sâmbătă, 27 februarie 2016

În Bucureştiul Nouăzecilor


În Bucureştiul nouăzecilor de zile petrecute
odată ca niciodată cu tine
ţin minte că am intrat să vedem un film la a treia alegere
neavând altceva mai bun de făcut
Cinematograful era aproape vremea începea să se strice
iar tu mai aveai câţiva bani rămaşi din ultimul salariu
mereu ultimul

Un mic hol o camera răcoroasă şi femeia bondoacă
în halat albastru dindărătul unui perete de sticlă
cu şase găuri rotunde la nivelul pieptului tău blindat
de-o geacă de vinilin cu fermoar de metal
şi perdeaua vişinie sau neagră
ca oricare dveră de stofă scumpă ce întuneca
la acea oră privirile participanţilor la programul vesperal
din spatele unei catapetesme kitschoase
anunţând că Elvis a părăsit clădirea
trasă de angajată după ce ne-a-nmânat peticele de hârtie
de ziar cu urme de tuş pe care un bărbat obosit urma
să ni le rupă la un capăt când dădeam să intrăm
în sala de cinema
Aveai mereu suma fixă la tine şi probabil de aceea
n-aveau de ce să comenteze şi nu ne-au spus nimic

M-ai luat după gât şi-n clarobscurul pepinierei de staluri
am căutat împreună păşind pe marginea înclinată a sălii
două locuri libere de unde să putem vedea pelicula
cinematografică producţie chinezească ca multe alte
lucruri din acea perioadă postdecembristă

În liniştea de mormânt a celor ce priveau fascinaţi
de mişcările înflăcărate ale personajelor cu ochi de orez
deznodământul fiecărei trosniri de oase și povestea 
de iubire ce părea să se-nfiripe între un el imberb 
cu păr lung şi o ea cu cal alb
tu ai început să-mi şopteşti monofonic cuvinte cheie
dintre cele ce erau redate-n distihuri
în josul pânzei albe din faţa noastră acoperită acum
de doi cai albi înşeuaţi cinci luptători pentru supremaţie
şi tot atâtea săbii şi suliţe fluturânde cu ciucuri roşii
la vârfuri

O voce spectrală din spatele tău ţi-a spus să nu mai
vorbeşti. Tu te-ai scuzat şi m-ai luat drept martor
şi cauză ale acţiunilor tale şi ai continuat să-mi traduci
spusele actorilor-războinici ce se apropiau ca-ntr-o horă
în paşii atent calculaţi ai animalelor pe care le imitau
pentru că mereu ne vom compara cu ele
prinzându-se de umeri şi luându-se la trântă
ca să-şi dovedească forţa şi-ndemânarea

Stăteam într-o caşetă de praf şi lumină
vrăjiţi de frecvenţa de proiecţie fotochimică a imaginilor
redate pe giulgiul alb de bumbac întins pe perete
Din când în când învelişul protector al capsulei
se crăpa uşor din cauza vocilor spectrale
ce nu-nţelegeau simbioza noastră
dar tu îl lipeai la loc prin căldura maternă
a şoaptelor tale

Lucrurile însă nu puteau să rămână aşa
mereu se schimbă
şi prin urmare după ce i-a ucis pe toţi candidaţii
la putere şi şi-a văzut iubita sfâşiată de laba cu gheare
de oţel a tigrului
eroul cu pletele-n vânt a hotărât să-şi ia viaţa
pierind de tot din memoria noastră retiniană
Zdrobit de conştiinţa propriei superiorităţi absolute
şi încă aflat sub efectul martirologic al maestrului
cu sprâncene stufoase
a considerat că şi-a atins ţelul nu şi-a găsit năşelul
şi că nu mai are pentru ce să trăiască

Sabia şi-a făcut loc în inimă şi odată cu ea şi sângele
celor ucişi murdărindu-i în ciudă cămaşa de in
Toţi cei din încăperea ce începea să se lumineze
au dezaprobat vocalic gestul necugetat al flăcăului
înfăţişat de cadrul final cu rictusul pe buze

Ai strigat şi tu deodată cu ei: Ooo!... ce porcărie
şi apoi ne-am ridicat de plecare inspirând nostalgic
mirosul pereţilor lambrisaţi pe jumătate
şi cel al scaunelor tapisate
cu plăcuţe alburii pe cotorul spătarelor

Afară nici urmă de soare. Doar lămpile aprinse
ale taxiurilor păreau să înmoaie frigul ce pusese
stăpânire pe străzile bucureştene  

M-ai luat de mână şi m-ai tras lângă tine
lăsându-i pe cei ieşiţi din antecamera sălii de cinema
să o ia înaintea noastră
și în acelaşi sunet monofonic mi-ai şoptit la ureche:
„Haide să-l mai vedem încă o dată”


marți, 23 februarie 2016

5. Mioara la aniversară


La aniversara de 50 mioara le zice celor trei copii
Băieți trageți draperiile aranjați masa încuiați ușa
și puneți un cd cu j. p. sousa. Doar becul din baie
să ardă. Că mama v-aduce vouă pân’ nu vine aurel
votcă tonic ginger beer și coniac de martell
ori la bal ori cimitir prăvălite-ntr-un clondir
trei nopți albe de sictir pân’ nu ciocăne mirel
ca să schimbe acest sonet pe un monoton gazel
Că sunt belă îs sandibelă și i-am fost mereu fidelă
V-am născut acuma beți pruncuții mei
în cinstea lu’ mioara pân’ nu sună iar costel
A venit că-mi cure țeava cu trusa de mopsuri
și sticla de isărești. Feții mei feți... Acuma beți
mânca-v-ar mama


duminică, 21 februarie 2016

4. Mioara la cumpărături


Mioara împinge căruciorul spre rafturile
cu produse optative cască bine ochii
în vederea unei pieze bune și a unor
parúri de usturoi indicate pentru o melancolie
de fasole ce va să dreagă un jargon de porc
scăldat în untură. Întinde mâna spre dumele
de somon în țiplă dar tăvițele de polistiren
cu păstrăv lamé și sutele de ovule baciforme
ce-o privesc jinduind-o din borcănașele de sticlă
de culoarea păsatului i se par o alegere mai bună
pentru masa de duminică
când pentru a nu simți că-i suge la lingurică
se vor servi din supiera cu ciorbă de pui à la sec
și din platoul ca o mandală a sarmalelor
cu varză sacră din mijlocul mesei
se vor bate-n furculițe din pricina ultimei porții
de nasol de vită cu sos viclean și garnitură
de cartofi matur și apoi își vor linge
înfipte-n bolurile cu salată babeuf
degetele de maioneză. Își vor arunca unul altuia
ca pe-un frisbee feliile de cozonac de curaçao
urmate de caldele căni de orez cu șoapte
și scorțișoară
și de farfuriile cu clătite abătute de nutelă
ca pucurile din crose ce se lovesc de mantinelă
Vor da pe gât pahare cu lichior de rouă și vor sorbi
din cupele de cristal cu must de-amurguri
Căruciorul de cumpărături îl atinge-n viteză
pe un mușteriu cu stofă de fost proletar
care o trimite imediat în pana tezistă a lui
gustave courbet făcând-o anarhoconsumistă
destul cât s-o trezească din somnu-i de coșmar
și să țipe săriți că mă-omoară


joi, 18 februarie 2016

3. Mioara se roagă


Genunchi palme tălpi în combinezon și batic
de fistic mioara se-nclină. În mătănii de lumină
se arcuiește-n odaie. Reverențe ale unui cap
păr în spic un fel de cometă grăbită pe care
corpul greoi o va urmări peste mări și țări
până ce se va opri deasupra unui lan de mohor
unde o sperietoare de ciori transpirată la subsuori
îi va face cu ochiul își va ridica pălăria 
spunându-i să fie atentă la ecranul tv
de pe perete încadrat șanjant de-un ștergar
țesut din moși-strămoși la capete cu busuioc
și frunze de dafin
din spatele căruia un râgâit hotărât de bormașină
se făcu auzit urmat de-un burghiu de 12
ce găuri fuzelajul camerei lăsând-o cu gura căscată
în timp ce-l privea cu ochi de nasture
prin gaura nisipoasă a sfredelirii
pe vecinul mitică ce-i spuse cu gura-ntr-acolo
că s-a gândit să-i tragă și ei un cablu


duminică, 14 februarie 2016

Înecăcioasă privelişte


Un bărbat moare la bătrâneţe
Cineva îi ţine lumânarea de parafină la piept
Fumul întunecă tavanul
Casa se afumă

Când nemţii au sosit în satul lui el era cu vitele 
şi a stat acolo toată noaptea
deşi s-a-ntors dup-o săptămână

Lingura de tablă uitată în farfuria ce-l aştepta
acrise ciorba de legume a dăinuirii
În pridvorul casei baba Ana îşi înţolise geamlâcul 
că să n-o vadă sătenii că plânge

Cei de pe salvare au zis că-i cedase inima
Cică n-a ţinut cont de regim. Alcoolul îşi spusese
prea devreme cuvântul
Dar ei n-au văzut maşina cu care a venit şi cum fusese
parcată la bordură. Nici n-au simţit aroma particulară
a vinului nobil de cramă
ce înmiresmase ieşindu-i pe nări întreg palierul
făcând ca florile din glastre să-nflorească

La şcoală erau nevoiţi să scrie şi pe copertele caietelor
în lipsă de foi. Se vede că regimul de după război
avea nevoie de oameni cu memorie bună dar scurtă

Cuvintele aveau altă greutate pe-atunci
după cum i-a mărturisit tinerei fete:
„Emuşika tovarăşii ăştia îţi cer să le spui ce crezi
dar regula obligatorie e să ai mare grijă ce scoţi pe gură
pentru că nu cele ce intră ci cele ce ies îl pot arunca
pe om direct în beciul Miliţiei”

Bărbaţi şi femei vin şi pleacă dându-i salutul
sau sărutarea de pe urmă
uitând să-şi şteargă picioarele la intrare

Cu faţa spre cer trântit pe patul matrimonial
ca peștele congelat din hală

Bunica jelind la căpătâi rugându-mă să n-aprind lumina
Şi filmul de groază pe care l-am văzut dup-o săptămână
stând în acelaşi pat ce-mi aminteşte acum
de ziua-n care
bunicul meu a fost luat din acel loc
purtat pe braţele dificile ale fiilor săi


Parastas


Nu. Bunicul meu n-a murit
În aceeaşi săptămână el a venit
în curtea bisericii
şi-a cerut iertare pentru întârziere
ne-a servit cu colivă
a oferit fiecăruia un pahar cu vin
şi apoi ne-a invitat pe toţi la masă
A stat cu noi până ce ultimul comesean a zis
bodaprosti Dumnezeu ’te ierte
și p-ormă a plecat să se odihnească-n ceruri
promiţându-ne prin vocea plânsă a bunicii
c-o să mai vie şi peste trei luni
asta dacă nu-l vom uita pân-atunci


sâmbătă, 13 februarie 2016

2. Mioara păpuşa de câlţi a bărbatului ei


Cu durere ea-și mușcă buzele boite de cu ziuă
și bâzdâcul dipetal dintre coapse
pe carele un grindel cu mustăți le paște
până leșină și-l strânge. Lipa-lipa paradito
mămico iubire păpușico
Urme de dinți pe cearșaf ce se lipesc
cu apatice trosnete furniruite 
de păienjenișul amintirilor în neștire
din gât ieșind roiuri sonore de laringospasme-n
vecini. Amândoi arahnide umane
Udă toată șiraguri de rouă îmbălsămată –
ca un trup rupt în două pe-o targă de morgă
lâng-un medic legist ajuns la orgasm
sorocind coaserea și descoaserea cărnii
în lunile cu flori-domnești pe la ferești
când și icoanele pironite-n murii de răsărit
suferă de igrasie și mucigai
iar câlții cărunți ai mioarei par petale uscate
de păpădie care-și pot lua zborul prin forța
unui singur strănut –
ea dulce se zbate și-ndură


miercuri, 10 februarie 2016

I se putea întâmpla oricui


I se putea întâmpla oricui
oriunde oricând

În timp ce-mi căuta în priviri
un răspuns fulgerător a trecut prin ea
a depăşit-o şi-a abandonat-o
un urlet de motor 
mii de cai putere într-o mănăstire dominicană
biserica goală
înaltă
un defect de auz inevitabil cu vârsta
cel mult o încercare nereuşită de abatere morală
un păcat pe care l-am fi trecut cu vederea
aşa cum am învăţat că se procedează-ntr-un oraş
dacă vrem să trăim mult şi bine

Aici obişnuiam să venim de câteva ori pe an
un loc pe care oricine ar fi putut să-l găsească
mai devreme sau mai târziu

Ținându-ne de mână încătuşaţi cu preconizări de logodnă
stăteam tolăniți pe spate în iarba de-o coasă
ce îmblânzea natural asperităţile solului

Vorbeam ne făceam planuri
angrenaje dispensabile din alcătuirea inversă
a unui spectacol de amatori
ce se joacă mai departe şi fără noi
cu casa închisă

Și când o asiguram că o să fie bine
un aparteu rostit din obişnuinţi
am văzut cum groapa se cască şi ea se afundă
privind spre cer
în gesturi mute de-mpăciuire
tot mai adânc tot mai adânc

Am văzut prin propriii săi ochi
primele muşuroaie de ţărână ce i se spărseseră de frunte
şi apoi ca dintr-un contraplonjeu de sub glie
privirea ei m-a urmărit până ce şi zvonul unui posibil
himeneu
a fost îngropat odată cu ea
în surdina septică a pământului
şi s-a stins

Instinctiv am strâns din mână vrând să o prind
dar era prea târziu
filmul se rupse
o pierdusem

Acum narez pe acelaşi monolog
c-o să fie bine c-o să fie bine...
nostalgic după un imn nupţial
în căutare de compozitor

Sărut crucea de lemn înfiptă adânc în pământ
ca o seringă cu noradrenalină într-o inimă inertă
deschid ochii şi plec fredonând
adio iubire
pe curând


luni, 8 februarie 2016

Cărtăresciană


Hai vino iar la Cărtăreşti să vezi cât e de bine
să vezi cum îmi ies aburi din piele la gândul c-ai să vii
şi vom fi împreună retrăind ca pe vremuri
senzaţii debordante de amor disperare şi grevă

Ambetat de selfinducţii şi de cauzalităţi inelar-pozitive
îmi înfăşor pe mână un lujer crud de drácilă
sârmă ghimpată ce picură grăsime  
osânza paniculată a sfungatelor cu ardei şi ceapă         
din mic dejunurile de dincolo de nopţile
de folíi chermezice cu rom cole mirinde şi şpriţuri
galbene de Odobeşti

şi strâng tare ca să nu ratez filmul
pân’ la os
şi să nu te pierd în undele alizeelor
pre tine ubicuă femeie
ce eşti:
epifiza primordială şi cea de pe urmă a vieţii mele
de câine
endosămânţa dintru începutu’ începutului meu
amnioasa cu loji încapsulate a fructului de mac
din pântecul ce aştepta să mă elibereze
alantoida oceanică din sezonul vânătorii  
când îmi ridicam vela corăbiei nervoase
tricotându-ți placenta
pentru a ajunge la cordonul ombilical prin care
îţi trimiteam zambile şi zarnacadele...
ca să te-nvălui cum numai Solomon în toată poligamia
şi-n toate concubinajele sale legale s-a-nvăluit
...care să-ţi întoarcă inima spre mine

săturându-mă-n schimb cu fripturile punerilor-înainte
modelate din sapropélul vaselor limfatice
peste care aruncam în libaţii câte puţin din mustul
virtual al acizilor ribonucleici
bând şi mâncând ca să mi se-nveselească sufletul
şi să n-am a-ţi reproşa când va fi să te văd la lumină

Și aşa a şi fost

Doar că m-am descompus – în osișoare de cuarț
şi-n endotoxine arămii ce aminteau de cerul de cupru
şi aur sub care obişnuiam să te visez
(pentru că atât de rău şi de neimportant eram
în comparaţie cu tine) – şi n-am mai apucat să-ţi spun
cât de mult te iubesc

Primăverile mi te imaginez purtând o rochie ecosez
cu bretele fine de mătase amintind de moda anilor ’60
eu putrescent tu cu ascendenţi în Mamaia Costinești
şi Saturn
în păr cu ghirlande scarabeice omizi melci şi parameci
tu prima între stele eu veşnic mic taciturn

Vara sumar îmbrăcată mi te-arăţi în şlapi
nicicând murdari mereu diverşi
Când toţi în propria uşcheală se aciuează la ascuţişul
unui colţ de umbră şi-ţi cer prin faţa lor să te reverşi
tu tragi nepăsătoare condusă de-o jivină convoaie
de tonete cu-ngheţată după tine
coapse bronzate sutien de nansúc şi umeri goi
lăsându-ne cu buzele umflate atemporali cu totul
bilet pierdut la loterie ce vrea să-şi facă mendrele
cu noi

Iar toamna – sordida clipelor frumoase
pe bănci vopsite-n verde în parcul cu platani
vrând să-ţi citesc brumari şi lungi muşine
stihar al plantelor gălbui
lanceolate actinomorfe penat-compuse raceme
crăpuşnici şi pistrui
tu fornăi a plictis cerând nichite sfinte de care
nu s-ar fi atins doi bieţi profani

„Ce zici?!” aruncându-şi spre mine ochii ei negri
ca două copeici azvârlite unui cerşetor
Și o mare supărare s-a abătut atunci peste oraşul
plimbărilor noastre de mână
înainte de-a intra în mulţimea de oameni blănoşi
ce umblau ca după mort pe trotuarul de zăpadă
al mallului
asemeni duetelor de lupi ce prădaseră turma de oi
a ciobanului moldovan  
cântându-i printre zdrenţele macre de miei
O ce veste minunată şi Trei păstorei

Mare supărare!...

încât te-ai prins de poala rochiei tale de cretă
înfiptă-n asfalt
ai smucit de nervi şi-ai pornit milităreşte la pas
lăsându-ţi în urmă trena de trotuare rigolate
în horbote de rastele pentru biciclete
semne de circulaţie şi stâlpi indicatori
ai staţiilor funerare de tramvai

Ningea în filigrane zincate iar tu sufereai de-o acută
epanódă a sentimentelor trăite retrăite...
dar asta-nainte de-a muşca din mulţimea de oameni
(cu mine la purtător)
când stând aplazic într-o rână
serv al majestăţii tale  
te-am întrebat în modul cel mai cărtăresc şi c. popesc
cu putinţă
dacă vrei să vii la mine: „bem ceva ascultăm muzică”
„vorbim prostii fumăm o ţigară”
rămâi în furou aprindem o ceară
despicăm firul în patru îl răsucim în opt
şi ne uităm prin crucile de omăt ale ferestrelor
de carne
la lumea de-afară cum doarme

Doar noi doi poezie ’sciană
vegheaţi din bolta sălii de-un ţimir sticlos
ca o anghilă  
stăm treji în liniştea amurgului
scutiţi de ameninţarea stihiilor noptoase
ce vor descinde în oraşul plimbărilor de mână
şi peste lumea-ntreagă
furând-o până-n măruntaie

Stăm rezemaţi geană-n geană
în jocul de-a cine clipeşte primul
și rostim şoapte tandre ce coboară direct în inimi
Acolo germinează dând naştere mai multor pelóte
turcoaz ce-şi vor lua zborul către naltul cerului
de plumb
unde se vor sparge străpunse de gândurile noastre
imaculate
revărsând râuri de lapte de jad ce vor mocheta solul
cu opalescenţă

Genele tale aplaudă de bucurie
Fluxul de aer face să-mi lăcrimeze obrazul
şi să-ţi şoptesc:

Oricât de neagră sau albă este lumea
mereu eu te între culori găsesc