la bărbați, dar
avem cu bombeu metalic și de plastic. Ce ești tu, femeie?!
Vă oferim și șlapi de plajă, de mers la dușuri,
având mare grijă prin preajma căror indivizi vă scăpați săpunul de casă, de
vară și de iarnă, cu blăniță sintetică sau fără, și vă prezentăm și noua colecție
de sneakerși de ast’ toamnă,
cu piele în interior și-n exterior, ori doar pe-o dungă îngustă de la marginea
căputei, însemnând că-s din imitație de piele, mușama sau carton vopsit și dat
de trei ori cu cremă gudronică, așadar, să nu vă pună Sanepidul să vă apropiați
nasul, se-nțelege de la sine, presupunând că nu vreți să știți cum miros
chinezii care au stat la baza producerii acestor exemplare, ușoare ca pana de
cocor și viabile ca fulgul de nea, miros pe care-l poartă cu ei prin autobuze,
prin trenuri, metrouri, pe sub sau direct pe străzile orașelor lor metropolitan
de inumane, cu biciclete simple ori cu motoare puturoase, scutere ceva mai
gălăgioase, toți carne și oase, grăbiți să ajungă la domiciliile lor din
trestie și oțel, producție proprie, unde vor putea să spună familiilor flămânde
și crispate de-atâta orez chior, dres cu sare, prin sincera lor prezență în
aceleași haine, că au muncit, iar acesta este mirosul bucuriilor de sub Cer.
Deci nu-ți încerca norocul, tovarășe client, fiindcă nu te văd bine (o fi de la
lumină?). Dar asta n-are a face cu ce ți-am zis. Fă ce vrei, eu doar te-am atenționat.
Uite-o și pe-o altă clientă fidelă, cum își duce
pantoful la guriță:
─ E de piele?
─ Da, doamnă, și încă ce piele. Să fi văzut văcuțele
cum ședeau tremolânde în așteptarea barosului din fruntea lor pansivă. De la
atâta iarbă... Să-ți dea lacrimile, nu alta, și nu l-ai mai ține așa de degajată
în mânuțele-ți cu unghii ojate, neștiutoare, și nu le-ai mai mirosi pe la
coaste.
─ E din piele naturală?
─ Da, doamnă. Naturală ca izvoarele termale ale
Muntelui Fuji.
─ Naturală sută la sută?
─ Nu. De fapt..., am glumit. E tratată cu cianură,
deci n-ar putea fi din piele, fiindcă n-ar rezista procesului de prelucrare. Și
dăi cu strâmbături din nas, canini scoși la vedere, cute pe frunte și biluțe de
salivă tratată cu apă de gură.
─ Cum vă permiteți să glumiți!?... (se vede că
n-are simțul umorului). Așa vă-nvață aici?... (iar dacă stau bine și mă
gândesc..., nici n-are destui bani la ea). Unde vă e șeful? – cică vrea să
vorbească cu el.
─ Acolo! arătându-i cu mâna spre ieșire. Șeful e o
ea. Și ea nu m-a-nvățat așa ceva. Știam
deja. Iar râsul relaxează, bucură inima și n-a omorât pe nimeni, din câte știu.
Zâmbiți! Sunteți la camera ascunsă.
─ Vai, ce mi-ați făcut-o! Sunteți criminali. M-ați
omorât.
─ Dar nu cu totul. Sper să nu creadă că-i vom da
ceva pe gratis.
─ Și unde e camera aia ascunsă?
─ În cutia – îndrept brațul – galbenă cu pete cenușii,
și-n cea bej din spatele dumneavoastră.
─ La ce post de televiziune?
─ La cel local.
─ Aaaa!...
─ Cumpărați?
─ Nu, e pentru soțu’. Când o să primesc tichetele
cadou... Vindeți și pe tichete, nu?
─ Vindem. Absolut. Tot ce vă poftește inima.
─ Pssst!!!
─ Ce-i, măi Fâsâilă?, întorcându-mă spre
vechiul-tânăr agent de pază al papucilor și al obiectelor de galanterie, ce cu
greu își putea stăpâni revărsările spasmodice de râs, în timp ce se-nclina din
bazin, cu mâna la burtă, de ziceai că urmează să decarteze tot ce băuse c-o
seară-nainte, Care-i treaba?
─ Dilău! Probleme?
─ Să fiu curios?... Niscaiva tangențiale, cu înțelesuri,
pe cortexul meu cerebral căptușit cu praf. Iz de naftalină. Cine v-a pus să deschideți
cutia cu pricină chinezească din lotul de marfă primit ieri? S-ar părea că nu
se descurcă. Agent la pământ! Să chem întăriri? Colega discută cu băbuțele. Șefa
s-a apucat să dea ordine nu știu cui, cum să mute cutiile de pe rândul doi pe
rândul unu, cele de pe trei, pe doi, și în stânga și în dreapta intrării,
cizmele ș-apoi ghetele, în două ca la o grădină publică, pe o parte florile
pădurii ecuatoriale, pe cealaltă, ciulinii Bărăganului. Iar ăsta a debordat-o
rău, a plesnit în sughițuri grotești, grohotești, porcești și se-apropie de
macabru. Lumea nu se-adună, dar se uită.
─ Sus, diliule, zi-mi care-i treaba! și mă pocnește
peste scăfârlie; scoarța cerebrală se scutură de praf.
─ Mă, ce ți-am zis eu că dacă nu le-o coc, să-mi
spui Fernando de-acum încolo? Adevărul e că el tot îmi spunea că până la urmă
se va găsi cineva care să-l ducă la nas, că nu degeaba se flatulase el în
pantoful de piele, fază pe care, de-o lună mi-o repeta întruna, ’Ce dracu îi tot miros atâta!? Doar scrie
clar că-s din piele.
Și iată că le-a copt-o. N-am idee dacă era încă
fierbinte când și l-a dus la bârnău, dar un lucru e bătut în cuie, și anume
agentul de pază care a pus-o pe vatră, a așteptat să se rumenească și a scos-o (c-un
pervers simț al umorului) la timp, ca să fie investigată de doamna inspector.
─ Bravo, Mirciulică! Meriți o statuie în mijlocul
mallului – călare pe un pantof, suflând cu putere-n police.
Client după client, cu brațele țepene înainte, inși
ce apucă aerul magazinului, cu
mâinile lor avide de-un velur la modă sau de un adidas old school, pe care să și-l dea pe la năsuc, să-l pipăie
între degete, să-l atingă de pielea obrajilor – zombi ai unei lumi ce crede că,
atunci când vine sfârșitul, se vor
reduce (neapărat) prețurile la articolele de încălțăminte, dornici să
pertracteze în neștire pe tema de ce?
cum? cât?, cadavre ambulante ce mută marfa de la locul ei, contariate de
costul piperat, lăsând-o aruncată la nimereală, plimbându-se tot timpul, în
gioarsele lor de firmă, ca să nu-mi dau seama de unde vine mirosul înțepător de
putrefacție, la două sute cincizeci de lei sticluța de două sute de mililitri,
se pare că unii dintre ei chiar au bani, parfum de dihor, miros de ciudă și
invidie pe care, și cretin – lingând praful de pe bancnotele de-un leu – să
fii, și tot n-ai cum să nu le simți, la vederea unor astfel de exemplare, demne
de a intra într-un manual de antropologie, subcapitolul Mutații frecvente.
Atenție – Interzis minorilor! – au intrat două
prostituate! O mamă și-o fiică, femei tuciurii, cunoscute atât de mine, cât și
de colega de la casă, ce-mi face semn cu mâna și mă-ntreabă, cu un șuierat de
glonț, printre buzele-i cărnoase: „Le-ai văzut?” „Le știi?”
Da, le știu, mă panaramă logodită ce ești. Păi,
cum erecțiile mele să nu le știu? Cunoscându-le mersul, aplecarea din abdomenul
lor anticoncepțional, acoladele femurale, precum și decolteurile adânci,
terminate pe coline de abanos, stropite, din când în când, cu tzatziki-ul unui
oarecare client. Pe tocuri cui cocoțate, privind ghetele..., ba nu!, cizmulițele
vișinii, și intenționând să le plătească cu banii strânși în trei nopți... albe
ca ochii iepurilor ce se descompun pe marginea unei șosele cu trotuare late și
garduri vii, înalte cât un om cu statură medie, ce se ține de șale, în timp ce
clientele noastre chipeșe îi oferă momente de neuitat; ele au încercat cizmele,
ridicându-și pulpele golașe înspre inima-mi falită și credulă, iar dup-o tură,
în lungul și-n latul magazinului, le-au cumpărat.
Sunt chemat. Un domn umflățel cu doi copii docili,
având aspectul unor suricate de companie, mă întreabă unde ar putea găsi
pantofi mărimea treizeci și opt. Îi arăt, îi vorbesc, el se uită de parcă nu
vede, pesemne că nu-i plac prețurile sau articolele, și mă-ntreabă din nou dacă
nu cumva ar putea găsi un pantof de sezon, mărimea treizeci și opt, pentru băieți,
în altă parte. Eu îi răspund cum era firesc (dară n-o vorbi omu’ singur) că Nu. Imposibil. Aici sunt cele pentru copii, iar dincolo,
întinzându-mi mâna, celelalte articole de primăvară-vară. El se uită la mine cu
o unduire vizuală similară unui dans subacvatic al
ierburilor-de-mare-adâncime-spirituală, excremențial-de-tâmp-aleasă ca să-mi
vorbească de cele cinci minute în care, cică, eu n-am înțeles ce dorește domnia
lui – presupunând că domnia aceea era, de fapt, o altă persoană –, iar eu am
vorbit în van, vreme de-un minut, întrebându-mă unde mi-e șeful, în timp ce
plozii lui, cu scalpuri seboreice, priveau îngândurați și tăcuți, cum boul dă
să-l împungă pe toreador.
No, că asta-i culmea! O venă din gâtlej dă să se
spargă. Un glas pițigăiat îmi irită auzul. Mulțimea de cadavre ambulante
se-aruncă asupra prăzii. Șase ochi se uită spre doi ochi cu ostilitate, dar și
cu puțintică teamă după ce l-am atins bărbătește pe tătic cu palma pe umăr,
zicându-i să mă urmeze, fi’ncă
mergem să vorbim cu șefa, ripostând, cum era de așteptat, cu un „De ce pui mâna
pe mine, domnule?”, nedumerit și speriat deopotrivă, găsind-o ulterior pe șefuța noastră, căreia i
l-am prezentat pe tăticul cu probleme financiaro-mintale, podidindu-mă râsul în
timp ce-i prezentam desfășurarea acțiunii trecute și plecând (la comanda ei) să
aranjez, pe rafturi, ceea ce mai rămăsese de aranjat, cu fruntea sus, pulsând a
nervi întinși cu gratuitate. Însă auzind cum îi tremura vocea când, întrebat de
colega mea creață ce model i-ar plăcea să încerce copilul său, încerca să mențină
conversația printr-un șir coerent de cuvinte pline de ură și neputință, mi-am
putut redirecționa mila – la vederea unui părinte ce-a eșuat în fața copiilor
săi –, băgând-o înapoi, în buzunarul de la piept, întrucât nu voiam să-l
compătimesc pe cel ce-și dădea aere, știind că cei de care ne este milă sunt
printre cei care ne vor, cu tot dinadinsul, răul. Hristos cu mila. Eu cu
pantofii. Vă mai așteptăm! Și s-a dus.
Cum probabil se vor duce și aceștia doi, un el și
o ea, suspecți de inerție mintală, că bărbatul îngenunchează și-i oferă
persoanei feminine cu care a intrat în magazin, ca pe niște flori, un sortiment
de pantofi, dar de culori diferite, iar ea îi probează pe rând, trecând jucăuș
prin fața oglinzii special concepută pentru astfel de ritualuri sociale; mi s-a
părut că țopăie, că bocănește din bombeuri și că se rotește pe călcâiele de
gumă; a dat să zică cavalerului ce părea că-i anticipase, din priviri, propoziția,
să-i zică ceva important, însă ea își deschise gura (căci aici voiam să ajung) și
rosti: „Ăștia rămân, iubitule.”
În drumul meu luminat de tuburile cu neon ale
cărării operativității, imperturbabilă și cu tact, am auzit-o explicându-i
bărbatului ei de jucărie cum că, literalmente, „Florine, sunt unii care se
îmbracă fain, dar când te uiți cu ce sunt încălțați..., ca niște boschetari.”
Bărbatul a dat din cap, semn că a aprobat-o.
În sfârșit a sosit pauza. O jumătate de oră de
circa zece minute. Când lucrezi și Dumnezeu ți se pare că îmbătrânește. Timpul
se scurge pe alte canale, pe care nu le putem percepe încă. Și-un băț de
chibrit ar fi ars mai mult timp. Unde mai pui că nu mi-am luat cu mine mâncarea
ce o pregătisem în bucătărie, și-am fost nevoit să merg ca să-mi cumpăr câte
ceva de-ale gurii. În picioare. Stat la coadă. Tot tacâmul.
Intrând în magazin, am observat cum toți clienții,
pe lângă care treceam în drum spre depozit, se sperie, dându-se la o parte. Simțeau
– ceapa mamei lor – cum omul din mine, aflat pe muchia disperării, ar fi în
stare de orice, căci i s-a luat cu de-a sila, prin calcule făcute de alții,
lucrul cel mai scump – libertatea.
Sometimes
I wish I had a gun,
fredonând în cap. Capul meu plin cu gozuri la reducere. Boracii ăia mă enervează.
Unde le sunt părinții? Sucuri în mâinile lor distrate. Salutările mele,
nou-veniților! Bine ați... pe la noi! Turnuri babelice din lădițe de carton.
Căzute în ruină. Cantități neglijabile de dezinteres. Diforme pete de un galben
acidulat pe podea. Cine spală pe jos se spală și pe mâini. Dacă veți achiziționa
două produse, unul va fi la preț... duo
in carne una. „Ai putea, șefule, să m-ajuți?...” Fețele li se buhăiesc
asemeni unui sufleu de roșii cu vinete. Se irită. Cine le va răspunde? îi va
ajuta? Nimeni?! Tăcere. „Unde sunt angajații?” „Cum se poate așa ceva?” „Chiar
așa?” Vălmășag de cioturi umane se-adună ca să-ntrebe baliverne. Pitagora îi
privește, socotindu-le, -n gând, demența, după cât i s-a dat să intuiască.
Prisma rotantă, împodobită cu gablonzuri, e învârtită de-o fată. Nu sunt de
argint, dar e posibil să fie. Morbul comercial te îndeamnă la omucideri.
Laitmotive zgomotoase îmi urzesc țesătura poetică. Un bătrân, ce nu vede bine,
rupe un încălțător de plastic. Părinții li s-au întors cu mâinile-n șold și
cu-njurătura-ntre buze. Nu mai am mult până la ușă. Un fagure cu mutre inepte
într-o paroxistică expectație. Cutii ce se răstoarnă. Pantofi căzuți la
datorie. „Șireturile astea-s prea mici ca să le lege... Ce fel de treabă e
asta?” Scorpioni minusculi mișună-n saliva de om. Nu pot s-o spună. Eu știu, îi
las în urmă, deschid ușa depozitului și mă așez pe scaun. Beau apă, stau
oleacă, și ies, fără chef de muncă, pe sală.
Aici, figuri zăbrelite de ani, de neșansă și de
bani aruncați în stânga și-n dreapta, chipuri hulpave ce-și ascund, de ochii
lumii în care ar trebui să trăiască, tarele, bracurile, slăbiciunile, puse
deoparte și folosite în noua lume pe care și-au asumat-o cu prețul nesinceritații
și cu cel al bolilor de suflet care așteaptă momentul potrivit, timpul, clipa
în care vor bate la poarta lor ființială, sau au s-o dărâme dintr-o lovitură,
ucigându-i instantaneu. Partizani ai vidului socio..., psiho..., nevro...,
schizo... și restul de cuvinte de care am nevoie pentru a repicta blazoanele
acestor familii vicios-nobiliare:
Grifoni care au buzunarele pline cu plăcuțe de
rugină marcate printr-un șir lung de cifre. Însă o față nouă. O față de lup cu
dinți fioroși din aur masiv, plombați pe ici, pe colo. Aruncă-le un pantof – o
să se sfâșie-ntre ei. Asudă... Picături de insulină vitală, se plimbă în gol,
ca nu cumva să piardă ceva despre a cărei existență nu știu nimic, și și-o
imaginează. Cine se stresează astăzi pentr-un pantof, mâine va dispera în fața
raftului gol pentru bețișoare de urechi. Poimâine – fiindcă nu mai au pâine:
„Nu mai avem pită! Cu ce o să mâncăm tocănița?” Și pac! atacul, pac! o
nedorită criză, pac! o lipotimie pe
podeaua bucătăriei, nimeni acasă, sirenele salvărilor trec, sunând a balamuc,
pe sub geamurile întredeschise, ducându-se la dracu’, deoarece n-au fost în
stare să-i trezească sau să ajungă la timp.
„Păcat de căputa asta cafenie, mare păcat! S-a
pătat cu ulei și nu cred c-o să iasă.” La naiba! Blesteme. Morți și Sfinți
Părinți, cu toții majusculați, ca să atragă atenția. Suferința lui... Vai!
Plângeți cu el, păsări ale cerului! Omul și-a murdărit pantoful, iar acum
suferă din suferința ce nu suferă alinare. Ce n-aș da să se stingă lumina, să
crape neoanele, să ningă cu gazul rece al muncitorilor (numai ei cunosc puterea
lui de convingere), să fie covârșiți de mătreața electrică ce nu se duce
(indiferent de șampon), să le intre, pe nări, în plămâni și în burțile lor de
menghine și tromboplastine, cârnați din intestine, pancreasuri și apendice cu
deșeuri metabolice, înțesându-le corpurile c-o strălucire violentă specifică
migrenelor în creștere, treptat, explodând și radiind cum nu s-a mai văzut pe
fața colorată de milioanele de pixeli ai pământului, ci doar pe cea a ecranelor
TV, și nu în orice film, și nu la orice oră, în cazul în care vorbim de
programul unei televiziuni private și nu de arhiva de DVD-uri a lui Cristian
Tudor Popescu.
Radiază evanescent. Știu cum se va termina
povestea. Surâd a repaus. Voi fi mai liniștit printre urmele celor ce-au fost,
decât printre ale celor ce sunt, bat din gură, plesnesc din buze, scârțâie din
măsele, își umflă cu neîncredere bojocii, expiră ifose și plictiseli:
„Hai, mă, și încearcă-i! Hai, mă, vino! Hai, mă,
că alții nu-s! Hai, nu vezi că nu găsești ce-ți place?! Hai, mă, băiatule, și
probează-i, că n-o să găsești în altă parte! Hai, mamă, că așa se poartă! Hai, lasă mofturile! Hai, că nu mai am răbdare! Hai,
că dacă nu vii acum, am să-ți cârpesc două de față cu toți oamenii ăștia! Hai
odată!!! Te miști? Vii acum? Acum, am zis!”
Și într-adevăr i-a zis-o, deși nu era singura
persoană care zicea ce avea de zis într-o zi ca asta, o ultimă zi de
cumpărături, înainte de Marea Îmbarcare cu destinație obscură.
Și dacă o tot lungim așa, ce contează de e cea din
urmă zi a omenirii, de parcă ne-ar păsa cât de cât și n-am râde, cu toții, în
fața distrugerii „gingașe” a Cosmosului, stând cu gura întinsă ca o cicatrice
nevindecată, de la o ureche la alta, descriind, cu precizii pătimașe, semiluna
celor ce nu vor să piardă o clipă din ochi ziua ce li s-a dat pentru a-și salva
noaptea, treziți devreme ca s-o utilizeze
nechibzuit (pentru ei) și s-o refuze parcimonios (pentru ceilalți), ei, cei care-adună cu toate mâinile de
care dispun la piept, împodobindu-l cu zorzoane de săpun și apă, ce se vor
sparge într-un final pământesc și le vor uda trupurile, în pregătirea lor de
dinaintea plecării, spălând întreaga societate de consumatori pentru ultima
dată? Ca și când nu așa le va fi sfârșitul, natura rezervându-le vreo surpriză
de care n-au auzit pân-acum. Faptul neștiut al angelomorfozei lumii cu articole
de încălțăminte. A celor din urmă. A celor de jos. A celor pentru care o bună
parte din omenirea ce ne înconjoară și ne înăbușă s-a jertfit zile-ntregi,
legate, puse cap la cap, ani, zeci de ani și sute de ani. A celor ce au mers
tot timpul înaintea noastră, deschizându-ne calea. A celor ce nu ne-au lăsat să
simțim piatra colțuroasă sau bitumul clocotitor al drumurilor pe care le-am
avut de parcurs. A celor mai josnici slujitori ai noștri. A celor pe care-i
călcăm zi de zi în picioare. O lume a celor ce-au purtat poverile noastre –
lumea primitoare și inefabil necesară a pantofilor.
Că de unde nu te-aștepți poate să vină salvarea.
Când nu te gândeai c-au să scape, iată-i eliberându-se din mâinile, ca de clește,
ale nesorților de izbândă aparentă, cu toate că tuburile cu neon nu-ncepuseră
să clipească; atmosferă cu iz de colanți, șosete transpirate și-un amestec
uscat de portmonee din piele genuină și șervețele umede, apucând, cu turbare,
cutiile aliniate de-a lungul rafturilor, verificându-le conținutul,
holbându-se, uneori mirându-se că nu corespunde speranțelor pe care și le
puneau în acțiunile întreprinse pentru cauza de iarnă, fiind nevoiți să-și
rotească capetele și să caute – episodul cel mai des întâlnit, în care luau
cutia ce nu trebuia mutată, încurcând modelele – după o față prietenoasă ce
i-ar fi putut ajuta în demersul lor, nu că nu s-ar fi descurcat și fără noi,
angajații, dar dacă tot suntem plătiți pentru asta, de ce să nu-i ajutăm ca să nu dispere, să nu facă prea multe
riduri și să nu li se albească firele de păr – potențialii noștri clienți, dați
dracului.
Când erau singuri, se purtau ca la ei acasă. Doar
că dintr-o amnezie ce-i poseda pe acești oameni băgăcioși – ce se aplecau deasupra
sicriașelor de pe sală, deschizându-le, răscolindu-le cu mâinile lor ca de
greblă și lăsându-le suspendate într-un deranj mai mult decât inestetic – ai fi
zis c-ar fi uitat unde se află, cotrobăind din obișnuințe bine bătătorite după
rezervele de cafea made in Colombia,
în dulăpiorul cu șlapi chinezești de la intrare.
Ridicau capacele cutiilor, se uitau în interior,
le puneau la loc, ca după câteva secunde să repete aceleași mișcări cu aceeași
nedumerire-n priviri și pe buze. După a patra sau a cincea reiterare
senilizantă, mă opream adesea din muncă și începeam să înregistrez:
Le urmăream traiectoria membrelor și-a
trunchiului, precum și expresia fețelor pierdute în soarele rece și totodată
orbitor al neonului încapsulat ce veghea peste noi. Ne aflam într-o mizanscenă
în care eram, în același timp, un actor și-un spectator ce lucra și se bucura
pe gratis, fericit de ce le oferea tuturor mica scenă de la parterul unui mall
în plin sezon de vânătoare a afacerilor rentabile, privindu-i, prin dubla mea privire
de om duplex, pe cei ce doreau să probeze pantofii pe care-i găseau în coșulețele
de pe măsuțele aidoma minirafturilor mobile, încărcate, pe jumătate, de oferta
de iarnă din acest an, pe cale să se sfârșească chiar azi, cu orbitele adâncite
în direcția celor două forme alungite de tălpi scobite și finisate, cusute pe
partea anterioară, cum stăteau ele, reținute și nederanjate, cu călcâiele la
vârful degetelor, în poziția zodiacală a racului, gata să fie scoase la vedere și-ncercate
cu propriile lor picioare, posibilii noștri clienți,
dintre care unul, ce nu știe pe care s-o aleagă
mai întâi, se gândește că ar putea fi un mare ghinion să încerce cu piciorul
stâng prima dată, că nu doar pășirea cu același picior în față sau în spate,
după ce s-ar fi încălțat cu amândouă, ci simpla introducere a degetelor în cupa
primitoare a bombeului de la piciorul stâng ar fi putut declanșa un șir de
accidente indezirabile, ce s-ar fi putut solda cu întorsături de situații ce ar
fi fost bine de evitat după cum învățase de la bătrânii (foști clienți) din
satul lui natal, și ei cândva tineri și cu poftă de cumpărături, ezitând pe
moment, dar într-un scurt timp revenindu-și, dând să-l probeze pe dreptul, își
duce tibia, învelită-n blugi, înspre colțul taburetului – sus pe cutia cu
capacul într-o parte, de i se puteau zări ghetele cafenii dinăuntru –, așezând-o
cu grijă, proptind-o-n călcâiul îmbrăcat în ciorapul cu carouri lăbărțate.
Și dacă tot voise să și-l vâre pe dreptul ca să nu
pățească ceva și, deci, să i se detensioneze nervii, fiindc-a scăpat de frica
de-a face greșeala ce i-ar fi periclitat existența sa superstițios de nătângă
(Adio, obsesii!), luă hotărârea să-l încerce pe cel din dreapta, așa că ridică
gheata, o examinează orbește (nefiind un specialist în domeniu, ci un impostor
de la țară), privind-o ca și când s-ar fi uitat la o femeie cheală și cu barbă,
o puse jos, lărgind gura flaușată, își ridică iar călcâiul, căutând să-l
pătrundă cu degetele ș-apoi cu talusul drept, dar în tentativa sa de a-și băga
laba-n scobitură, și-n timp ce verifica duritatea și elasticitatea materialului
din care fusese confecționată gheata încercată cu grijă, ca să nu se fisureze și
s-o plătească ca nouă, și-a dat seama că nu era talpa scobită pe care ar fi
vrut s-o umple, ci era – ca să vezi! – perechea ei, ce aparținea de piciorul pe
care ținea morțiș să nu-l folosească înaintea celui care purta noroc.
Dacă i-a cumpărat sau nu, habar n-am, știu însă că
amănunțimile praxisului consumist îmi ajunseseră până-n dopurile de ceară din
prea uzitatele mele urechi ce voiau să înceteze odată tornada muncitorească a
du-te-vino-ului funambulesc, ca, măcar, să-și tragă din inimă lichidul necesar
revenirii din vertij, și nu atât cât s-audă ce se râvnește, cu nesaț, în jurul lor. Dopuri ale excluziunii celor
nemilostivi și netrebnici. Cerumenul însângerat al sănătoasei iubiri de sine.
Mi-am cerut voie să-mi iau și a doua pauză de
masă, și-am ieșit, cu răspunsul afirmativ în urma mea, pe ușa largă ce se
aglomera vertiginos, cum nu fusese vreodată. Am luat-o la stânga înspre liftul
din capătul culoarului pe care l-am străbătut ca să ajung să apăs pe buton, să
aud clopoțelul cum clincăie, ledul rotund înroșindu-se, ușile deschizându-se de
la mijloc, ca să pătrund, să apăs butonul cu etaj 1, și s-aștept să se-nchidă, să pornească și să urce liftul de
sticlă și metal ce-mi dădea senzații de apăsare și de sufocare, ușile să se
deschidă, iar eu, pășind cu o energie regăsită doar în pauze, să mă îndrept
către un alt magazin unde, pe-un scaun retras, într-un colț, ferit de camerele
de luat vederi ce puteau să fie sau, la fel de bine, să nu fie, și care puteau
să apară, în momentele în care m-aș fi așteptat mai puțin, printre șirurile de
articole de lenjerie intimă atârnate pe-un întreg perete de cârlige lunguiețe
cu bilă la una dintre extremități, și pe umerașe, cele mai multe, sub forma
unor cercuri utilizate în gimnastica ritmică, dar mult mai mici și nerezistente
la șocuri, toate de plastic, toate aranjate frumos, în trepte, toate copleșite
din trei direcții de câte-un slip, un chilot clasic sau de câte-o minusculă și
neverosimilă tanga (sau thanga), ca s-o văd pe ea, și toate numai pentru uzul ocazional sau festiv al femeilor ce
urmau să le poarte după ce le-ar fi privit,
unele poate chiar le-ar fi probat, mai ales că
aveau posibilitatea să le asorteze cu alte mărfuri
intime și de nepovestit ce se iveau, dacă căscai bine ochii, în panoplia de
chiloței și bikinei, tot pe umerașe de plastic, dar cu aspect deosebit de
primele, ce reliefau niște cupe de diferite dimensiuni și culori, ce veneau
garnisite, într-un viitor apropiat, de cele care (le), sau pentru care (se),
cumpărau minunatele în colorit, în greutate și în pipăit sutiene obraznice și
certărețe, ce-mi furau privirea ori de câte ori aveam de gând să-mi dau ochii,
nu peste cap, ci în față, și să privesc fix, ca să o văd din nou, adică, să o
venerez, pe toată durata pauzei, pe unica femeie ce merita iubită, și anume pe ea.
Dar în scurt timp mi s-a rupt, cum li se rupe
celor suferinzi de-un traumatism postalcoolic, filmul vieții mele muncitorești,
privind-o pe cea pe care n-ar fi trebuit s-o privesc în totalitate – femeie pe
care am s-o doresc și după ce mă voi căsători cu alta –, ci să o admir de la
gât în jos, pe porțiuni, cu riscurile adiacente unei periculoase întreprinderi,
stenozându-mi, cu a ei aură întunecat-senină, canalul vorbirii, stafidindu-mi
gura, lovit de cataplexie, indigență a gesturilor de orice manieră, doar cu doi
ochi exoftalmici – martori ai splendorii feminine ce stătea în picioare și
aranja un rând de sutiene-n triunghi, dureroși și albiți de lumină –, ce așteptau
un semnal nervos care să le transmită, nanosecundic, să clipească, curmându-le
astfel dulcea suferință.
Și aici s-a sfârșit totul. Nu tu amintiri despre
cele întâmplate în urma „întâlnirii de gradul trei”, coborârii în infernul
muncitoresc al magazinului ticsit de îngeri căzuți, dresați să muște, nu tu
continuări ale meseriei de serv cu diplomă, facultate și master, despre
spălatul sau măturatul sălii, echiparea de plecare spre locuințele noastre
provizorii (căci casa noastră nu-i aici pe pământ), nu tu amintiri legate de
drumul către casă sau de spălatul dinainte de culcare, ci doar (infime și vagi)
cu privire la un somn profund, ca o lamă de topor într-un pătuț catifelat de
copil, eu afundat în plapumă, visând la cum ar fi putut să fie viața mea, dacă
mi-aș fi putut deschide gura ca să-i spun: Te
iubesc, te vreau! În schimb,
nimic.
Câteva crâmpeie desprinse dintr-un subconștient
alert și a toate veghetor, din plimbarea mea spre casă – mereu pe același
trotuar lung, fără sfârșit, de pe artera scăldată în lumina portocalie a
păpădiilor cu tulpini din beton armat și cu petale electrice într-un bol de
sticlă, ce alcătuiesc, de-o parte și de alta a șoselei, șiruri nesfârșite de stâlpi,
servind iluminatului stradal pe timp de ceață deasă, ploaie groasă, eclipsă de
soare, sau pe timp de noapte – se mai pot citi, după cum aveam să descopăr a
doua zi, de pe colile dungate ale caietului, format mic, în care-mi țin, în
funcție de timp și de nervi, jurnalul, și pe care, cu permisiunea voastră, vi
le voi oferi ca un bonus la cele de mai sus:
...venind
înspre casă pe același drum pe care mă deplasez în zilele de muncă (și ce alte zile mi-au mai rămas?), am dat, în apropierea semaforului de lângă biserică, peste un câine micuț, ieșit
parcă atunci de sub țâța mă-sii, cu
ochi pojghițați și-o ureche turtită,
aidoma unei coji de banană, cățel ce
s-a speriat și a dat înapoi la trecerea bruscă a unei mașini mult prea grăbite
pentru o șosea ca a noastră. Nu știu
ce s-a întâmplat cu el. Dacă în
noaptea asta ar fi, să zicem, minus 15 grade (sau și mai puțin) ar muri. Dar afară e destul de cald pentru perioada
aceasta din an, așa că puteți fi liniștiți. (Sau
poate că doar mie îmi este cald).
Pe
drum, în căști, diverse melodii. În apropierea celuilalt semafor – așa e viața, o distanță între două semafoare –, prostituatele își mușinau clienții. Abordau taximetriștii,
priveau în ochi pietonii. Purtau
cizme noi și pantaloni mulați.
„Vrei să
facem sex?” m-a întrebat una, într-o seară. Sincer aș fi vrut, arăta mai
bine ca prietena mea, dar i-am
răspuns că „Am cu cine...”, și mi-a zâmbit.
O
altă prostituată, tăcută, cu geacă și colanți negri, provocatori, cu capul întors spre magazinul de băuturi
alcoolice, ce era deschis la acea oră, privea înăuntru, pe geamul enorm, înspre
clientul ce tocmai își plătea băutura împachetată într-o pungă de hârtie
ieftină. Privea, dar privirea ei nu era o privire oarecare (pentru cel ce o privea, obosit de muncă, la rândul lui), o coadă de
ochi fugară, lacomă sau disprețuitoare, ce ar fi înțepat portofelul bărbatului din
fața tejghelei, sau ar fi desfăcut
dopul sticlei cu conținut roșu,
spumos, ce i-ar fi curs mai târziu pe
gât ori i s-ar fi prelins pe alte zone.
Căutătura ei ajungea departe, și, ajunsă acolo, trecea dincolo de bariera spațialo-temporală a momentului. Mergea tot mai departe.
Dar
și magazinul nu era doar un soi de cramă rafinată; era mult
mai mult. La fel cum și traseista din
colț nu era o simplă curvă ce aștepta pe trotuar; ba – chiar pot spune – nu era curvă. Până și eu eram altcineva.
Totul era altceva. Eram cu toții
într-o altă dimensiune. Poate de la
oboseală... Oricum altele sunt
simbolurile... și oricum gândul vostru a rămas la cățelușul de
adineauri. Acolo o să și rămână.
Ajuns
acasă, mă dezbrac, mă spăl..., urmez, cu alte cuvinte, întregul ritual cutumiar de apartament, până apuc să mă pun în pat,
să deschid o carte și să-l citesc pe unul dintre marii noștri poeți, care spune: „Și a fost seară / Și a fost dimineață / Dar asta a fost demult / Și o singură dată.”
Păcat
că pentru mine este în fiecare zi.
(A doua zi, după cum bine știți, lumea și-a continuat existența,
iar eu am plecat, pe același trotuar interminabil, spre locul de muncă.)
