sâmbătă, 29 noiembrie 2014

(5) [Adesea mă gândesc la moarte...]


...ca la un vis recent pe care l-am avut și-n care se făcea că

unul dintre scriitorii mei preferați îmi dăduse întâlnire

ca să-mi citească din manuscrisele lui mult râvnite de o

binecunoscută editură

în premieră mie! unui nime’-n drum și plin de praf?

nici să citesc nu știu n-are rost să vorbim de scris

dorind chipurile nu-ș’ ce sugestii? sfaturi??

îndrumări??? sau doar pentru a testa piața  

eu atât de mic el atât de mare 

și cum reacționează la noile tendințe în materie

de perfecțiune scriitoricească

             

ca la final înspre dimineață visul să ia o turnură

neașteptată scriitorul transformându-se în propria

lui soție blondină rotundă pe alocuri cu fese severe

ce-mi reproșau tacit că nu fac bine ce fac

dar că ele nu se supără eu în schimb da

fiindcă m-am trezit înainte de finish

cenzurat de subconștient

uitând cele spuse de bietul autor care se străduise

nu știu de ce să-mi citească ca și cum eu n-aș fi

înțeles cuvintele ce-i ieșeau pe gură

mai trebuiau să fie dublate de-o privire și de-o voce

sceptic de ciudate

 

Sărmanul încă mai avea dubii. Io nu mai am de mult în

ceea ce-l privește

Dar dacă ați fi văzut-o pe nevastă-sa v-ați fi gândit

și voi la moarte și ați fi așteptat-o cu tot cu coasă

și rochie neagră cu capișon

Lucrurile ar fi devenit roz și așa mai departe

până ce s-ar fi stins în călimara de cărbune a unui

scriitor mult prea experimentat ca să nu recunoască

o față adulterină când vede una și să n-o treacă în caietul

de lucru

cu cerneală neagră aidoma inimilor cititorilor

 

Fără scuze din partea mea bătrâne. Astăzi n-am chef

Nu-s eu de vină. Femeia!


sâmbătă, 22 noiembrie 2014

(5) [Din balconul meu de cleştar…]


...privesc lumea în față și îmi închipui că și ea mă privește

și-mi ascultă monologul

 

N-am mai scris de multă vreme. Ce folos?

Când văd atâta material pe toți pereții mă apucă un sentiment

bizar asemenea unei tulburări obsesiv-compulsive ce-și face

cuib în inima omului care își părăsește apartamentul

cu patru camere două băi și o debara dotate cu produse

electronice conectate la priză

Stă la etajul șapte al unui bloc-turn în care liftul

nu funcționează penele de curent sunt frecvente

instalațiile electrice cedează

Ca să nu mai pomenim de tuburile rigide și sifoanele...

 

Așa și eu mă joc cu aprehensiunile cotidiene

de-mi vine să mă întorc acasă înaintea tramvaiului ce ar fi

putut să m-ajute mai iute în acest sens

dar a trecut nepăsător pe lângă mine crezând că mă va

întrece

ca să-mi deschid dosarul cu ciorne să aleg la întâmplare...

să rescriu și să adaug cât mai multe rânduri...

că poate în acest fel voi scăpa de tensiunea psihică a

puținului insuficientului și a nimicului din viața irosită pe

balcon în orice anotimp zi și noapte

compunând balade morților mamelor lor de oameni

neinspirați pe care am încercat de-atâtea ori să-i ignor

dar n-am reușit...

ca să pun și eu o țiglă pe acoperișul postmodern al

templului literaturii române

 

gândindu-mă nu la cât de mult vor suferi prietenii

ci la cât de puțin o să-i bucure pe străini cuvintele mele

scrise apăsat cu vârful peniței de iridium

ca să vadă cu ce contribui la veșnica alipire a literelor

pentru o cauză nobilă

aleasă cu grijă de personajul ale cărui texte scrise pe nisip

au rămas până-n ziua de azi și sunt ușor de recunoscut când

vine vorba de Cât? Cum? și Ce valoare?

 

În fața forului celor o mie și una de fețe ale pereților

burdușiți cu cărți din Biblioteca Județeană pe care am

vizitat-o de curând ca să-mi iau porția săptămânală de cultură

și ca să-mi las cererea de participare la concursul

pentru ocuparea postului de bibliotecar

cu studii superioare și tot tacâmul

că dé... numai înconjurați de-un ocean de litere pot unii

scriitori să-și înfrunte demonii

pe bărcile de salvare ale editurilor ce-i așteaptă

cu brațele deschise în caz că au ceva bani puși deoparte  

de parcă în urmă cu o lună tovarășii de muncă ai lui

Franz Kafka râdeau de peripețiile tânărului funcționar

Josef K.

iar alaltăieri Visul lui Mircea Cărtărescu sau primul

volum din trilogia Orbitor era refuzat de mai toate

editurile bucureștene pe considerente de

incompatibilitate afectiv-culturală cu cititorii noștri

vindecați       postdecembriști

 

Așa că n-am mai stat pe gânduri m-am și apucat

de învățat că poate-i rost de ceva bănet pe partea

cealaltă a biroului la care am să stau și-am să meditez

în timpul rezervat pauzelor de lucru

la cele scrise pe data de 21 noiembrie anul alegerilor

prezidențiale când după ce am terminat de urmărit

în paralel Vocea României și un Behind The Music

dedicat Christinei Aguilera mi s-a umplut paharul

defulărilor necesare

 

Am salivat din abundență mi-am pocnit degetele

de nerăbdare și dându-l pe gât am așteptat să urce

și să coboare cât mai repede prin vene

otrava nelipsită a creațiilor literare – durerea

 

Albumul Christinei de pe YouTube îmi ține de urât

Mă uit la ceas. 3:59 a.m.                     22 noiembrie  

Am aflat că are un copil și ceva îmi spune că va mai

naște unul sau doi

N-a luat niciun premiu la Cerbul de Aur dar a primit

o stea pe Hollywood Walk of Fame

 

Mai puțin și vor răsări stelele și pe strada mea


sâmbătă, 15 noiembrie 2014

O zi de duminică


Mașina aproape că gonea pe șoseaua ce lega mica așezare, înverzită și cochetă, de strada principală care ducea spre orașul pe care voiam să-l vizităm, cetate a vinului spumant, aflasem de pe internet, și a prăjiturii din pișcoturi muiate-n cafea amestecată cu cremă de ouă, zahăr și smântână, stropită cu suc de lămâie, a cărei denumire mă ridică, și acum, în extazul culinar ce-l așteaptă, după numai o înghițitură, pe orice gurmand care se respectă.
În stânga munți, în dreapta dealuri. Prin boxele stereo, niscaiva radiouri venețiene ne preconizau o zi frumoasă și ne recomandau o seamă de cântece ușoare din anii ’90. Geamul din dreapta spate era pe jumătate deschis, lăsând valuri reci și bălegoase de țară să intre cu viteză și să ne inunde nările, sătule de izurile apartamentelor tip duplex.
Roiuri de musculițe se năpusteau pe câte un animal istovit de soare, de prin curțile bine-ngrădite. Câțiva bulgări de scârnă brăzdau, înaintea noastră, asfaltul recent vopsit pe margini și pe mijloc, împroșcând pe lături, când vehiculul trecu peste ei, făcându-i una cu șoseaua.
Ne simțeam bine: dormiserăm suficient în noaptea ce trecuse, ne-am băut cafelele cu lapte, înfulecând și câteva croasante cu unt și miere pregătite de cu seară, așezate lângă lada frigorifică în care aranjarăm băuturile răcoritoare și sandvișurile cu brânză și salam. Nu aveam mulți kilometri de parcurs, dar pentru că urma să ne aflăm pe drumurile unei țări străine, cu greu ne puteam stăpâni sentimentele de înstrăinare și abandon, așa că mai bine era să fim pregătiți când reacția firească a organismului aflat în impasul orientării într-un spațiu insolit va apărea și ne va lovi cu foame. Și ca să fim siguri că n-o să murim, mai luarăm și-o pungă cu fructe.
N-aveam să vedem cine știe ce până la momentul terminus, când cheia va fi scoasă din contact, portierele se vor deschide, iar tălpile noastre nerăbdătoare vor atinge trotuarul măturat zilnic. Cu toate acestea, călătoria trebuia făcută.
Dar încă n-am ajuns. Ne aflam în merțanul negru, cu geamuri prăfuite, în încercarea de-a găsi pe marginea drumului ceva demn de atenția noastră letargică, după mic dejunul frugal în sortimente și bogat în cantitate. Că n-am putut să las să se usuce, pe frigider, ultimele bucăți de pizza, zvârlindu-le pantagruelic în gura clătită la intervale neregulate cu porții serioase de lapte. Iar după un asemenea festin matinal, un pui de somn nu era decât bine venit, mai ales că bancheta din spate era toată numai a mea, stând covrig, c-o mână între picioare, ascultând, în surdina timpanelor astupate de zgomotul interior al digestiei, muzica de la radio.
Ne-am deplasat în condiții bune. Nu radare, nu cozi, nu cale ferată, nu tu claxoane peste claxoane, ambuteiaje și alte inconveniente rutiere. Carabinierii erau pe drum, după cum se aștepta fiecare, dar, spre surprinderea noastră, aveau același scop, adică s-ajungă cât mai repede și-n siguranță în localitățile pe care voiau să le viziteze. Ultima zi dintr-o săptămână muncitorească și prima dintr-un șir de șapte, încreștinate cu două mii de ani în urmă, dintr-o Italie care-și respectă tradițiile.
Cafenele deschise, chioșcuri de ziare, restaurante, baruri și tutungerii cu un T mare deasupra. Cam asta ni s-a dat să vedem. Din când în când ne opream, coboram din mașină și-aruncam câte-o privire în jur, mai mult ca să treacă timpul, și nu ca să admirăm vreo revelație arhitectonică, urmare a unei revoluții culturale precoce, ci obișnuitele forme geometrice ce țin de comerțul sfârșitului de săptămână: scaune de lemn, ce dădeau tărcoale meselor de aceeași culoare, uși fragile, pe-ale căror geamuri, mirosind a spirt și lămâiță, stătea agățată o plăcuță cu APERTO, fără un interval orar menit să ridice problema intrării sau a plecării. Timpul însă nu crea probleme. Clopotele anunțau veșnicia. Îi invitau pe toți la ospăț. Cești dintr-un porțelan rezistent erau așezate, în formă de piramidă, în câte-o tavă cu margini răsfrânte, cu gurile-n jos, spălate, de-o parte și de alta a neadormitelor mașini de cafea, renumitele espressouri, ținându-ne companie, doi români ghidați de-un italian, și el străin de locul în care urma să ne tocim pantofii, prin magazinele ieșite-n cale, și să cinăm într-o piațetă pavată cu dale de piatră, înainte de-a o lua îndărăt spre casă, căci am găsit un local ieftin, ce ne-a sedus de la prima vedere.
Iar, dac-am ajuns unde ne-am propus, am căutat un loc de parcare în apropiere de centru, deși, privită în ansamblu, întreaga urbe avea un aspect turistic de nivel 1, unele străzi lăturalnice și unele canaluri cu ape săltărețe poftindu-ne în Țara Minunilor, mult mai interesante, mai enigmatice. Dar noi voiam în locul hărăzit de Zeii Protectori ai Cetății, timpuri mult prea îndepărtate ca să știm unde și când avusese loc conclavul, și cum de reușiseră să-i convingă pe oameni c-ar putea să construiască un așa oraș în care să asist la un prânz între două tinere italience, cu ciorapi până la genunchi, fuste-n carouri, pe o bancă de pe malul unui puzzle din cărămizi ruginii, să văd cum își flutură sandvișurile și cum aruncă ambalajul, chiar sub bancă, niște bile de staniol.
Dar serviciul de curățenie este bine pus la punct, și din senin, cu fața plouată, apăru unul de la salubritate, ce-și vârî necuviincios, dar necesar, brațul cu mânecă suflecată sub cracii înciorăpați ai fetelor, și scoase – ca un veritabil prezervativ uman ce era, ca să arunce-n sacul ținut în cealaltă mână – mototoalele de aluminiu, care sclipiră pentru ultima dată în iarba splendid tăiată de același braț, înainte să dispară, laolaltă cu alte cocoloașe de dezinteres public, în punga neagră și fermecată a bărbatului prezent la datorie, după față român, după gestică sleit, cu șapcă galbenă și pantalon verde, belit în genunchi, asortat cu vesta și tricoul de pe el, toate din dotarea firmei ce-l angajase. Un om al spațiilor verzi, ignorat de cele două fete, până când privirea lui fu observată și înțeleasă. Atunci se ridicară, își puseră pe umeri gentuțele cu Hello Kitty și merseră pe o altă bancă.
Văzând că pătura de firmituri, purtată de vântul care se pornise, începe să se întindă mai mult decât s-ar fi așteptat, se încruntă și-și miji ochii scăldați de soarele ce-i ocoli cozorocul, menținându-și privirea sfredelitoare asupra celor două ragazze, slobozind, atât cât să-l audă, o salbă de înjurături pe moldoviniește, tocmai bună de atârnat la gâtul domnișoarelor.
Soarele ardea și arunca, pe fiece obiect întâlnit în cale, lumini pertinente, care-l omorau pe cel aflat în viață, și-l înviau pe cel care a sucombat. Grăbiți, am uitat să luăm cu noi ceva de pus pe cap, să ne protejăm, și, prin urmare, am pășit doar pe trotuarele adumbrite de ziduri – terminate-n creneluri și balcoane din aceeași rocă, adusă cine știe de unde, cu ferestre de lemn tare, vopsite în culori închise, cu sticlă curată, de se vedeau tablourile și bibelourile dinăuntru, iar, din loc în loc, ca niște bureți sălbatici în nuanțe calde, deloc periculoși, presărate cu umbrele și reclame la bere și paste –, păstrându-ne forțele pentru mai târziu, când urma să fim mai obosiți ca la-nceput.