Stăteam şi eu la o terasă, odihnindu-mă pe scaun, când mi-am amintit de
vorbele unui bun amic – că s-o las mai moale cu „discursurile de terasă”,
fiindcă nu beau, nu fumez şi (aici îi dau mai multă dreptate) sunt zgârcit –
aşa că am revenit de unde am plecat, în apartamentul meu, mai precis în
bucătăria-n care discutam cu amicul în cauză despre ceea ce tocmai îmi
povestise.
Cu un an în urmă, rămas fără
serviciu şi căzut în depresia comună tuturor celor care nu mai doresc să muncească
doar ca să-şi hrănească pântecele şi să-şi plătească chiriile, a fost ajutat de
un băiat, pe care nu-l cunoştea prea bine, dar care a fost dispus să-l
găzduiască jumătate de an, necerându-i un sfanţ. I-a dat o cameră, din cele
două pe care le avea în casa în care locuia singur, şi i-a zis doar atât: Să nu
uite să încuie uşa.
Cinci sau şase luni, cât a
stat la el, nu l-a-ntrebat nici de sănătate. Singura indispoziţie pe care i-a
creat-o a fost că, de două-trei ori pe săptămână, când îl ardea patima rugăciunii,
se trezea în toiul nopţii şi aprindea becul. Cum cele două camere erau
alăturate, despărţite doar de-un glasvand, lumina pătrundea şi-n odaia amicului
meu şi-l deranja, neputând să doarmă. Dar nu dura mult. În cel mult douăj’ de
minute totul era gata, întrerupătorul făcea plic!,
iar becul începea să se răcească.
După câteva nopţi de acest
fel, se încumetă să-l întrebe de chestiunea asta şi primi următorul răspuns:
Baptist convertit în perioada adolescenţei, băiatul se ruga lui Doamne-Doamne
să-i deie o fată cu care să poată să se-nsoare, fiindcă trecuse deja de
douăzeci şi cinci de ani, iar disconfortul simţit atât din cauza acestui fapt,
cât şi din pricina ochilor acuzatori ai celor din adunarea lor bisericească,
punea o presiune, din ce în ce mai mare, pe sufletul lui.
Trecură lunile, amicul meu îşi
găsise de muncă. Nu după mult timp, a auzit că băiatul şi-a găsit fata mult
aşteptată şi că – miracol providențial sau înţelepciune a hazardului – urma să
se căsătorească.
─ Dar nu rugăciunile l-au ajutat în
căutările lui, îmi zise privindu-mă, cu capul plecat, pe deasupra ochelarilor
ce-i alunecau pe nas. Nu, nu. Ceea ce l-a ajutat, în realitate, a fost că a
primit în casa lui un om pe care abia îl cunoscuse, un străin, şi că l-a
găzduit fără să-i ceară nimic în schimb. Acolo am mâncat, acolo m-am spălat,
acolo am dormit. Aia a fost! încreţindu-şi fruntea şi-mpingând-o spre mine.
─ Ei! spuse tot el, dar uite c-a
ajuns să se-ntoarcă roata, şi am fost şi eu în situaţia lui. În urmă cu o lună
mi-a predat cheile. Un băiat de la ţară. Venise să-şi caute de lucru şi n-avea
unde să stea. M-a rugat o prietenă să-l ţin la mine, până-şi găseşte ceva. L-am
ţinut vreo trei luni. Acum stă şi el cu chirie.
─ Şi... ţi-ai găsit şi tu nevastă
sau ai rămas cu rugăciunile? ştiind că nici el nu-i însurat şi că vorbea, de
ceva timp, cu o fată.
─ Da’ de unde, răspunzându-mi într-o
doară, nefiind sigur dacă-mi gustase gluma sau nu. Tot singur am rămas. Eu şi
cărţile mele...
─ Vezi dacă nu te-ai rugat
îndeajuns! bătându-l uşor pe umăr şi zâmbindu-i prosteşte.
─ Nu-i asta. Ți-am spus... Şi-şi
dete pe gât sfertul plin de bere al paharului pe care i-l pusesem în faţă
la-nceputul discuţiei noastre. Minunea dracului!... rosti cu un uşor oftat printre
buzele lui umede, ce nu se obosiseră să se deschidă suficient, pentru
ca-njurătura să fie completă.
─ Nu, amice, nu aşa, atingându-i
umerii. Nu a fost o minune că el s-a căsătorit. Era normal să se-ntâmple aşa.
Minune e că, în ciuda vicisitudinilor, tu nu te-ai lăsat de literatură.
Amurgului îi mai trebuia
câteva ore ca să acopere oraşul cu un clopot fragil de culori incerte.
Amicului meu doar un pahar cu bere. Cum nu beau, nu fumez şi cum sunt cumpătat
din fire, în frigider avusesem doar o doză. Atât cumpărasem. Dar, cât timp
magazinul alimentar de la colţul străzii era deschis până la zece, am coborât,
am mai cumpărat una, am urcat înapoi şi i-am pus-o pe masă. N-avea niciun rost
să mergem la terasă.
P. S.
Pe lângă bere, amicului ăsta al meu îi place şi să fumeze. Acest fapt n-ar
fi făcut decât să lungească povestirea şi să complice fraza şi, prin urmare,
l-am trecut cu vederea. Şi, cum toţi prietenii mei sunt fumători, sigur s-ar fi
trezit vreunul să-mi reproşeze că l-am făcut să pară prost în ochii cititorilor.
Aşa că-i mai bine să nu ştie nimeni de treaba asta.
