Îmi imaginam cum i-ar fi stat dezbrăcată, rochița
cu buline roz ar fi fost la locul ei, pe spătarul scaunului vopsit recent de
către unchiașul care administrează această cabană situată în buza poieniței, mărginită
de-o mare de foioase, răspândind răcoare, cu mâinile ei calde descojind
doi-trei cartofi încolțiți, între picioarele sale netede, aidoma cojilor de
portocală, bronzată nimfă a unei păduri din ce în ce mai rară, bag de seamă, de
vreme ce pot să văd dincolo de coama dealului, chiar și-n zilele cenușii de
ploaie, cu urme slabe de sudoare ce-i lucesc pe gât și în josul pieptului
voluminos, ca două mere red delicious
ce așteaptă să fie culese de degetele încordate ale unor brațe ce nu dau înapoi
de la luptă, incitate de văpaia roșului de muletă a celor două fructe tonice,
zemos de apetisante și de potolit setea deloc cuminte a după-amiezii de vară,
la umbră din fericire, doar noi doi și-o tigaie, în
camera cu obloane mirosind a praf de scândură și lac de unghii, când de după
ureche i-a alunecat un zuluf ștrengar – pana porumbiței – ca un os lung de pește
ce pornea din frunte, și unul din partea cealaltă – frați gemeni –, cornițe de
om, îndreptate-n pământ, ce se mișcau în față și-n spate ca două tije metalice
ondulate atrase de-un magnet, aduse la viață, clătinate de-o vrajă, cu ochii în
punga de gunoi – un ziar vechi de-o lună – de sub privirea ei ageră, care când
la ușă, când la mine, când la..., se plimba în căutarea spațiului „eliberator”
pe care, jurând că n-o să și-l mai dorească, îl lăsă în locul și timpul din
care fugise, de comun acord, asemenea unei beligerante resemnate, cât mai
departe de viața falsă în care se compromisese, alergând ca să se salveze, părăsind-o,
la braț cu cel care i-a-nțeles durerea refulată în inima ei de porumbiță
flămândă, cu penele ciufulite pe interior, mângâind-o ușor pe târtiță, dar
aranjate în exterior cu haine strâmte și coafuri rebele într-o grozavă colecție
de poze amuzante, pe cea mai utilizată rețea de socializare de pe internet,
pahare cu bere și gin tonic, un piercing în buric și mult ruj pe obrajii
partenerilor ce-și purtau ochelarii de soare și pe timp de noapte, în plin clubbing, iar stelele multicolor-sclipitoare
li se reflectau în lentilele curate, în spatele lor stelaje cu sticle de whisky
tras în cremă, o haită de amorezați publici, lipsiți de orice urmă de probleme,
Mâinile sus!,
Sunteți arestați pentru port ilegal de strângeri
de mână, brațe după gât și-mbrățișări – pe banii părinților voștri care vă
privesc ca și când s-ar vedea pe ei înșiși în pielea bine întinsă a anilor unei
tinereți demodate, încă-n viață, care a trecut cu nesimțire prin ei și a lăsat
un loc gol pe care doar voi îl mai puteți umple –, pe urmă în alte ipostaze,
întinși pe burtă, stând în coate, ca-ntr-o orgie de animale marine, toți într-o
încrengătură de mădulare tatuate, stropite cu spumă, transpirate-n rotații, ascunse
sau la vedere, ieșind unele din altele și intrând care pe unde, colaj de umbre și
de lumini,
de unde un braț, al cărui deținător își bagă, de
fiecare dată, capul în prim-planul imaginii, iese, în timp ce fotografiază
marea partuză în splendoarea ei contrafăcută că – până și buzele fiindu-le
pecetluite de insatisfacție, gurile uscate de tăcere, cu brațe moarte, scobiți
din interior de vinovăție și mințindu-se în intimitatea lor pură – se vede că
au dat de dracu și le convine de minune, și de mă-sa, și nu le pasă, fericiți
să-și imortalizeze agonia colectivă – iar asta doar în cazul în care nu sunt
surprinși singuri în habitaclul lor virtual, navigatori ai spațiului, ce sunt,
introduși acolo cu ajutorul mai multor gadgeturi,
la alegere, un spațiu din care nici propria lor voință, date fiind necesitățile
imperioase, n-are să-i scoată, cu capul pe umeri, marionete ale unei singure
iluzii ce crește odată cu ei și se hrănește din ale lor idealuri, ademenindu-i,
păcălindu-i, suflându-le, în urechi, brașoave ori de câte ori își vor pune
capul pe umărul ei diafan, ca să-și plângă de milă, pe tăcute – pe-o foaie de
hârtie lucioasă sau, de cele mai multe ori, pe ecranul pixelat al unui telefon
mobil de ultimă generație din care face și ea parte negreșit,
doar un copil, față de care, privind-o cum stă
aplecată, natura n-a lucrat cu parcimonie când a creat-o și a învârtit de
titirezul inimii, punând-o-n mișcare, rugându-mă s-o țină tot așa, tânără și
decoltată, în rochița cu buline, mulată pe coaste și desfăcută pe șoldurile-i
primitoare, puțin rubensiene, calde tufuri de carne virgină, ce, văzute din
profil, îmi trezesc dorința de a le escalada cu priceperea și hotărârea unui cățărător
încercat, îmi imaginez, sprijinit în alpenștocul rigid ce iese din mine în momentele
de ananghie, mușcând din roca compactă și scuipând lavă, ținându-mă lipit de
rusticele rotunjimi, aici și-acum,
noi doi și soarele din ușa cu plasă antițânțari,
deschisă pe toată durata zilei pentru oricine ar fi vrut să vină și să tragă cu
ochiul, cum unul trage coaja de pe cartofi deoparte, iar celălalt, amețit de
căldură, visează la rozul hipogastric al micii bucătărese, la acel triunghi
isoscel de dedesubt, caracteristic imaginarului sănătos din mintea-inimă a
oricărui bărbat, ce încă mai bate, mai pulsează și-și creează fel și fel de
idei mobile ce mișună, ca particulele de apă sărată, prin corpul său născut,
educat și ajuns, în sfârșit, la vârsta maturității ce-i permite să și le-adune
pe toate într-un punct nevralgic de unde, așteptând ca cineva să facă o incizie
și să dea la o parte pereții de carne ai organului ce le adăpostește, vor țâșni
laolaltă, într-un glas și-ntr-un zvâcnet de plăcere, înspre feliile zemoase ale
piersicii din vârful isoscelului răsturnat cu forța, și aflat în fierbere
dureroasă,
căci astăzi noi producem compot, în lipsă de
altceva, un compot giugiulit, cu maximă atenție, de omul nostru rămas fără
idei, așa cum alinți un animal de casă, obosiți în urma efortului intelectual
depus, dar dornici de a se leșui reciproc încă o dată, când, ochi în ochi, își
vor propune să se caute din nou, cu truculență,
Eram doar noi doi ș-un unchiaș care coborâse în
sat ca să cumpere câte ceva pentru gurile noastre, ce vor mesteca și vor înghiți
în cantități mici, pentru o bună digestie, bucățile din ratatouille-ul à la grecque
pe care îl vom pregăti pentru de seară, când temperatura își va trimite câteva
grade la culcare, vântul își va face simțită prezența, nefiind singur, ci-mpreună
cu nelipsiții țânțari, lăcomiți pe sângele proaspăt de oraș, sătui până peste
trompe de turmele puturoase de oi din vârf de munte și de cirezile, cu izuri
pestilențiale, din fundăturile văilor din apropierea satelor, atentând, orbiți
de foame, la igiena noastră, clipă de clipă, dacă din întâmplare li s-a dat
ocazia să intre în încăpere, din neatenția noastră, la deschiderea ușii sau a
ferestrelor sau – arde-i-ar lămpașul! – au profitat de lumina aprinsă
ieri-noapte în odaie, că să-și facă loc prin interstițiile astupate incomplet, ale
celor pomenite mai sus,
mici sugători neostoiți, purtători de microbi, pe
care ea îi detestă mai mult ca mine, și are de ce, fi’ndcă nu o dată i s-au beșicat picioarele și brațele
din cauza acestor nepoftiți ai naturii, de-a fost nevoită să-și calmeze pielea
cu un unguent pe bază de extract de lămâiță, și apoi cu o cremă de gălbenele că
să-i grăbească cicatrizarea,
cât a mai tras, sărăcuța, neobișnuită cu atitudinea
agasantă și lipsită de scrupule a micilor bestii înaripate, ce ne priveau din
verdele, pe cale de-a se-ntuneca, al pădurii din preajmă, amintindu-mi de ziua
în care am văzut-o pentru prima oară într-o poză de pe Net, stând buză-n buză
cu cel pe care-l considera feblețea febleților ei de fată cu mari așteptări, zi
de zi visate, de la viața ei monotonă, dar reală, de simplă vânzătoare c-un
zâmbet larg, față curată, sâni generoși, dantură impecabilă și-o pereche de
picioare atletice, asemenea jucătoarelor profesioniste de tenis, ce stătea
toată ziua, dând târcoale unei tejghele de sticlă, pentru a-i convinge, cu
iscusință, pe toți cei care ar fi vrut să cumpere câte ceva din magazin, fi’ndcă-s produse de calitate, fi’ndcă-s la
reducere, fi’ndcă unul sau două accesorii în plus nu strică, și, într-un final,
fi’n’că au garanție și li se pot, în caz de nemulțumiri, returna banii achitați
pentru ele,
păcat că anii nu se pot întoarce, așezați, după
primire, cu grijă în cutia de tablă din sertarul cu cheiță din saptele
tejghelei, păcat că inima ei rămâne zăvorâtă, în așteptarea lăcătușului mecanic
care o va deschide, gâdilându-i găurica lacătului care-o să cadă, își imagina
cu patos, iar zăvorul..., ajungând să creadă că fitece bărbățel care îi surâde și
o complimentează poate să fie alesul,
doar că n-a fost să fie, întrucât flăcăul era
îndăgostit mai mult de propria lui imagine decât de ea, ziua-ntreagă etalându-și
panoplia de țoale pe alei de parc, în mașină, cluburi, pe bicicletă, restaurante
de lux, pe plajă, cu barca, jucându-se cu câinele, la țară, cumpărându-și
haine, cu prietenii, la serviciu, discutând, dându-se cu rolele, murind de cald
sau de frig, în orice anotimp, în plin proces digestiv, la o înghețată,
indispus sau nu, la volan, pasager, puțin băut sau treaz, la o nuntă, un botez,
onomastică, aniversară, conferință, spectacol de teatru, serate muzicale,
petreceri în aer liber, prânzuri acidulate sau cine fine, aruncând cu privirea
lui simplistă spre complicata descoperire istorică, care este oglinda electronică a ultimului telefon mobil, marcă
nord-americană, în care, privindu-se-ndelung cu suspiciune, se îndoia de
singurele adevăruri adevărate valabile sub soare (și suferea pentru că n-a atins
numărul scontat de aprecieri) – cele câteva poze postate pe rețea,
și poate chiar de cea care mi-a captat atenția, cu
el și cu ea, vedere frontală, ținându-se de mână, și-o inimă de ciocolată albă
inscripționată cu mențiunea Noi ne iubim
atât de mult!, fapt ce m-a dus cu gândul la următoarea idee că,
Băi, oamenii aceștia au nevoie de aprobarea, în like-uri,
a tot ceea ce fac – Inimaginabil!!! – ajungând să depindă de toanele virtuale
ale unor pierduți în spațiu, ca și ei, pentru te miri ce amănunt din viața lor
personală ce se depersonalizează pe zi ce trece (Dar dacă acel semn de exclamare
nu este ceea ce pare, ci-i doar un amărât semn de întrebare?...), dorind să
afle părerea altora pentru a-și putea continua existența, ratată din start, ce
le-a mai rămas ca s-o piardă, zi de zi, oră de oră, pe ecranele viu colorate
ale intercomunicării cu multe fețe, strângându-i, cu putere, degetele lungi,
fără reacție din partea lui, urmărindu-i privirea fixă, în vreme ce el se uita
în oglinda telefonului și încerca să găsească poziția perfectă pentru a pune în
evidență – deși era evident că nu știe ce face – evidenta preocupare a
individului narcisic, adică propria persoană, lăsând-o într-un con de umbră pe cea
care, acum, îmi stătea în față, murdară în palme,
Atunci era doar un copil în creștere,
neîncrezătoare, ce-și ținea de mână părintele, cu frica de-a se pierde, gândind
că ceva nu miroase a bine în combinația asta, care la început părea una fără
cusur, ca două ochiuri într-o tigaie de teflon, nițică șuncă și trei degete de
brânză rasă, în farfuriile pe care și le-au postat a doua zi, cu titlul Cât de gustos!,
Găseam că-ntr-adevăr ceva e putred în Danemarca, o
știa și ea, după cum aveam să văd peste câteva luni, când – în ciuda dificultăților
apărute din motive lesne de înțeles, dacă stăm să o privim și s-o analizăm din
tălpi până-n creștetul capului ei cu chip de înger – a reușit să se despartă de
bărbățelul-feblețe, devenit între timp cea mai proastă alegere ever, și să-și vadă de viața reală pe
care era cât pe ce s-o piardă, visând și visând, crezând în tot ce zboară și
gustând din tot ce nu se mănâncă, cu toate că-n acest moment și mie îmi vine să
acționez necugetat și să-mi lipesc limba de pulpa străvezie a unui vis și să-mi
umflu nările, mușinând, în aerul de axile încinse, caprifoiul din colțul
camerei ce ne servea pe post de bucătărie,
cu plasa de la ușă trasă, unchiașul, pasămite, că
a uitat să mai urce și n-o să vină în seara asta, în noaptea asta, stând în
picioare în fața chiuvetei adânci, cum au mai toate bătrânele de la țară, clătind
cartofii ce ardeau de nerăbdare să se coacă în hora selectă și diversificată a
celorlate legume pregătite în oala de lut, mărime medie, în care vor fi așezate,
unse cu ulei și condimentate, tocmai bună de împins în fundul cuptorului pe
lemne din latura stângă a cabanei care se pierdea în zare, zarea din ce în ce
mai îmbeznată a unui timp curbiliniu ce s-a obișnuit să revină ori de câte ori
iau poza de pe noptieră și mă-ntreb cum de-am dat greș și-am postat această
amintire pe internet?,
fi’ndcă, Doamne, ce bine începusem!, ce bine!..., și cât de repede ne acomodasem
și rezistasem și ne plăcea și voiam să nu se mai termine, și cum am ras o
oală-ntreagă de ratatouille dintr-o
singură suflare!
