miercuri, 22 iulie 2015

Undeva în lumea asta vastă


Avea părul prins în cozi negre
Era de o frumuseţe – Vai! – cum rareori
i se dă bărbatului să vadă în locuri publice atunci când
nu-i cu nevasta lângă el. Iar eu eram obosit
mai s-ațipesc pe scaun

Conversa cu o altă fată despre problemele existenţiale
specifice vârstei ultimilor ani de liceu
copile ce n-au început să se coacă   

Lumina gălbuie a segmentului nostru de tramvai
le evidenţia chipurile dulci ce se ascundeau ludic  
privind pe geam
jenate de ochii mei ce nu reuşeau nicicum
să ajungă unde și-ar fi dorit

Cu căştile pe urechi detaşat de ambianţa ordinară
a transportului în comun puteam visa că fetişcanele
vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele
stufoase barba nerasă şi – ca pachetul să fie complet
unghiile de la picioare ce ieşeau din sandalele verzi
cumpărate acum două veri

Staţiile rămâneau în urmă în timp ce limba metalică
de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor
ca o prelungire artificială a unui esofag imens
pe care nimeni nu l-a văzut dar cu toţii ştiu că există

Dar iată că printr-un gest crăiasa călătoriilor mele
şi-a tras omoplaţii înapoi a sărutat-o pe cea care urma
să coboare odată cu mine şi care acum îi zâmbea
cu toată dantura  
şi-a aranjat rochia şi-n picioare lângă uşile ce nu puteau
să-i refuze cererea de deschidere a sărit de pe trepte
direct pe plăcile de ciment unde – Surpriză!
nu o aştepta nimeni

Nu tu un cortegiu de admiratori nu tu un grup de prietene
nu tu băieţi cu oferta de a o duce acasă-n proţap
Nici măcar un pensionar toropit de caniculă
trezit de scrâşnetul amar al roţilor
care să-i amintească prin întrebarea banală:
Donşoară nu ştiţi cât e ceasul?
că nu-i bine ca omul să fie singur nici  
când traversează strada

Staţia era goală infestată de-ntuneric
aşa cum şi sufletul meu continuă să fie

Ajuns acasă cu înjurăturile între măsele
fiindcă la NonStop-ul din colţ n-au mai avut pâine
apăs pe butonul ciuntit din dreptul cabinei de lift
şi aştept – fute-i-ar sfinţii! – pe cei de la etajul zece

Vârâtul cheii în uşă declanşează depresia

Cine a zis că lumea e-o enormă puşcărie n-a minţit
Măcar la mine acasă nu sunt obligat să mă descalţ...
Îmi spun asta şi deja mă simt mai bine

Înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea
apă caldă
Deschid televizorul îl închid după cinci minute
mă spăl pe picioare şi-mi tai unghiile
aruncându-le-n veceu
Trag apa peste resturile mele şi mă pun la somn

Undeva în lumea asta vastă cineva a făcut la fel 
Încă un analgezic înaintea orelor de coşmar  


luni, 6 iulie 2015

Poezia vânzătorului de duminică


e atâta seriozitate în jurul meu încât tuburile
de aer conditionat pompează slava unei zile
de februarie
mocheta a-ngheţat de-a binelea
nările mă ustură
iar musculițele cad ca scoase din priză

privirile celor ce intră se opresc pe orice obiect
care le iese în cale şi totodată pe nimic

nu e birtul de gară municipală  
sau vreun târg second-hand  
nici finele unei serate literare
când asculți în surdina aţipirii adiacente
o seamă de fraze versificate
bune de tăiat lemne

nu

sunt în locul din care nu poţi să scapi
oricât te-ai strădui
mai apropiat de om ca sufletul
acel inevitabil numit datorie ocupație
sau şi mai simplu scârbiciu

fără aere de poet notoriu ce se-mbată de fiecare dată
înainte să stoarcă din el un dram de tărie poetică
distilată...                  aici se munceşte!
nu sub ameninţarea zilei de mâine că n-ai ce pune
pe masă și tragi nădejde că mai ai o litră...
                                 aici mereu se munceşte!
nu spleenul artistic în faţa datului existenţial
al vieţii  s o c i o c u l t u r a l e.  nici pomeneală
                                 aici v-am spus se munceşte!

stările mele lirice izvorăsc din nuvela
Eu la dispoziţia altora editura Morții mă-tii
şi nu oricând deşi e un cuvânt frecvent la noi în firmă
ci în ziua una a săptămânii când lumea ar trebui
să se odihnească
dar iese-n oraş pentru încă o porţie românească
de window shopping  

aşa că stăm drepţi şi-i salutăm când intră-n magazin
apoi le ducem trena   
evident că nu cumpără. nici n-au venit pentru asta
important e că sunt aici
interesaţi vezi doamne de anumite produse
ca să nu pară proşti în ochii noştri

prea târziu

aşa că-ncep să întrebe despre una despre alta
întrucât ei nu lucrează ASTĂZI
iar noi – cioporoasele păsărele ale haikuurilor
de comerţ 
le răspundem cu amabilitatea forţată de care dăm
dovadă în astfel de situaţii

morga afişată de cei pe care îi folosim pe post de muze
ne inspiră până la refuz
mai să ne iasă pe nas şi pe gură
ia auziţi cum sună:

ah! romanțele dimineţii când îţi bat în grilajul metalic
și te-ntreabă „numai puţin... la ce oră deschideți
prăvălia?”

ah! cum se mai învârt asemeni unui roi de muşte
în jurul căcatului până când bagi cheia în broasca
dispozitivului

ah! întrecerea olimpică
când se aruncă cu capul înainte ca să vadă cu ochii lor
de pisică nimic altceva decât – aţi ghicit
oferta zilei

ah! cum după o tură de magazin se întorc
zgâriați pe muian

ah! mersul lor legănat ca al gâştelor la scăldătoare

ah! tunetul vocii lor că marfa nu-i bine aranjată
că oferta nu-i deloc primitoare

și ah! poezie
cum te scobori ca lumina de neon pe maşina
de spălat rufe sau pe frigiderul turcesc
cu sistem antiîngheţ
aidoma curentului de aer format între uşa deschisă
de la depozit şi cea de la intrare

tu ne-nvălui cu ariile tale chermezice
universul comercial e invadat de mii şi mii
de seminţe de plop       ...bucăţi de vată de zahăr  
iar asta nu pentru că am fi mari autori
dacă tre să dăm crezare acestui cancer neuronal
numit literatură               ci pentru că ne e foame
i-am mânca de vii pe cei care ne calcă pragul
însă nu pentru că nu ne-am putea abține
ci pentru că şi noi suntem în stare
să spunem lucrurilor pe nume
de dragul unor me... me...
metafore


miercuri, 1 iulie 2015

Când trec podul Micălăcii


Când trec podul Micălăcii un roi de fluturi albi
ca de mătase ce bat din aripi  
îmi frământă saliva din cerul gurii şi-mi vine să scuip
dar nu pot
Tramvaiul în care mă aflu n-are geamuri glisante
aşa că-nghit rând pe rând câte-o aripă 

Ştiu că mai am de parcurs jumătate din drumul
spre casă fiindcă mirosul îmi dă de ştire
Şi cum zi de zi mi se lungeşte traiul între un dus
cu tramvaiul 3 şi un întors cu tramvaiul 7
nu pot decât să mă uit la ceas
Când izul public al apei stătute de sub pod
îmi umple cu nesaţ plămânii ştiu deja cât e ceasul

Merg spre sau vin de la muncă când trec podul Micălăcii
şi sunt la fel de obosit în ambele situaţii
Cartea pe care o citesc îmi scapă din mână şi odată cu ea
şi sufletul meu
Dar cum se-ntâmplă când ne punem nădejdea
într-un volum de versuri
el nu reuşeşte s-o mai prindă eu nu reuşesc să-l mai prind
Ea continuă să cadă pătrunde prin patul de tablă
al podelei cu multe straturi trece printre traversele
de beton armat străpunge măruntaiele podului
iar când dă de aer îşi deschide copertele
aşa cum o pasăre de pradă îşi întinde aripile când atacă
Oricum n-am putut să-nţeleg ce voia sau nu voia
să spună autorul
Și de-aş fi înţeles mi-ar fi părut rău căci el e acolo
eu sunt aici

Când trec podul Micălăcii şi simt acelaşi miros
pe care-l simt şi ceilalţi pasageri nu-mi pun mâna la nas
ci din contră
Trag aer în piept ca să devin unul dintre ei
să trec testul

Dacă mă uit în jos văd crucea bisericii baptiste Maranata
cum tronează peste o parcare goală şi imensă
Îmi amintesc că mâine deşi sâmbătă voi fi din nou
la muncă
Astfel reuşesc să-mi găsesc uşor grade de comparaţie
cu cel care a murit într-o zi de vineri pentru ca
fiii sâmbetelor să se bucure în deplină libertate
de beneficiile consumismului de sabat
Însă poimâine voi fi iarăşi pe linie iar aceeaşi parcare
plină pentru două ore se va goli. Îşi vor porni motoarele
şi se vor grăbi să-mi facă o vizită  
dovadă că fiii sâmbetelor nu sunt şi fiii duminicilor
iar urma seminţei de pe coapsele părinţilor lor
restul acela ce nu se mai putea şterge
a rămas la fel chiar şi după atâtea veacuri de botezări
şi rebotezări 

Mă pot gândi la multe când trec podul Micălăcii
însă muzica grunge-oasă ce-mi urlă în timpane
îmi spune să le arunc peste galbena şi mica de înălţime
balustradă a podului
Toţi ceilalţi călători se uită la mine de parcă aş vorbi
de unul singur. Mie nu-mi pasă şi-ncerc să-i ignor
Întreb. Primesc răspunsuri. Mai întreb o dată
ca să fiu sigur. Şi ca un şahist experimentat
îmi găsesc singur portiţa de ieşire cu toate că nimeni
nu m-aplaudă

Tramvaiul va trece pe bulevardul Iuliu Maniu
va coti la dreapta spre Gara Veche recent renovată
și se va opri brusc 
Cei care stau în picioare se vor îmbulzi ca atraşi
de-un magnet spre cabina vatmánului
Destul cât să mă pufnească râsul

Privesc pe geam şi văd hora pestriţă de indivizi
cocârjaţi ce-nconjoară o fântână arteziană nefuncţională
Şi ei în aşteptarea unui miracol
Un tort de ciment presărat cu ţevi ruginite
este admirat de un grup de turişti tuciurii
Nu le vine să creadă că nu mai curge
Nici astăzi nu vor putea să se spele
Doar câinelui jigărit ce latră aiurea după maşini
pare să-i convină

Privirea mi se-aşază pe cei ce-şi butonează telefoanele
și pe tenişii mei cu talpa crăpată
Feţe impersonale vidate de suflet pline de gânduri măreţe
Tălpile mele vor rezista până la următoarea staţie
Gândurile lor nu

Când trec podul Micălăcii aud că locul pe unde trec 
e un pasaj rutier
Eu le zic să-şi vadă mai departe de telefoanele lor
inteligente
dau volumul mai tare şi încerc să mă adun pentru
ceea ce-o să vină

Căci peste toţi cei de faţă va veni cu siguranţă
fără de veste

Se deschid uşile. Unii uită să coboare
Dar nu când trec podul Micălăcii
ci după