[Pentru că spațiul ireal...]

Pentru că spațiul ireal... neatractiv... aglomerat cu perdele, cearșafuri, și pe rafturile de lemn din camera în care am stat de atâtea ori singur, scriind pentru nimeni... cu geamul deschis înspre plasa deasă, urâtă de țânțarii verdelui de-afară, invadat, de când cu căldura zilelor de primăvară, de umedul gri al blocurilor din care facem parte, și de cerul peticit cu norii inutilității... dacă-i priviți cum îi privesc eu... înțepați de antenele parabolice și paratrăsnetele acoperișurilor unui cartier... fără consimțământ și plăcere... negăsindu-mă, pierdut printre ferestre și balcoane pictate-n polen și cerneală... cu izolații noi, așa că nu se mai udă cum se udau pe vremuri, când scriam, împins de glas, pe-o foaie ce refuza să se umple de semne greu de înțeles pentru mine, darămite pentru alții, mai mult sau mai puțin avizați... adică de nimeni, așa ca un laitmotiv pe care nu-l cunosc, dar nici nu-mi doresc... și-l rog să mă lase-n pixul meu, să mai zgârii hârtia până nu vine cârcelul literar cu fasoane și să-ncep să mă iau după ei, pentru faima și ovațiile sălilor de spectacole... toată lumea-n picioare... reflectoare și aplauze la scenă deschisă...

Prefer să-mi beau ceaiul în liniște, să-mi sparg coșurile de pe nas în oglinda din baie, să-mi moi penița în puroiul strâns pe unghie și să-mi dau drumul, deși nu-mi amintesc să mă fi oprit... și ca un cancer de piele frecată cu sare mi se duce timpul ținut treaz de nevoia de-a visa... conștient că a mă hrăni ca să nu mor e totuna cu a mânca pentru a muri...

Așa că – ferit de ochiul morții, la adăpostul bătrâneții din spațiul în care respir, fi’ndcă-s încă tânăr... neatins de uscăciunea vârstei... forță și voință... amenințat doar de-un câine care nu latră, nu-ncearcă să mă muște, ci dă târcoale, vorbindu-mi în cuvinte de nepătruns... chiar și pentru ele, prietenele mele din anii ce-au trecut, asta-i meseria lor – sunt zbârlit... vântul suflă, furtuna se apropie, mută perdeaua din loc... zeci de mângâieri... mesageri de război... trimise să m-anunțe că vine... să ne pregătim... cântând cu vocile lor amorfe... să știm la ce să ne-așteptăm... cu fulgere și tunete care se vor hului peste noi... să sosească din clipă-n clipă... vuid pe la colțuri și crăpături... grăbind spre case copiii și nevestele... simțind prin déjà vu-uri cum are să se termine povestea, cum va fi să fie când o să lovească cartierul, orașul, lumea toată...

Ducă-se unde-o ști... facă ce-o vrea... dar mult să nu stea, ca să mai avem cu ce și cine povesti: Nu noapte bună, copii!, ci cerul era vărgat pe dinăuntru de venele și arterele luminii pe care noi n-o vedem... poate dup-acel pas cufundat în groapă, pe care-l facem, prinși de doamna moarte, salariată cu normă întreagă, în conformitate cu legea universală a muncii: Muncești, deci exiști, altfel riști să te pierzi și să te ia în primire... N-ai ce-i face, te obișnuiești și cu asta...

Luminile erau stinse, ferestrele de ploaie linse... lumea din spatele lor vorbea în șoaptă, asculta tempesta... unii plecaseră la una mică... departe... ca să uite.

20 aprilie 2014

actrițe cărunte ce ascultă muzică populară

stau ghiftuite pe fotolii de răchită

figurine de ceară     ce pârâie    picior peste picior

ca la tinereţe   când dau să şi-l mişte ahtiate

cu subțiri şi fildeşii portţigarete      între dește

înfundate cu ţigări bulgăreşti ce le-afumă ciorapii

pe craci           în sus           divulgându-le vocația

cupe ale sutienelor cumpărate

de la ⸱⸱⸱⸱⸱▫▫ Consignația ▫▫⸱⸱⸱⸱⸱ 

melodia instrumentală tăiată de-un hristos a-nviat

de ciocnirea ouălor    a paharelor     şi a călcâielor

clintite de-un hai să jucăm       pătrunde       prin  

peretele-bibliotecă...

minunatul viers polifonic al unui celular   lăsat

(intenţionat?)     să sune 

animă atmosfera dansantă a cutrelor seculare

ce ţopăie căpreşte

apare o voce masculină și-un acordeon    ce plâng

pe ţigăneşte

pun mâna pe telefon     cad rafturi de cărţi de care

n-am parte

apelez   sună   răspunde   ş’o implor:

vă rog frumos cu secţia preinfarcte!

Şi de ce mai iubim femeile

Pentru că ne-au născut, pentru că-s pretutindeni, pentru că se fac nu atât înțelese, cât auzite, pipăite, mirosite, și pentru că fiecare dintre ele vrea același lucru: să fie iubită. Pentru că ne-au inițiat în tainele băutului încă de când eram aidoma șoriceilor știrbi din desenele animate, și ne-au aninat de câte-o țâță neastâmpărată, îmbătându-ne cu mireasma lor, ca să creștem mari și voinici. Pentru că nu ne-au dat doar să bem, ne-au dat și să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, cu ce să ieșim în lume și-un nume. Pentru că nu-și dorm nopțile veghind peste noi și peste visele pe care, nu de puține ori, li le împărtășim, exact ca-n fața sau profilul unor psihanaliști notorii, ce ajută, din când în când, câte-un suflet lipsit de putința financiară de-a le achita onorariul prestabilit, cu multe zerouri în coadă.

Pentru că-s mame, și, dacă n-ar fi, ar putea oricând să devină. Pentru că au un păr mai sănătos și mai trainic ca al nostru. Pentru că și-l vopsesc, și-l coafează, și-l tratează cu fel de fel de esențe și uleiuri, pe care noi le-am fi folosit în alte scopuri și-n cu totul alte moduri, de vreme ce vorbim de lucruri ce se găsesc la îndemâna oricărui bărbat familiarizat cu ce se ascunde în spatele ușilor de la dulăpioarele încăperii în care se gătește. Pentru că și-l întorc în bucle ce ne amețesc. Pentru că lins, ne-ar zăpăci mai abitir ca vechea, internaționala și nedemodata frizură à la mouton. Pentru c-atunci când simt că nu le mai iubim, se pun de și-l scurtează dramatic, pretextând că-i vârsta, în încercarea de-a ne atrage atenția spre adevărata tragedie, resemnându-se cu situația bipolar-sentimenală a căsniciilor telurice, iar noi, văzând cât îs de supuse idealului unității familiale, încercăm să le iubim în continuare, fi’ndcă ne pasă (de părul lor).

Pentru că n-au pretenții când vine vorba de băiat sau fată. Pentru că-i iubesc pe fiecare-n parte și pe toți laolaltă, ca suflet și carne din carnea și sufletul lor, făcându-ne uneori geloși pe copiii noștri la o îmbrățișare (simplă?) în despărțirea dinaintea plecării la școală sau la doi-trei pupici (nevinovați?) ce precedă trimiterea la culcare. Pentru că vrem să se inverseze rolurile. Pentru că nu uită să ne facă de mâncare, să ne trezească ca să mergem la serviciu, să ne pună hainele la spălat și să ne anunțe că ni s-au terminat pungile menajere, hârtia igienică, săpunul lichid, detergentul de vase și pâinea feliată.

Pentru că-n clipa în care vor descoperi c-au rămas fără absorbantele din poșetă vor ști că li s-a terminat rezerva, și-l vor trimite pe ăla mic să ne spună că a zis mama să-i cumperi ce știi tu că folosește ea când e răcită. Pentru că, în ciuda neadevărului auzit de la alții, și ele se masturbează, doar că – și aici apare diferența de bunătate ce ne lipsește nouă – dânsele folosesc vibratoare moi, mici și subțiri, pentru a nu ne induce în eroare când ne va fi dat să le prindem jucându-se cu ele, ferindu-ne de credința că și-ar dori altceva. Pentru că, oricât am învârti-o, lor nu le place s-o facă cu una, cu două. Pentru că ni se-ntâmplă să le rănim când, după multe beri blonde și brune, le confundăm cu alte femei pe care am vrea să le..., iar ele ne iartă și pentru treaba asta. Pentru că nu te lasă la greu. Pentru că știu ce vor. Pentru că, atunci când se uită la telenovele și ne identifică patologic cu personajele pricipale masculine – mereu chipeși, mereu cu alți dinți, cu alți ochi, cu altă voce și altă mustață –, ele lucrează în subconștientul nostru ca să ne simțim împliniți și să avem convingerea că totul – dar absolut totul – e în ordine. Pentru că ne fac cinste cu o cină în oraș numai în cazul în care află că-s însărcinate. Pentru că poartă în pântece un viitor președinte al țării, sau un mare șahist al lumii. Pentru că nu întârzie la întâlniri. Și oricum nu-s ele de vină.

Pentru că au sâni calzi, capabili în orice moment să declanșeze o revoluție sexuală, doar printr-o sugestie ivită din cupele unui sutien ordinar, cu bretele sau fără. Pentru că au gropițe în obraji. Pentru că, de vom fi suficient de penetranți în discuții și de ne vom purta cu tandrețe, o să ne ofere un dram din mirosul lor delicat. Pentru că le place să cânte. Pentru că le place și să danseze. Pentru că le place să primească scrisori nesincere, însoțite de câte-o atenție: o floare, o cutie cu praline, un parfum, o carte ș.a. Pentru că, deși nu se mulțumesc cu puțin, ne fac să credem că așa este. Pentru că nu vin cu noi la pescuit. Pentru că preferă semințele nedecojite. Pentru că fumează doar ca să ne semene în vicii și să se alipească mai mult de existența noastră misogină, știindu-ne șovăielnici și timerici până-n măduva oaselor. Pentru că ele sunt luminătorii trupului nostru, al treilea ochi, a patra dimensiune, karma noastră pozitivă, îngerii păzitori, felinarele călăuzitoare din noaptea grea a singurătății. Pentru că se epilează, au pielea fină și n-au barbă. Pentru că au clavicule armonioase. Pentru că și le dau cu cremă. Pentru că ne șoptesc cuvinte pe care le pricep doar ele.

Pentru că văd mai bine la distanță. Pentru că au orgasme cu fulgere și tunete. Pentru că nu obosesc nici după trei ore. Pentru că nu uită ziua în care le-am cunoscut, haina pe care o purta fiecare, cum sufla vântul, cum bătea soarele ș.a.m.d. Pentru că n-au prostată. Pentru că elimină, postnatal, litri de lapte prin floricelele din vârful sânilor zgomotoși, ca niște maracase umplute cu gogonele murate. Pentru că nu-s interesate de fotbal și nici de poker. Pentru că mint numai când sunt amenințate. Pentru că-s fragile. Pentru că, atunci când moare una, o vergea din colivia inimii noastre plesnește.

Pentru că știu cum să se-mbrace și cum să se asorteze cu vremea de afară, când toată lumea adoptă culorile celei din interior. Pentru că nu așa le-a făcut Dumnezeu: ele s-au remodelat singure, din materia unei istorii trasate de noi. Pentru că sunt niște supraviețuitoare. Pentru că se gândesc la lucruri frumoase. Pentru că dau, de fiecare dată, același verdict când vine vorba să aleagă între mine și Cărtă: Amândoi!

Pentru că nu ne mai săturăm de ele. Pentru că trezesc în noi idei inedite. Pentru că le-am îndrăgit de când le știm. Pentru că le-ndrăgim pur și simplu. Pentru că sângele nostru a fost nu de mult al lor. Pentru că așa a fost să fie. Pentru că săruturile lor alungă demonii în pustiu. Pentru că și el suferă din dragoste. Pentru că iubesc animalele – și, de aceea, sperăm c-o să ne iubească și pe noi.

Avea doar 16 ani

Ciorapii cu dungi colorate îi ajungeau pân’ la genunchi

iar rochia cu volănaşe îi plutea peste şoldurile moi

de meduză dintr-un acvariul uman pe care-l studiam

în fiecare zi când ieşeam de la şcoală

zburdând înaripaţi ca fluturii de mătase printre frunzele

duzilor de pe aleea ce dădea înspre strada principală

unde drumurile noastre se-ncăpăţânau să se bifurce

păşind cu delicatețe în maşina tatălui ei  

Era de-ajuns să ştiu că trăieşte închide portiera

că e-n singuranţă

deşi mintea îmi stătea ca pe ace

balon de carne impregnat cu parfumul ei minor

de femeie în devenire

ce se-ndepărta privind în faţă pe bancheta

din spatele unei dacii 1310

Şi mă lăsam purtat de zâmbetul ei perlat

albit de laptele ornamental al brâului stelar ce-i umezea

buzele roşii

sânge de coacăze supt de-o căpuşă unse cu ruj finuţ

de păpuşă   

Oh fetiţă cu ghiozdănel şi sutien de gumilastic

crescut peste sâni!

Să te mai rabde pământul? să mai aştept în van?

Câte săptămâni?

Iar florile din grădina şcolii îi cădeau la picioare

amorezate

şi băteau din palme ca leii de mare de la delfinariu...