luni, 23 martie 2015

Caraşi, ştiuci şi regine


Era încă-ntuneric – cum bine îi șade unei poezii să înceapă. Numai că de fiecare dată când mă înham la câte-o versificație, aceasta se lungește în fraze și frăzuțe, de ajunge să fie o ditamai saga. Lucrurile mărunte din orice zbatere de pleoapă ies la iveală, și mă simt obligat să le aștern pe hârtie. Astfel că, din banalul unui trezit cu fățăul la zid născocesc o formidabilă resurecție hristică.

Deschid geamul și aștept ca sub pragul ușii de la cameră, asemeni pergolei destinate pozelor de nuntă (recent eveniment oniric la care participasem), să apară babacul și să-mi zică: „Junior, scularea!”

Părul său grizonat, perucă a senectuții, lăsat să-i crească în stilul anilor 70, îi gravitează deasupra omoplaților și i se asortează cu mustața ce îi acoperă în întregime buza de sus. Un Freddie Mercury de Moldova, un Nietzsche mioritic, un Avraam postmodern, locatar al unui imobil de pe str. Horia, divorțat de vechea lui cucerire, și c-o amantă nouă, care-i prepara în bucătărie gustarea de mic dejun și cafeaua irlandeză.

Televizorul rămăsese pornit și prezenta, în momentele acomodării mele cu lumina blurată a ecranului, cuțitele excelent ascuțite și mopurile ultraperformante ale unei firme producătoare de obiecte de uz casnic, o companie care angajase pentru zona Europei doi tipi celebri în lumea showbizului, niște prinzaci care, prin mirajul cuvintelor prețios meșteșugite și prin expresivitatea gesticulară, ar fi hipnotizat tot mapamondul, inoculându-ne ideea necesității achiziționării unor produse din gama Machete. Cu mine însă nu le-a funcționat șmecheria. Ce rost ar fi avut să-mi procur altele?

 

─ Hai la potol!

 

Mediat.

 

M-am apucat de treabă, executând câteva exerciții de gimnastică ce (lente, dar suficiente) îmi puseră sângele în mișcare... procedeele de igienă corporală... și m-am dus să halesc. Ouă fierte, muștar, brânză, feliuțe de slănină afumată, pită de secară și-o cană cu lapte. Un festin pe cinste, după o lună de regim alimentar și antibiotice.

De pe frigider, din radioul rusesc al bunicului, răzbătea glasul spicheriței care anunța prognoza meteo pentru următoarele douăzeci și patru de ore. Se preconiza c-o să fie prăpăd. Peturile cu apă erau gata, n-a mai durat mult. Ne-am încălțat și, nu nainte de-a merge la toaletă ca să mă spăl pe dinți și să-mi ușurez bășica, am zbughit-o din apartament.

Cu undița-n mână și cu rucsacul în spinare, coboram tustrei (eu, taică-miu și concubina lui) pe scările blocului redus la tăcere de răcoarea diluată a nopții. Apoi am luat-o la pas pe potecile dintre garaje – grăbiți, dar nu pe fugă. Becurile gălbejite ale stâlpilor de iluminat pâlpâiau. Aleile erau pustii. Majoritatea contribuabililor sforăiau la ora aceea. Un taxi, pe piatra cubică, dispăru într-un gang. În halat bleumarin, o tanti de la curățenie își umpluse găleata și o agăță de ciocul cârn al cișmelei. Un pensionar insomniac, în pijamale dungate, proaspăt dezlipit de salteaua-i burdușită cu gheme de câlți și arcuri scârțâitoare, ședea pe o bancă împrejmuită cu un gard de sârmă zincată, fix în fața treptelor încadrate de câte-un rond de panseluțe. Pitarii nocturni trântiră ușa metalică de la parterul brutăriei. Aduși de spate și cu țigările-n gură, răsuflau greu. Buzele lor lipsite de salivă, încremenite...

Scrutându-i în viteză, tata își aprinse și el una pe care o savură (de parc-ar fi fost prima pe ziua respectivă) până la intersecția de unde pornea șoseaua centrală, scăldată în brianța estompată a lămpilor stradale. Podul peste care urma să mărșăluim, ca să ajungem în apropierea „câmpului de bătălie” stabilit în ziua anterioară, se reliefa în depărtare. Pe la jumătatea drumului, becurile stâlpilor electrici au sucombat, lumina portocalie reanimându-se brusc în clădirile ce ne flancau traseul: în cămara unei garsoniere, în baia cu ferestruică rotundă ce, exoftalmic glob ocular, se profila pe calcanul cenușiu al unui palat țigănesc etc. Acum era rândul lui V. să-și aprindă o pipă. Însă n-o fumă în pripă.

Îndărătul porților se agitau niscaiva potăi ghiftuite de cu seară. Trezite la viață de instinctul de apărare a teritoriului sau din teama de a nu le fi fost deconspirată puturoșenia, lătrau neistovit, fapt ce-mi zgândări dorința de a le înjura cu sete și pe ele, și pe stăpânii lor, mai ales că era atât de liniște încât, dacă javrele s-ar fi calmat și am fi ascultat cu atenție, am fi putut s-auzim cum soarele încolțește printre balcoane.

După câteva minute, trecând de „Podul cu lanțuri”, ne aflam la intrarea în livada cu meri a unui afacerist, o investiție de (se vehicula pe-atunci) jdemii de dolari, supravegheată strașnic de o gașcă de câini ciobănești și de-o pereche de caraule.

Și cum ne prefiram pe lângă pomii fructiferi, lipa-lipa pe dâra de tină bătătorită și presărată cu pietriș ce spinteca merișul, vedem la douj’ de metri o șleahtă de namile blănoase cu chip înfiorător, ce aleargă de zguduie pământul înspre noi – cu niciun gând să frâneze, decât după ce ne vor fi sfârtecat ciolanele. Slavă Domnului că unul dintre paznici fu pe fază și fluieră iute, temperând și chemând la el animalele de pradă ce, ca-n filmele pentru copii, făcură cale-ntoarsă la nici o prăjină distanță.

Când am trecut prin dreptul gheretei cu o canapea, un taburet și-un casetofon turcesc, dulăii păreau atât de inofensivi că nu ne venea să credem. Tata îl îmbié pe gardian cu un păhărel de cafea, desfiletă capacul termosului și-i oferi tânărului străjer recipientul cu licoare magică – un individ c-o mină pleoștită, care, cum stătea el cu bărbia-n piept, moțăind pe laviță, își ridică bretonul și se lumină la moacă. Din odaie ieși un alt paznic (un zdrahon pântecos, nebărbierit de-o săptămână, chelie incipientă, cămașă descheiată și mâneci suflecate pân la coate), care ne abordă cu „N-aveț o sigară?”

Fără să zăbovească, ca și când l-ar fi servit pe fra-su, V. îi întinse pachetul cumpărat din banii lu taică-miu, bașca îl rugă pe milog să ia câte poftește, ca să-i ajungă și pe mai târziu. Hulk Hogan smulse un cui îndesat cu tutun, și-l duse sub nas, apăsă bricheta, mulțumi și, -n rotocoalele sinilii ce îi țâșniră din plisc, răsucit spre partenerul său, îi spuse s-aibă grijă de câini. Le-am urat o zi bună și ne-am continuat călătoria.

Pășind cu o vigilență iepurească pe barele de fier ce înveleau al doilea pod (țevi voluminoase, încovoiate în jos la ambele capete), am observat că mâlul din vecinătatea torentului era cu juma de metru mai închis la culoare față de lutul arinos ce urca, în pete de verdeață înnegrite de soare, până-n extremitatea cimentată a canalului. Ochii de vultur ai pescarului experimentat zăriseră înaintea mea diferența aceasta, și, mijindu-și pleoapele, dregându-și vocea, cu privirea ațintită către norișorul ce se contura spre miazănoapte, la marginea jgheabului de beton, ca o stea în vârful unei baghete miraculoase, îmi zise:

 

─ S-a micșorat. Să vezi ce-o să prindem azi!

 

Peste câteva clipe, devansând conductele încinse și tufele de cătină albă, desculți, cu sandalele la brâu, am traversat un vad cu teren sedimentar și-am luat-o, călcând prudent pe celălalt mal, către aval, așezându-ne într-unul dintre povârnișurile sinuoase ale gurii de vărsare a Bistriței.

Ajunși în locul cu pricina, pe care tatăl meu îl cunoștea ca-n palmă (pe-acolo își risipise anotimpurile din junețea lui proletcultistă), ne-am dezechipat, instalându-ne cum se cuvine: ne-am lungit vergile telescopice, ne-am pregătit gutele... aranjatul plutelor, râmelor, viermilor... s-au aruncat cocoloașe de mălai, boțuri înmuiate mai întâi și strânse iarăși în pumni, ca să nu se desfacă instantaneu în străfundurile hăului... înfiptul momelii în cârlige, ajustarea adâncimii și lansarea, din poignet, pe suprafața lucioasă a apei. Calculând-o greșit, eu și cu V. furăm siliți să ne săltăm monturile, c-o mână ținând de undiță, cu cealaltă trăgând lesne de dopul fusiform – ca reglate din nou să le azvârlim, după cum le-a fost menirea.

Pentru cei de-acasă era dimineață. Pe cer, aspida solară își relaxa peristaltic inelele cărnoase, descriind o spirală ce se încovriga alene, perpetuându-și învârtirea, încet și sigur, vestind numai caniculă celor aflați pe baltă.

Ortacii se adunau, se salutau, își aprindeau mult râvnitele ciubuce ticsite cu mahorcă și, după verificarea trusei cu unelte & accesorii, se urneau în capturarea monștrilor. Juvelnicele, întinse de când sosiseră, erau imersate în masa sticloasă strecurată transgresiv printre tulpinile de stuf ce îngroșau peninsula. Mișcate arareori, amăgeau spectatorul – fiind aidoma unor ciorapi pentru prins fluturi, camuflați în frunzișul erect al vegetației fluviatile de niscai puradei înțepeniți acum pe scăunelele lor pliabile, plictisiți să mai vâneze lepidoptere pe panta abruptă a neantului ce curgea spre lacul ce se ițea la orizont.

În spate însă, în golfulețul căptușit cu rogoz, dădea impresia că stagna. Scăzând vizibil, nu mai reușea să depășească grindul nisipos din care mușcase când porțile barajului din amonte fuseseră ridicate. În caz c-ar fi fost coborâte permanent, ar fi rămas captiv, fără nicio șansă de comunicare cu restul lichidului abisal, și-ar fi stat la cheremul pescarilor amatori și-al crotalului de foc din văzduh, ce părea să se fi domolit, vrând să-și unească terminațiile pentru a forma o sferă orbitoare imensă, c-o forță centrifugă ce făcea ca fluidul acelei gârle să se miște-n cerc (simplă oglindire a firmamentului pe pământ), un șarpe astral ce-și rodea cu succes carapacea de gaze oțelite, contorsionându-se și săpând prin lovituri percutante în mutrele noastre transpirate, în umerii încă drepți, în brațele și-n picioarele complet expuse, înroșind pielea care-ncepea să usture, căci, brăzdată-n fâșii sesizate doar la microscop de lamele caustice ale Zeului Ra, era unsă cu sarea lichefiată a sudorii.

Vârându-și nasul în plasa cu merinde și scoțând un flacon cu ulei de măsline, m-a întrebat dacă vreau să mă dau. Deja la bustul gol, m-am opus invitației mai mult din frica de a suferi vreo „combustie spontană”, și nu pe motiv că imaginile ce mi se iviră-n minte (examinam cum și-l plimbă pe muchia despicată a sandvișului cu parizer și ardei, analizând crăpătura fragedă și lubrifiată...) ar fi creat iluzia unei păstăi umezite, ce avea să-i ajungă, conform tranzitului intestinal, în miezul șoldurilor protejate de vestigiile blugilor grena, decupați sub curbele apetisante ale feselor, și s-o mănânce, eu s-o scarpin și să-i torn untdelemn pe rana-i crudă, de nevindecat.

Deși metresa lui se născuse cu un decalaj de treisprezece primăveri și-n ciuda faptului că-n perioada estivală dormeam cu ea sub același acoperiș, tata nu lăsa să i se ginească vreo urmă de suspiciune facială. Vărgat de ridurile ce vin odată cu vârsta, rămânea impasibil chiar și-n zilele toride (când drăguța era mai mult despuiată), alungând, prin tremurul mustății, orice adiere „incestuoasă”.

Oricum nu-mi ardea de legăturile periculoase ce puteau s-apară. Iar asta, nu pentru că o femeie în plus mi-ar fi stocit butoiașele și nici din cauza inocenței cu care-și slobozea fleanca, ci fiindcă tartorul suprem, până și-n cele mai senine aspecte existențiale, izbutește să eclipseze cu statura lui impozantă de voleibalist, oricui îi stă în cale, și cele mai îndrăznețe cugete sau planuri de viitor. În umbra lui nu se dezvoltă decât ciupercile comestibile, cele otrăvitoare fiind stârpite de pâcla de tabac ce anihilează germinarea sporilor unor plante inferioare. Mintenaș își suflă pe nări îndoiala, și îți poți lua adio de la indiferent ce intenție ascunsă ai fi nutrit între circumvoluțiunile creierului. Cu cât te străduiești s-o afunzi mai tare în noianele melcate ale memoriei, cu atât ești pătruns mai abitir de ceața uscată a L&M-ului ce-ți împăienjenește vederea interioară, de nu mai știi de tine și nici de socotelile tale. Te panichezi, iar el realizează că ceva e-n neregulă. Atât îți trebuie să se scoale de pe fotoliu. Io unul nu-mi doream asta. Studiam cum își molfăie sandvișul... Destul mi-era că mă bombarda soarele.

Per pedes către capătul micului promontoriu, cu șapca pe frunte, m-am axat pe știucile și bibanii pe care voiam să-i înhaț cât de curând, fiind ferm convins (expresia preferată a prezentatorilor TV din materialul publicitar matinal) că beldițele îngrămădite la terciul de porumb aruncat în minciog și puse în căldărușa de plastic (c-o sfoară din rafie sintetică în loc de toartă, ce mă ajuta să o proiectez peste păpuriș și s-o recuperez precaut) reușeau să-mi fie benefice.

Le împungeam cu o precizie uimitoare sub minuscula lor coloană vertebrală sau introduceam un Mustad Dropshot în dreptul boticului, și apoi catapultam montura, ce nu mai avea nevoie de plumb, cât mai în larg, dar cu discreție, ca nu cumva s-o smucesc și să pierd nada care, de cum reintra în mediul ei natural, era liberă să înoate. Nu după mult timp, pluta pe care o fixam de obicei cam la patruzeci de centimetri distanță de vârtejul cu agrafă din vârful firului principal, de unde acroșam forfacul, se scufunda în meandrele râului și bănuiam că un baboi sau o mârliță a înghițit chiticul. Nu era musai să ridic repede lanseta... să înțep peștele. Împlântat în limba băloasă a hrăpărețului, spinul neiertător al cârligului nu-i dăduse vreun prilej de eschivă. Trebuia doar să-l aduc la liman, să văd cum se strofoacă (deliciul meu) să evadeze – pleașca ulterioară, ce nu putea fi mai babană de patru sute de grame. Cu un monofilament de 0, 25 era floare la ureche.

Seniorul și iubita sa insistau la caras. Cât despre subsemnatul, întreaga zi am stat pe bibănei și pe știuci de-o șchioapă, umblând cu căldărușa după mine, până mi s-au murat beldițele. Mare mi-a fost mirarea când, spre chindie, ispitindu-mi ursita cu un exemplar fleșcăit de plevușcă, am fost cât pe ce să m-aleg cu o ditai baracuda, mai dihai decât toate cu care mă lăudasem pân-atunci. Însă, din păcatele pescarului diletant care eram pe vremea aceea, uitasem să schimb forfacul la momentul potrivit, și, uzat peste măsură, cedă când îmi fu lumea mai dragă, plesnind între dinții tăioși ai răpitorului ce nu făcuse decât să dea de două ori din cap, suficient cât să mă lase cu buzele umflate și cu ochii în soarele ce friza un apus demențial.

Întorcându-mă la cel ce urma să-mi țină un scurt discurs pe tema înnoirii forfacului, am constatat că V. nu mai era acolo și că alăturea de el, bucurându-se de un Camel fără filtru, ședea badea Mihai, care, c-o palmă pe genunchi și cu cealaltă la tâmplă, trăncănea năuc despre ce pățise cu vacile. Că se fofilase nu-ș’ ce dihor în grajd și le pișcase nu-ș’ de unde, de-a fost constrâns să solicite expertiza veterinarului – alți bani, altă distracție.

Fi’ndcă n-avu să-i plătească, îi ceru nevestei. Aia, șomeră..., o trimisese la mă-sa și veni la o plătică (adică la un șpriț), expulzându-și zăduful pe gură și fumul pe nas. De-abia putu să se ridice, atât de supărat era. Noroc că dom Bucur s-a hotărât să-l conducă acasă. Închipuiți-vă prin ce cotloane acvatice ar fi ajuns să-și înece amarul, în caz că nu intervenea el.

În intervalul acestei camaraderii des întâlnite între tovarășii de damigeană, mi-am văzut de ale mele, în așteptarea peștișorului de aur. Nici vorbă să-mi rupă firul, căci boaba de mămăligă amestecată cu pâine râncezea pe fundul albiei, în efortul ei de-a ademeni un teleostean fără dantură.

Câțiva cărășei n-au rezistat tentației și au pus botul. Unul mai arătos s-a năpustit direct în peretele de stuf, încurcându-mi guta, și-a scăpat. Restul au alunecat în tigaie și (împreună cu cei ce fuseseră deja înșfăcați și suplimentați cu nițel orez și-un blid de cartofi) ne-au fost de folos pentru cele trei zile cât a stat V. cu noi – dați prin făină de grâu & susan, rumeniți la aragaz, de ne-am lins pe degete și a priori, și a posteriori.

Apropiindu-se, mi-a atins ceafa și m-a întrebat unde-i tata. Părea obosită și mirosea a iarbă cosită. Când am plecat am luat-o pe dig, ocolind lacul de acumulare: „Că-i bine, fecior, să cunoști ș-alte rute”. Mă uitam la ei. Se înțelegeau din priviri.

Am cinat pe la zece. Radioul confirma că, într-adevăr, fusese o zi tropicală. Și-a aprins un L&M și mi-a spus că mâine o să mergem iară, că badea Mihai n-are după ce bea apă, dar că-i om cumsecade ș.a.m.d.

 

─ Ai chef de-un meci?

 

L-am refuzat. N-avea decât să joace singur. Cele 300 de partide alese ale lui Alehin tronau pe pat, legate fedeleș într-o culegere cartonată – cartea lui de suflet.

Ce-mi păsa dacă genealogia șahiștilor din familie se oprea la mine? Lucruri pe care încercam să le uit. Altele pe care mi-e imposibil: Tata ar fi cumpărat cuțite numai în situații limită. Le poliza pe cele tocite până se subțiau. Cum credeți că economisea parale pentru țigări? Reclamele sporovăiau de pomană. Cât despre mopuri, e o poveste specială. Una pe care, chit c-aș vrea, nu pot să v-o rezum într-o pagină.

N-am mai deschis tembelizorul, ci walkmanul, pe un post de radio, și-am ațipit cu căștile pe urechi. După încheierea programului muzical a început un episod din emisiunea „Teatru Radiofonic Serial”. Când m-am trezit era prea târziu. Narațiunea mă perforase ca briceagul de campanie, un calup de unt.

A doua zi, moleșiți, cu pălăriile de paie pe creștet și cu bețele-n mână, printre numeroase povețe pescărești, mi-a explicat că: „Îi mai OK să-ți sacrifici regina, decât să iei mat”.

Nu l-am băgat în seamă. Era așa de cald, că mi se topiseră călcâiele.

Însă am priceput.


vineri, 6 martie 2015

Jucătorul


aş fi vrut să marchez pentru tine fiecare gol
admiratoarele extaziate să-şi ridice tricourile
şi-apoi sânii cuprinși în mâini
ca pe trofeul campionatului mondial

cei din peluze să-şi răspundă antifonic
trimiţându-şi bezele unii altora 
și să vorbească încet în gradenele ce
treptat-treptat
se vor fi transformat în stalurile de plastic
ale unui teatru de vară

un stadion întreg să mă aclame
suporterii să-mi ceară autografe
ochelariştii cu reportofoane să mă chestioneze
iar eu să ripostez flegmatic

tu să m-alinţi după partidă
în căzi fierbinţi să ne relaxăm
ca doi copii (de mult) vechi prieteni (acum)
trecuţi prin acelaşi incubator

ca-n reclama cu iepurele care îşi bate toba
din zori până-n asfințit. aşa şi cu noi

sună telefonul. n-are decât  

mi-e tot mai greu să-mi mişc picioarele
imposibil să vorbesc cu cei care-au crezut
în mine

dimineaţa vine un băiat
mai târziu o să mă poarte pe străzi

continuă să sune

e luni
pare că întârzie şi astăzi

binecuvântate cele care n-au fost!
blestemate cele care s-au scurs!


duminică, 1 martie 2015

Poetaşul


diminețile când se trezea depărta cu gesturi proprii
senectuților nobiliare draperiile de catifea
își încălța șlapii cu blăniță pe care îi plescăia
pân’ la baie unde
dând drumul la apă își spăla fața lăsată și se holba
îngândurat în oglindă
examinând vaporii de apă ce i se prefirau nepăsători
pe dinaintea ochilor
„câtă tristețe” își spunea. „toate pier ca aceste
particule elementare de H2O
închidea robinetul și în sunetul calcaneic al șlapilor
se-ndrepta spre bucătărie zgândărea aragazul
își fierbea un ou de rață își sorbea cafeaua instant
mesteca feliile de pâine prăjită cu gem de căpșuni
und unt
apoi cojea oul cu răgaz ascultând nițică muzică
în special operă sau jazz

punea un CD sau deschidea radioul și audia
melodiile ce-l binedispuneau de fiecare dată
dându-i aripi
moment prielnic de a-și privi colecția BPT
și de a-și bifa în minte câteva volume de secol XIX
pe care urma să le citească

le admira: „ce de munți de erudiție stocați în aceste
semințe de hârtie!” ar fi vrut să scrie
dar sentimentul valorii personale îl împiedică
avea vreme „căci vremea este a mă plimba”
se-mbrăcă își trase pantofii și ieși

din bulevard își contempla casa – templu al beletristicii
și bănuia că este spionat. își aprindea o țigară
pe care o fuma atingând-o cu tandrețe de buze
chiorându-se-n jur la pupilele ațintite spre el

pornea cu pași molatici observând edificiile buticurile
și animalele străzilor fanate pe care le cunoștea
pe de rost
văzuse multe și trecuse prin și mai multe

deschidea ușa unui anticariat din centrul orașului
dădea târcoale rafturilor într-aiurea
răsfoia un roman și două jurnale
părea preocupat. cineva îl fixa prin vitrină
lui îi plăcea și voia să-l poarte pe unde o să
mai umble azi mâine și-n zilele dichisite cu hoinăreli
bramburistice însă nu total lipsite de sens  
că-n fond e vorba de viața sa
ce-și are nișele îndesate cu fleacuri ce trebuie detectate
explorate și scoase la lumină pe foaia de hârtie
de pe masa din lemn de cireș din sufrageria tapisată
cu cărți... suvenir de la părinți

cuvintele îi ies ca praful din covoare pe gură
rostindu-le cu voce domoală și le transcrie
pe coală

toți ochii din lume îl privesc pe poet

monocorde cum sună nu peste mult timp
vor fi în cartea de versuri  
o nouă pagină