miercuri, 20 mai 2015

Chipurile oamenilor din tramvaiul 7


sunt identice cu cele ale oamenilor din tramvaiele 6 3 11 
şi 18 barat:
supte din interior cu ochii injectaţi acoperiţi de pleoape
groase dungate cu buze subţiri albite din lipsa de calciu
aferentă fiecărei zile de muncă 
cu sprâncene încordate ce-mping spre mijlocul frunţii 
pielea lor chinuită în timpul zilei
                                         
Gândurile fug în urmă rareori înainte la ceea ce-au făcut
în caz c-au apucat să facă ceva. Ei nu-şi mai aduc aminte:
posibil ca şeful să le fi spus câte ceva...
și că le-a intrat pe-o ureche şi le-a ieşit pe alta
posibil că au un refugiu spiritual numit familie...
dar intuiesc că n-au realizat nimic
şi nici n-au să realizeze prea curând

De şi-ar putea închide ochii s-ar simţi mai bine
Sunt obosiți nu reuşesc. Îşi sprijină capetele
în palmă iar unii pe geam
Privesc dincolo de sticla mânjită şi aspiră ultimele
urme ale unei vieţi umane ce li se deschide în faţă
şi li se fură în acelaşi timp
cu fiecare segment de şină lăsat îndărăt

Ochii lor văd mereu ceea ce a trecut
Viitorul pentru ei nu există

Tramvaiele se vor retrage în depourile lor întunecoase
Luna va stăpâni iar pământul
Ajunși acasă chipurile lor se vor afunda în pernele reci
ale unor paturi străine

O nouă zi pe care n-o plânge nimeni
s-a dus pentru totdeauna


vineri, 8 mai 2015

Chirurgul


Privindu-i sânii pleoștiți, ca două meduze încă neputrezite, se afundă și mai tare în șocul pe care-l avusese, și care persista într-un fel de durere plăcută, când a auzit că murise înecată în iazul din spatele casei, cu șase ore în urmă. Goală pușcă, fără urme de violență corporală și de violare de domiciliu, cazul i se păru suspect și ceru – prin scrisoarea trimisă comisarului din cadrul departamentului de criminalistică – ca trupul răposatei să fie dus la clinica sa, mai înainte ca acesta să ia, conform procedurilor, drumul spitalului municipal și, implicit, al morgii de stat.
Îi cădea greu să înceapă autopsia pe un leș de o asemenea frumusețe, cum numai în filmele pentru adulți mai văzuse, așa că-l admiră minute bune până să se apuce de treabă. Părul îi era ud, pielea buricelor degetelor era încrețită, ceea ce o făcea pe Miss Necrologul din acea zi să-i apară abia ieșită din piscină, rece pe dinafară și caldă pe dinăuntru – hopa sus! – pe marginea faianțată a bazinului, zâmbind provocator matelotului iscusit, gata în orice moment să-mblânzească sălbatica zvâcnire din coadă a sirenei ce n-are nevoie de voce ca să-l ademenească, așteptând s-o poarte la apele dulci ale Paradisului, unde ar urma să-și vorbească prin semne și să se iubească prin gesturi... Și tot așa până când cineva va scoate luna din buzunar și-o va agăța de cer.
Îi puse mâna pe genunchi și-l trase puțin spre el. Înaintă în sus, pe coapsa interioară, și palpă pielea fină a femeii ce privea, cu ochii săi albi ca doi ochi de pește, spre tavanul găurit de șiruri lungi de neoane rotunde. Prins de buricul victimei, descoperi un soi de inel cu diamant, iar între inel și pielea acelei zone, o dâră ușoară de apă. Cam cât ar fi putut să țină omul sub limbă. Ceva îl îndemnă să-l atingă, ba chiar să tragă de el, dar ușa trântită a cabinetului de ORL din capătul holului îl opri.
Pierduse destul timp. O ridică de pe platforma înclinată a spălătorului și o așeză pe masa mobílă. După câțiva pași ajunseră acolo unde urma s-o cunoască mai bine. Scăldați în lumina lămpilor scialitice, luă un pahar cu apă și-l bău din două înghițituri. După care se-ntrebă dacă ar putea să-i mintă pe cei de la poliție și să schimbe o fișă de autopsie cu alta, de dragul priveliștii ce i se-ntindea în față, pe orizontala macabră a unei mese acoperite cu mușama albastră, cu brațele lipite de corp, acoperindu-și pubisul, ca o fată mare în noaptea nunții.
Putea s-o îmbălsămeze și să o ducă acasă, îi spunea gândul, sau, mânat de-un fior vechi de artă medievală, să o-mpăieze pe de-a-ntregul și apoi s-o îmbrace cu ceva lejer: o rochie de satin, un capot mătăsos, potrivit cu febra nopților de vară ce vor urma, sau direct goală, c-un prosop de bumbac acoperindu-i pântecul, întinsă pe pat sau pe fotoliu, lângă el, ca să-și poată dormi nopțile și să-și soarbă cafelele în timpul zilelor în care n-avea să se mai simtă singur, părăsit atât de gândurile sale revoluționare, cât și de prieteni – căci o avea pe ea, deci era iubit, iar asta nu-i de ici, de colo.
Cu ea, își spunea, se va purta altfel, nu-și va permite s-o înșele, ca pe multe alte tăcute și supuse pe care le-a avut. Va avea grijă să aibă de toate. S-o răsfețe. O va masa cu ulei de camfor, îi va spăla picioarele, o va pieptăna ori de câte ori vântul stârnit de ventilator îi va încâlci părul, îi va citi povești înainte de culcare. Poate chiar cea cu prințul cel mic, în care își vor face loc și ei – printre rege și celelalte personaje ciudate, fiecare avânt câte o planetă, lucru inimaginabil și lipsit de sens până și pentru mintea unui copil, darămite pentru mintea ei, care nu mai avea niciun suport material, de vreme ce creierul îi fusese aspirat pe nas, iar inima, scoasă în urma unei incizii adânci în coșul pieptului, donată unei clinici particulare, ce la rândul ei a dat-o mai departe, ca dar târziu de nuntă, unui cuplu pricopsit înainte de căsătorie cu un prunc, care avea în ziua morții sale paisprezece ani, ucis într-un accident de mașină: traversa regulamentar pe trecerea de pietoni, când un BMW ce rula șerpuit, pe șoseaua prost peticită c-un fel de bitum amestecat cu piatră măruntă de râu, a lovit-o în plin, fără ca șoferul să mai aibă timp să frâneze sau să se trezească din coma alcoolică în care căzuse, ca-ntr-un butoi cu țuică, lipsit de tuburi de oxigen și ochelari de scafandru, legat la ochi de către o mână invizibilă, ce puțea a drojdie de bere, fără putința de-a o vedea cum cade, venită din cer, asemenea unui înger, în spatele mașinii ce-și continua drumul în viteză – cu o lume a lor, doar pentru ei, o planetă suficient de mare, pe care micul prinț ar fi putut s-o viziteze oricând ar fi dorit, dar nu nainte să-i sune. Să vină și să le povestească câte ceva despre viețile planetare întâlnite în călătoriile lui. Și, -n sunetul valurilor și-al șoaptelor salivânde, să-și ia zborul, ca steaua din vârful bradului de Crăciun, spre celelalte tărâmuri ce merită cunoscute, lăsându-i singuri, așa cum și-au dorit să fie.
Rădăcina părului îi ieșea în evidență, și, pentru prima oară de când o-ntâlnise, își dădea seama că blondul platinat al scalpului, nu era firescul solar a ceea ce emana când își rotea capul, făcându-l să fluture ireal de frumos, sau când își întorcea privirea și-l putea-i vedea, strâns în coadă, ca o pasăre exotică cu un penaj în nuanțe de galben, ci fusese un dat artificial al unei femei ce trebuia să atragă cât mai multe priviri. Dar asta nu-l deranja deloc, ba, din contră, îl făcu să-și încordeze memoria ca să-și aducă aminte în ce minimarket de cartier văzuse o vopsea identică.
Sfoara de apă, ce curgea în celălalt compartiment al spălătorului, înlăturase urmele de sânge ale cadavrului sosit ieri-dimineață, iar acum spânzura de capătul bombat al unei țevi ce ieșea, ca un mădular turgescent, din perete. Era al unui fost petrecăreț nocturn. Unul care a refuzat să-și plătească consumația. Te miri pentru ce e-n stare să moară omul.
Îl spălase chiar el. N-a durat mult până să se convingă că fanta roșie ce-i traversa gâtul de la o arteră la alta, și care ar fi fost făcută cu un ciob de sticlă sau c-o bucată de tablă, nu era un ultim zâmbet, venit din adâncul sufletului unui om căruia îi place să petreacă până la cântatul cocoșilor, ci grimasa unuia care se ia în serios în tot ceea ce face și care, atunci când a spus c-o să vadă soarele prin cel care n-a vrut să plătească, s-a ținut de cuvânt. Puțin a mai lipsit ca să-și ducă fapta la „bun sfârșit”. N-a fost vina lui: un șir de vertebre greu de convins i-ar fi dat de furcă, înainte ca obiectul crimei să treacă dincolo.
Doar carnea stacojie a buzelor ei, de pe vremea când era-n viață, putea servi ca element de comparație cu lanțul de la gâtul bărbatului. Buzele care, într-un viitor foarte apropiat, vor fi date cu ruj, mângâiate și apoi sărutate, c-un oarecare manierism, de cel care avea să le injecteze mai întâi cu formol. Nasul ei, ca al unui manechin, pudrat din abundență. Obrajii, ca două mere coapte, ce, în loc să cadă, stau să fie mușcate. Ochii de sticlă cu aspect de oglindă, în care să se reflecte tot ceea ce va fi obligată să vadă. Arcadele de deasupra și, nu în ultimul rând, sprâncenele false.
Ea era vârful piramidei alcătuite din toate acele trupuri neînsuflețite care au trecut prin laboratorul lui, de-a lungul unei încă nu destul de lungi cariere în domeniul eviscerărilor și-al îmbucătățirii. O așteptase din clipa în care a despicat, pentru prima dată, pielea fragedă a unui băiețel de nici zece ani, aflat sub influența anestezicelor introduse de cel care nu-și mai încăpea în piele de bucurie la auzul sec, de neegalat, al țesutului epitelial în deschidere.
Să-l fi picat cu ceară n-ar fi renunțat la tezele lui năstrușnice despre morții cei vii ai fiecărei familii ce vrea să-și păstreze demnitatea socială, despre prieteniile ce nu pot fi zdruncinate și câte-n lună și-n stele, și-n galaxiile de gaze nobile de care ar fi fost interesat.
În curând o să apară pe piață un exemplar al noilor tendințe propuse, cu încăpățânarea cocoșilor dresați să atace, de medicul ce-și calmează poftele în morga din suburbia de vest a orașului. Toată lumea-n picioare! Aplauze pentru viitorul laureat al Premiului Nobel!
Când veți citi aceste rânduri el va fi Eroul mondial – răspunsul dat tuturor dependenților internautici, supuși rețelelor sociale, și (ca toată lumea să știe din timp și să nu se mire) Tatăl unei iubirii neveștejite, ce va dăinui până și după restaurarea finală a lumii, când Noul Fiu al Omului se va arăta la față, iar fața lui va fi de zece ori mai luminoasă ca cea a femeii din vârful piramidei, pe care, chirurgul cu aspirații cosmice s-a hotârât s-o păstreze și s-o depoziteze într-un compartiment aseptic din dulapul frigorific, din spatele perdelei semitransparente ce separă sala de operații de micile bazine, faianțate și reci, ale spălătoarelor.
S-a decis. Va face exact cum îi spuse gândul, și-și caută mai departe de treaba lui. La fel cum vă sfătuiesc să faceți și voi, dacă nu vreți să fiți martorii unor scene pe cât de simple în descrierea lor pentr-un scriitor neconsacrat, pe atât de oripilant-incisive și de neșters din minte pentru memoria care a fost atrasă de ele, ca un câine la fecale, încât nu doar cei care vor privi la ce-o să se-ntâmple vor suferi de pe urma curiozității lor nesatisfăcătoare, ci și urmașii acestora (copii crescuți în vremuri de depresii), căci voi veți putea vedea cu ochii voștri povestea de dragoste dintre un chirurg cu viziuni largi și iubita lui, care (moartă nu demult) va fi readusă la un alt fel la viață, și veți avea coșmaruri, în funcție de planeta sub ale cărei auspicii v-ați născut, poate și o serie de temeri posttraumatice, dar fiți cu luare-aminte și luați în urechi cuvintele mele: pruncii voștri vor apuca zilele așteptării restaurării finale, și pentru ei va fi ceva firesc, ca o noapte petrecută pe chat, deoarece fiecare va avea câte o vedenie pe noapte, noaptea se va preface în zi, iar morții lor nu vor mai fi atât de înspăimântători, ca cei din copilăria voastră, ei vor fi materializarea cu mult mai plină de adevăr a ceea ce ați căutat în lumea cu potențial a tinereților voastre, vor fi noul trend în materie „de a fi”, care va arunca istoria în aer, și (în chip curios, dar nu cu totul surprinzător) vor putea să vadă, cu ochii lor făcuți la comandă, cum, din naltul vântos al orizontului, o să se pogoare un tânăr înfășurat într-o manta roșie. Acela va zice: „Bă, proștilor, cine v-a spus, de chiar ați crezut, că doi și cu doi fac patru? Hai, ochii la luminița din vârful degetului meu mijlociu! Am ceva foarte important să v-arăt. Nu durează mult. Priviți aici!... Așa... Așa e bine...”


vineri, 1 mai 2015

Un tramvai mai mult gol decât plin


Spre casă un tramvai mai mult gol decât plin
Lumina rece a tuburilor cu neon nişte franzele de gheaţă
Citesc despre începuturile revoluţiei franceze
Date cu caracter administrativ
Îmi vine s-o las baltă

Două fete discută despre ce discută fetele de obicei
Una vorbeşte cealaltă ascultă. O ascult şi eu
Castanie părul strâns la spate blugi un jerseu de lână
nasturi colţuroşi aceeaşi culoare

După douăsprezece ore de muncă ghilotina e la doi metri
de capul ce stă să-mi pice-n poală
Nobili aristocraţi burghezi se amestecă pentru a afla
un consens

O frunte lipită de geam îşi butonează telefonul
Tramvaiul se leagănă aidoma unui vapor lovit
de valurile puternice ale unui ocean de lumini şi luminiţe
plancton fosforescent în migraţie

Înainte de a coborî fata se uită la mine
Mai mult decât o căutătură cu tâlc de flirt
nu pot să-i arunc
Dacă n-aş fi fost atât de obosit
poate

Dar cum „patria e o fiinţă pe care o iubim
datorită preţului pe care ni-l cere
şi nu speranţelor pe care le avem de la ea”
șatena coboară păşind pe treptele argintii ale tramvaiului
numit neputinţă cu o găleată la braţ în loc de poşetă

Eu vlăguit îmi hrănesc reveriile

În racla ei lipsită de găurile de aerisire ale oricărui
coş de rufe care se respectă zăcea cu ochii deschişi
căpăţâna unui om căruia nu i-a păsat că lama ascuţită  
îl va priva de dreptul imprescriptibil de a iubi

Uşile tramvaiului s-au închis. Roţile s-au pus în mişcare
Nu va fi nici prima şi nici ultima femeie din viaţa
unui muribund
iar el nici primul şi nici ultimul impuls
al unei inimi ce n-o să bată pentru amândoi