luni, 30 noiembrie 2015

Lumea ar fi mai veselă


dacă toți ar citi lumea ar fi mai veselă
cel puțin în localitatea mea

vecinii s-ar aduna în fața blocului
în halate de baie cu cafeluțele-n mână
unii cu pipe alții cu trabucuri
ar rezuma cărțile citite cu o zi înainte
adăugând indicații categorice pentru cei care
nu le-au descoperit – eu spre exemplu

mi-ar face semn cu indexul pe obraz
că nu-i frumos... că nu se cade...
mi-ar trimite recomandări pe facebook
recenzate evident tot de ei
m-ar chema la cenaclul de sâmbătă al mahalalei
unde pe acorduri de bach chopin și rahmaninov
mi-ar da voie să-mi debitez textele. ulterior
mi-ar facilita publicarea lor scutindu-mă de
cheltuielile de întreținere   

taximetriștii vor saluta cu ziua bună maestre!
pe orice client cocoțat pe bancheta din spate
ce va rosti cuvintele potrivite
adică la bibliotecă vă rog!

la școala generală din cartier se va preda după
metoda lui dinu noica
modelul va fi preluat rând pe rând și de străini
excepție făcând ungurii  
în școlile cu garduri de sârmă ghimpată ridicate
în preajma clădirilor
directorii vor opri orele de peripatetism gastronomic
și cu microfonul în bot
vor citi – ca să se audă în boxele amplasate-n curte
și-n fiecare clasă – din șotronul lui cortázar
dar în românește motivându-i astfel
mai departe

polițiștii de proximitate de la circa 9 ar avea
strălucindu-le-n frunte
în loc de pupăza zgribulită de pe caschetele lor
de modă veche
unul dintre simbolurile des întâlnite în operele lui
g. i. gurdjieff
și anume trei iepuri în spirală ce aleargă
după olaltă  

consilierii primăriei vor propune guvernului
să introducă în ordinea de zi a planului
de pedagogizare a țării
crearea unui institut care să decerneze an de an
premiul internațional „mircea cărtărescu”
ca să avem și noi un nobel al nostru

sinucigașii care au dat-o-n bară vor deveni
adepții sectei caragialiștilor...
îndrăgostiții de pretutindeni își vor expedia din nou
scrisori de dragoste
poștașii o să sune de două ori la interfon
iar bisericile își vor face datoria cununându-i
cu volumele lui john galsworthy pe sfântul jertfelnic

prezbíterii vor începe și vor sfârși serviciul divin
cu rugăciunea domnească a lui jacques prévert
și corul fostelor prostituate convertite de henry miller
va intona imnul de stat al româniei
în limba rusă


când m-oi prăpădi distrus de inaniție
cu capul pe masă în încercarea de-a da gata
într-o lună comedia umană
o să fiu dus – purtat pe umerii unui grup de utiști
adulatori ai lui balzac – la cimitirul cultural
din apropierea aeroportului
coristele vor interpreta o ciuleandră de rămas-bun
fantoma lui adrian păunescu se va arăta
îndemnându-i pe cei prezenți să se iubească
pe morminte
iar jurnaliștii vor scrie că a fost o minciună
n-a murit unul ci doi: eu și cartea pe care
n-am apucat s-o termin

pe urmă cu toții își vor lua bilete de avion
spre amsterdam
și vor răsfoi la alegere pe durata zborului
curcubeul gravitației sau de viris illustribus   
la debarcare își vor aprinde un joint
glăsuind în șoaptă: mare domn!

vecinii își scriu deja memoriile
asociațiile de locatari vor avea cu ce să se delecteze

precis ar fi mai veselă
parc-o văd
parc-o văd...


sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Oameni şi câini


Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță. Nu era nevoie s-o deschid pentru a înțelege că, nici în ruptul capului său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă cu lanț de-un nuc, n-avea nici cea mai mică intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.
Din capătul celălalt al curții, mătușa mi-a strigat să fiu atent, să nu m-apropii prea mult – doar câteva zile, până se obișnuiește cu mine –, adăugând că-n câteva minute va sosi o mașină și-o să merg la unchiu. Îs băieți buni, zise ea, șoferi de camion..., despre care aveam să aflu mai multe în decursul vacanței de vară, simpatici..., dintr-un anumit punct de vedere, cu care am interacționat, în modul meu, pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și pornească mașina, să conducă și să oprească la destinație.

  Hai, că mănânci la el.

  Dar mami?...

  Las-o pe mă-ta, că doar n-o steie toată ziua după curu’ tău! Apare ea mai târziu. Să vină Gheorghe de la muncă. Stă și el ca tot omul, ciugulește ceva, ș-apoi l-oi ruga să mergem ca să te luăm.

Stânjenit de neașteptatul situației, mai mult mămos decât fricos, am ascultat-o.

  Vezi că-ți dau un pachet. Să nu-l pierzi!

Cum aveam să-l pierd, de vreme ce urma să merg cu mașina, nu știam, dar nici n-am întrebat-o. Și nici cât de mare era coletul. N-a fost nevoie: în câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, am și văzut-o cum iese c-o sacoșă.

  Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu Mirel.

Vârâi o mână în plasa legată cu sfoară de cânepă, și, când mai aveam puțin ca să ating hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa îmi dete una peste braț și mi-l trase afară.

Pe stradă, în soarele ce-și arunca toropeala pe asfaltul încă intact al șoselei comunale, se auziră slabe huruituri ce-și întețeau prezența, precum și niscaiva fluierături și strigăte de salut ca-ntre neamurile barbare demult apuse, pe care le simțeam că se apropie de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi ridicase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o pune-n spate, și, cu mâna streașină la ochi, privi în direcția din care veneau toate aceste sunete. Mă atinse pe umăr și-mi zise:

  Ieșim. Țin-te de mine!

Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum trage zăvorul, cum își trece mâna, de sus în jos, pe rochia de vară și cum își aranjează breteaua ce alunecase până la cot.
Nu mică mi-a fost mirarea când, ieșind din spațiul limitativ al curții, am văzut nu o mașină obișnuită, ca a multor oameni de la oraș, ci un ditai animalul, cu mațele ghiorțăind la maximum, cu labele cât casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărui ureche n-aș fi putut s-ajung, dacă mătușa nu m-ar fi luat în brațe și nu m-ar fi așezat pe talpa găurită a locului unde se pune piciorul, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi prins și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontale ce-mi dădea fiori, a fost numită, simplu și pitoresc, Rabă.
Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații băiatului de la volan, și-apoi cum dispare pe poartă, n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate de soare, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă corozivă, aplicată, după cât se vedea, cu degetul, îngălbenindu-le la colțuri, asemenea unei ciuperci de hârtie.
În viața mea n-am fost atât de nervos. Din boxele maronii ieși combinația între o manea sârbească și-un cântec grecesc, cântată de o femeie excitată la culme, ce nu mai păstra nicio urmă de convenție artistică. Era pierdută, cu tot cu microfon, într-un ocean de sinceritate incredibilă.

  Ce vru muierea?

  Să nu-l las să se uite prin cabină și să nu-i sparg ouăle. Când oprim să-l dăm jos pe micuț, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.

Atunci, întorcându-și spre mine fața lată, îmi zise de parcă l-ar fi luat în serios:

  Auzi, bă, ăla micu!?... Ochii la șosea! îndemnându-mă, c-o ridicare de cap, să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei femei goale, cu păr bogat, pân la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor puse la murat, pe sfârcuri cu câte un x negru, urmare a unui accident de care el ar fi știut.

Blond, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu mâneci scurte și un pantalon de pânză neagră. În picioare, acum descălțat de ei, niște șlapi prăfuiți, pe care își sprijinea călcâiele.
Șoferul, brunețel și tras la față, avea, spre deosebire de colegul său, un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu melodia ce zgâria nu doar timpanele, ci și plasa de aluminiu a difuzoarelor, ce ieșise din șuruburi. Din când în când, cel din mijloc îl întrerupea, punându-i tot felul de întrebări, și-și scotea – floricele de porumb – țigările din buzunar.

  Carpați cu filtru...

Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin cabină. Faptul i-a atras atenția, și, ghiontindu-l pe celălalt, voí să-mi dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu!
Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă uit la cucoanele dezbrăcate din jurul meu, care, spre bucuria mea, n-aveau nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am uitat de ouăle de la picioare, și nu de puține ori am fost rugat să nu mai lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu realizările lor sexuale, demonstrând astfel cât îi duce capul, s-au pornit să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene femei, pe care, nu de mult, le-au avut la pat, la pădure și chiar în cabină, pe locurile unde stăteam acum, privind la treimea țâțoasă de deasupra capetelor noastre, simțind că nu departe de noi, într-o lume a ideilor, am fi putut să ne alegem fiecare câte-o lăptăreasă. Undeva, într-o proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în difuzoare, ne-ar fi deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când prinși de pulpele zeițelor, în costumele protopărinților, am fi dezlipit, cu dinții, bucățile de izolir de pe gurguie, destupându-le sânii, și ne-am fi lăsat hrăniți de laptele galactic fermentat între stele, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei bucuriei.
Că-n brațe o ținuse și șoferul pe una Crina, ce lucra la bufet, și tot în cabină, dar pe la spate cumva, iar săraca fată, căreia „nu-s’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în care i-au fost oferite mici atenții, a consimțit dorinței nestăvilite a bărbatului și s-a lăsat atinsă în locul în care nici soarele nu răsare, încât, conform spuselor șoferului, n-a mai putut să țină-n ea și și-a dat drumul.

  A dracului cățea! Se câcă pe ea.

Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am putut să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni de viață, iar până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație, am fost convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre două lucruri total distincte.
Abia atunci, cu relatarea câinelui care se cufurise, am început să mă uit în față, la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă gândesc la o posibilitate, încercând să găsesc legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe diferite, era de neînchipuit și de neacceptat pentru mine. Iar după ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând orgasmic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs. Fapt petrecut în noaptea respectivă, când – după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață – n-am mai putut să mă-mpotrivesc stomacului, vomitând pe covorul în care m-am împiedicat, aterizând în genunchi.
M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce scârțâia și când îl închideai și când îl deschideai. Totul era cufundat în beznă, și doar luna și-ale sale prietene mă mai puteau ajuta în bâjbâiala mea posttraumatică. Cișmeaua era situată aproape de gardul dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea sau mă aștepta.
Știam că unele animale văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia se număra printre ele. Dacă m-aș fi apropiat sau dacă aș fi încercat să trec în grădina ce se-ntindea până la poalele dealului, mai mult ca sigur că s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă. Dar nu s-a-ntâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de căldura zilei. Așa că mi-am imaginat doi ochi de cățea, mi-am luat inima-n dinți și-am zis ca pentru mine:

  Da dacă află mama?

M-am întors imediat, și, la rugămințile ei, mi-am băut ceaiul. A urmat Îngerașul, adormind în mai puțin de-un minut.
În scurt timp, eu și câinele mătușii eram cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.


marți, 24 noiembrie 2015

Aniversară ’93


Era la începutul toamnei lui ’93
şi mă-ntorceam cu unchii mei de la ţară
Fusese un sfârşit de săptămână incredibil

Prin păru-mi şaten nespălat de trei zile mai aveam fire
răzleţe de fân. Mâncasem bine înainte de plecare
Seara care se lăsa peste oraş era splendidă
şi abia aşteptam să o văd pe mama. Aveam 9 ani
iar în curând urma să împlinesc 10

Când am intrat descălţându-mă ordonat lângă uşă
în sufrageria mobilată modest a apartamentului în care
locuiam nu de multă vreme am şi văzut-o că vine
să mă-ntâmpine. Într-o mână ţinea o foaie de hârtie
ilizibilă pe care mi-o flutură prin faţă
întrebându-mă ce-i cu ea

Mi-a luat câteva secunde bune ca să m-adun după jetul
de aer rece cu care iubita mea mamă mă-mproşcase
fără să mă salute şi să mă dumiresc ce era cu acea filă
ruptă din caietul meu de ciorne

Cu două zile înainte încă-n febra pregătirii pentru
minivacanţa câmpenească m-am desprins câteva minute
din panoplia de proiecţii mintale referitoare la atmosfera
rurală în care aveam să mă desfăt  
şi-am aşternut pe-o pagină urările mele de bine
dar într-un mod vulgar
adresate unei fete – o copilă de aceeaşi vârstă cu mine
de care încă nemărturisită se părea că mă lega
mai mult o relaţie de duşmănie decât una de dragoste
Evident că nu era aşa. Dar prost fiind n-am priceput
şi i-am scris o scrisoare

Şi prin urmare am înjurat-o pe săraca fată cum am știut
eu mai bine
iar la sfârşitul rândurilor injurioase elaborate
cu tot dichisul ca pe-o operă de artă  
mi-am trecut numele scriindu-l cu majuscule
ANDREI CARE ŢI-O (puncte puncte)

Două luni de zile după aflarea grozăviei am refuzat
să mai merg cu unchii mei de teamă c-o să mă-ntrebe
iară şi iară cu un ochi la mine şi cu unul între ei
ca o bilă de plumb pe rigla gradată a unui cântar
de persoane
ce a fost cu „scrisoarea aceea” şi cum de a ajuns
pe masa de lemn la care-mi făceam temele
pentru că acolo o scrisesem ca un veritabil poet naţional
şi tot acolo o găsise mama
fiindcă eu nici până azi n-am recunoscut în faţa lor
că am „compus” aşa ceva

Cu toate că a sosit sărbătorirea ei a trecut neobservată
Doar soră-mea şi-a adus aminte de mine
mi-a cumpărat un maculator. Iar în efortul ei
de a-şi stăpâni râsul mi-a zis:
„Ia mă Pulică să ai pe ce să-ţi mai scrii declaraţiile
de iubire!”

Mai păstrez şi-acum caietul şi ori de câte ori
mă îndrăgostesc nebuneşte de-o fată mă pun şi-l deschid
frunzărindu-l în alb
în amintirea tortului ratat din anul acela
precum şi-al ochilor căprui pe care am refuzat
să-i mai văd când se-mplineau 10 ani de la moartea
lui Nichita Stănescu
şi când un alt mare poet pe care omenirea nu-l cunoscuse
îşi scria prima poezie pe care astăzi
mai toţi cei pe care îi aude
o au pe buze când vine vorba de iubirile lor de zarzavat

Vorba aceea: Cuvintele poeţilor pe toate gardurile

Dar acum sunt mare. Şi gândindu-mă la cele trecute
nu pot decât să râd
Nu mai înjur pe nimeni îmi iau singur prăjituri
când am chef
Cât despre fete... ziarele pe care le pot procura
de la orice tonetă au mereu câte o rubrică dedicată
anunţurilor matrimoniale
Uitându-mă pe unul recent văd scris cu litere italice
Mariana ochi verzi senzaţii tari
Simt cum stiloul se-nclină într-o direcţie nepotrivită
Încerc să-l fac să asculte ca să nu-mi strice finalul

Ei bine partea proastă a fost că de-atunci încolo
mai toate scrisorile mele au fost cenzurate
de ochiul reticent al mamei
iar partea bună că toţi băieţii din împrejurimile
blocului au ştiut că-s slobod la gură
mai ceva ca ţiganii ce se băgau în seamă cu noi
şi-ncercau să ne fure nu doar gagicile
ci şi pozele cu maşini străine de la gumele Turbo
Cu alte cuvinte îmi recunoşteau cu toţii talentul literar

Bineînţeles că m-am umflat în pene şi-am comis-o
din nou
Doar că de data aceasta a fost invers
Mama a fost cea care mi-a luat apărarea