Balada mamelor. P. P. Pasolini

Mă întreb ce mame ați avut.

Dacă v-ar vedea acum la locul de muncă

într-o lume necunoscută lor,

prinși într-un circuit nesfârșit

cu experiențe așa de diferite de-ale lor,

ce privire ar avea în ochi?

Dacă ar fi acolo, în timp ce vă scrieți

bucata voastră, conformiști și baroci,

sau o-nmânați unor redactori obișnuiți

cu orice compromis, ar înțelege cine sunteți?

Mame umile, cu o teamă străveche pe chip,

ce ca o boală scofâlcește trăsăturile

într-o albeață care le-ncețoșează, le-ndepărtează

de inimă, le-nchide în vechiul deșeu moral.

Mame umile, sărmane, îngrijorate

că fiii lor o să cunoască umilința

ca să cear’ o slujbă, ca să fie capabili,

ca să nu jignească sufletele privilegiate,

ca să se apere de orice compătimire.

Mame mediocre, care au reținut

cu pioșenia unor fetițe, despre noi,

un unic, gol sens,

cu sufletele într-o lume damnată

să nu cunoască nici durere nici bucurie.

Mame mediocre, care n-au avut

pentru voi niciodată o vorbă tandră,

dacă nu chiar o sordidă dragoste mută

de fiară, în care v-au crescut,

impotenți la chemările autentice ale inimii.

Mame slugarnice, obișnuite de secole

să-și plece capul fără dragoste,

să transmită fetusului lor

străvechiul, rușinosul secret

de-a se mulțumi cu resturile ospățului.

Mame slugarnice, care v-au învățat

cum sclavul poate fi fericit

urându-l pe cel care-i, asemenea lui, legat,

cum poate fi, trădând, binecuvântat,

și sigur, făcând ceea ce nu zice.

Mame feroce, ce intenționează să-și apere

puținul pe care, burghezii, îl posedă,

normalitatea și salariul,

cam cu mânia celui care se răzbună

sau e strâmtorat de-un asediu absurd.

Mame feroce, care v-au spus:

Supraviețuiți! Gândiți-vă la voi!

Să nu vă fie milă și să nu respectați

pe nimeni niciodată, clociți-vă-n piept

integritatea voastră de vulturi!

Iată, umile, mediocre, slugarnice,

feroce, bietele voastre mame!

Care nu se rușinează să vă știe

– în ura voastră – chiar s u p e r b i,

dacă n-ar fi asta o vale a plângerii.

Și uite-așa lumea ceasta vă aparține:

făurindu-vă frați cu pasiuni opuse,

sau patrii inamice, din refuzul profund

de a fi diferiți: de a răspunde

sălbaticei dureri de-a fi oameni.

(Foto © roger-viollet.fr)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

34.

Despre zei și anateme

Se spune că există două moduri prin care putem pătrunde revelația divină – inefabilul mister al lui Dumnezeu: a) credo ut intelligam, cred pentru a înțelege; b) intelligo ut credam, înțeleg pentru a crede (Fericitul Augustin). În caz că veți frunzări hotărârile Sinoadelor Ecumenice, veți ajunge la concluzia că există și-un al treilea mod, unul bazat pe frică și ignoranță – calea pe care mărșăluim cei mai mulți dintre noi. Nici nu suntem convinși, nici nu pricepem, dar dacă așa a zis Biserica, așa o să zicem și noi. De teama anatemelor, evident.

Pentru a-mi justifica afirmațiile transcriu mai jos șase anatematisme (niște blesteme dogmatizate) ale Sfântului Chiril al Alexandriei adresate lui Nestorie și, implicit, tuturor celor care gândeau și gândesc altfel:

 

Anatematisma II: Dacă cineva nu mărturisește că în mod real Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic și că Unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, adică același Dumnezeu și Om laolaltă: să fie anatema.

 

Anatematisma IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, sau ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.

 

Anatematisma VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul, şi dimpreună preamărit, şi că el este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură închinare şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.

 

Anatematisma IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi minuni între oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.

 

Anatematisma X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre şi că S-a adus pre Sine jertfă pentru noi, întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatălui. Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi Apostol al nostru nu S-a născut Însuşi Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca noi, ci un altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoştea păcatul: să fie anatema.

 

Anatematisma XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că şi Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în trup, şi că a gustat în trup moartea, fiind Cel Întâi Născut din morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie anatema.

 

N-o să ne oprim asupra conceptelor doctrinei creștine (pe care trebuie să le trăiești ca să le susții, contrar ideii că am ști din născare cu ce se mănâncă acestea), ci asupra cunoașterii pur informative (dac-o putem numi în felul acesta) a Dumnezeieștilor Canoane. Ce (mai) reprezintă pentru omul de astăzi „S-a unit cu trupul în chip ipostatic” sau „S-a născut Arhiereu și Apostol al mărturisirii noastre”?

Câți dintre cei prezenți la sfânta liturghie vor putea să explice corect taina imprecațiilor lui Chiril? Și-n caz că n-o să poată (întrucât... din binecuvântate pricini...), nu vor cădea oare sub anatemele Bisericii în care slujesc? Nu sunt ei luați în lunetă de Duhului Sfânt? N-au murit deja? Cine sunt, până la urmă, creștinii? Dogma sau Mila? Legea sau Duhul? Și care-i treaba cu anatemele?

Aνάθεμα, un blestem, un lucru blestemat, obiectul sau omul asupra căruia este invocat numele lui Dumnezeu (fie ca ofrandă sau consacrare în slujba Atotputernicului, fie ca o condamnare din partea Acestuia), din verbul ἀνατίθημι, a pune ceva înainte, a împărtăși, a comunica, a expune ceva.

Luca 21, 5: „...vorbeau despre templu că este împodobit cu pietre frumoase și cu odoare (ἀναθήμασιν)...”; Leviticul 27, 28: „Tot ceea ce (ανάθεμα) omul Îi va dărui (αναθή) Domnului din ceea ce are el – fie  om, fie dobitoc, fie țarină din moșia sa – nu se vinde și nici nu se răscumpără. Toată dania cea sfântă (ανάθεμα), sfântă Îi este Domnului”; Deuteronomul 7, 26: „Urâciune să nu duci în casa ta, ca nu cumva să cazi și tu sub blestemu’n care (ανάθεμα) este ea; dimpotrivă, ca de-o scârbă să te scârbești și ca pe-o urâciune s’o urăști, că blestemată (ανάθεμά) este”.

Însă nu vă temeți! Ceea ce a fost dat lui Dumnezeu a ajuns pe mâini bune.

Revoluția la români

un protestatar se stropește

cu benzină

tanti udrea își aranjează

tamponul

(Foto © time.com)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

33.

Ieșirea 31, 13-15: „«Poruncește-le tu fiilor lui Israel: Băgați de seamă și păziți zilele Mele de odihnă, căci ele sunt semn între Mine și voi din neam în neam, pentru ca voi să știți că Eu, Domnul, Eu sunt Cel ce vă sfințește. Păziți așadar ziua de odihnă (...) cel ce o va întina, acela cu moarte va fi omorât, și tot cel ce va face într’însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din neamul său. (...) a șaptea zi, cea de odihnă, odihnă sfântă va fi ea pentru Domnul; tot cel ce va lucra în ziua odihnei, cu moarte va fi omorât»”.

La început mi s-a părut că-i doar afirmarea unui dat biologic, prin care suntem preveniți în legătură cu riscurile unei munci neîntrerupte. Adică: „Mai ia o pauză, Dorele, dacă nu vrei să-ți plesnească inima de la atâta gletuit!” O sentință rostită pe limba unor înapoiați care n-ascultau decât de puterea morții. Dar, citind din Numerii 15, 32-36, s-a spulberat orice dubiu – Dumnezeu deschisese sezonul de vânătoare: „La vremea când fiii lui Israel erau în pustie, au găsit un om adunând lemne în ziua odihnei. Iar cei ce l-au găsit (...) l-au adus în fața lui Moise și Aaron și a’ntregii adunări a fiilor lui Israel. Și l-au pus sub pază, pentru că încă nu era hotărât ce anume să-i facă (Car’ va să zică nici ei nu-l luaseră-n serios pe Doamne-Doamne; probabil că de-aceea au și uitat ce se cuvenea să facă în astfel de situații). Atunci a grăit Domnul către Moise, zicând: «Acest om trebuie dat morții; întreaga obște să-l ucidă cu pietre afară din tabără!» (...) acolo, afară din tabără, întreaga obște l-a ucis cu pietre, așa cum Domnul îi poruncise lui Moise”.

Ca peste sute de ani, Iisus Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu, Vocea pe care a auzit-o Moise și Profeții, Cel care a plinit Legea) să rostească faimoasa: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă (Marcu 2, 27)”. E ca și când, știind că greșise, dând gherțoilor o poruncă absurdă, acum e dispus s-o repare prin ocară, suferințe și moarte.

Ei, asta da lovitură de teatru!

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

32.

„Apoi el le-a dat drumul fraților săi, care au plecat; iar el le-a zis: «Să nu vă sfădiți pe cale!»” (Facerea 45, 24)

Le-a zis așa ca să nu-și piardă dulceața spirituală pe care au dobândit-o la aflarea veștii că fratele lor, Iosif – cel pe care ei îl vânduseră pe douăzeci de arginți – trăiește și că are să-i scape de foamete și de sărăcie. Cu alte cuvinte, după ce m-ați aflat, după ce v-a trecut teama legată de fratele mai mic, Veniamin, și, implicit, de starea tatălui vostru, după ce am plâns cu voi, ne-am mărturisit unii altora, după ce ați conștientizat greșeala (Facerea 44, 16, că tot vorbirăm de spovedanie), după ce v-ați bucurat împreună cu mine, după ce neajunsurile voastre au fost risipite, iar acolo unde era puțin acum e cu prisos, unde a fost întuneric acum este lumină, după toate acestea, să vă certați pe drum!?

Mai bine vestiți că eu sunt viu și sunt „ca un tată lui Faraon, domn peste toată casa lui și stăpânitor peste toată țara Egiptului” (Facerea 45, 8).

Când Faraon a grăit către Iosif: „Luați-l pe tatăl vostru, luați-vă familiile, veniți la mine și vă voi da tot ce e mai bun din țara Egiptului și vă veți hrăni cu grăsimea pământului” (v. 18), a preînchipuit ceea ce urma să spună Hristos: „Atunci Împăratul va zice celor din dreapta Sa: «Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii»” (Matei 25, 34).

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29); „...în cartea vieții Mielului înjunghiat [ucis într-un mod violent] de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13, 8); în cartea Bisericii – deci cartea corpului Său (istoric și metaistoric), plinătatea (πλήρωμα) Celui Ce pe toate întru toți le plinește (Efeseni 1, 23).

Cum se poate moșteni acea împărăție gătită nouă la conceperea cosmosului (κόσμου)? Având grijă de cel mai mare dintre darurile lui Dumnezeu către noi, și anume harul Duhului Sfânt. Nu că el și l-ar lua înapoi, însă dacă nu-l dobândim aici, nu-l vom putea avea nici dincolo. Un exemplu în acest sens îl întâlnim la evanghelistul Luca în parabola bogatului nemilostiv și săracului Lazăr. Ni se pune că după ce a murit, ajungând în văpaia hadesului, bogatul îl roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă, ca să-i răcorească limba. În cazu-n care ar fi făcut abstracție de cei doi (ca și cum ei ar fi fost ispita din ceasul al 13-lea) și ar fi cerut milă (nu apă) Părintelui Ceresc (încercând să-nduplece hotărârea divină cu armele dumnezeirii), el ar fi primit ceea ce ar fi cerut. Dar cum în viața lui terestră el s-a preocupat doar de trup, n-a fost în stare să rostească acele cuvintele salvatoare. Chiar și în chinurile iadului fiind, lui i-a păsat de carne mai mult decât de suflet.

la bella italia. fragment (6)

în minte fierb tone de vulgarități

pe gură iese crema

ne drăcuim singuri și nesiliți de nimeni

șoferul oltean get-beget – pe care-l vom numi marin

pune întrebarea care se cerea pusă:

 ̶  dacă nu i-au fost de-ajuns 15 euro oare cât câștigă

muistul ăsta pe zi?

privim ca proștii-n depărtare...

când realizăm cu câte lovele pleacă gherțoiul acasă

invidia renaște în noi capătă mâini și picioare

și vrem cu orice preț să ne întoarcem și să-l sugrumăm

pe funcționarul vamal

știam că banii sunt o piatră de poticnire dar să-ți belești

ochii peste lacul balaton și să nu-l vezi din cauza urii

e un lucru pe care n-aș fi dorit să-l duc cu mine

în patria lui dante

pe drum probleme de ieri și de azi:

unul că mai are de așteptat trei ani pân’ la pensionare

și p-ormă se retrage la fi-su-n verona

altul c-a muncit în industria de armament

și că n-o să mai bea niciodată ca acolo

și omul nostru de încredere cu volanul în față

care simte ori de câte ori îl pune soția la masă

un junghi în coșul pieptului

că a fost la cabinet iar asistenta la trimis la cumpărături

o sut’ de lei bătută pe muchie pentr-un pumn de pastile

ca să afle că i le schimbase cu altele din magazia

spitalului

iar seara „alea pe care i le adusei eu” să se reîntoarcă

la farmacia particulară de peste drum. o mică afacere

de familie

că la urma urmei de ce să lucri în străinătate pe două mii 
de parai când mult mai ușor îți umfli contul la vâlcea?

și fire-ar mama dracu’!... și futu-i rasa mă-sii!...

poveștile se țin lanț unul ce ne leagă pe toți de trecut

și ce-i mai nasol de țara de rahat în care probabil

ni se vor înapoia oasele când va fi să fie

la intrare lângă trieste ne iau în primire cei de la

garda de finanțe. ne întreabă dacă avem țigări

deschidem pe rând câte-un bagaj  

nea marin își pune mâinile-n cap

dacă-i pușcau o amendă lucra trei luni pe gratis:

de opt ani de când face românia-italia

nu i s-a-ntâmplat așa ceva

după treij’ de minute patru L^&M și cinci palme

în bărbie se liniștește

ne apropiem de localitate o sun pe nepoată-mea

îi zic să-și lege potaia. via aosta nr. 11

primul marinar părăsește nava

îmi iau la revedere de la mateloți îi strâng mâna

domnului căpitan

și apoi intrăm în condominio trăgând după noi

valizele

(Foto © ledhut.co.uk)

la bella italia. fragment (5)

pe Rai5 sandro veronesi îl întâlnește pe emmanuel

carrère. o discuție deschisă

unul cu căștile pe urechi amândoi cu microfonul în mână

rezemați de niște spătare invizibile

a opta ediție a ”Libri Come” cu tema Granițe

recenzia ultimei sale cărți câteva zâmbete

hotarul dintre ficțiune și realitate

sau spațiul schengen

în debutul emisiunii invitatul pomenește de românia

nero se apropie de mine și-mi cere să-l mângâi

emmanuel spune ce știe el mai bine

nimic interesant. subiecte pe care le-ar fi știut

și străbunicul meu dacă ar fi avut acces la cărți

și nu la paturile de pușcă ale lui friț și petrov

omenirea respiră de secole aceleași concepte

iar asta o face să se mențină-n viață

ne susținem prin pierderi de memorie și recapitulări

sandro veronesi se face că nu pricepe

și toarnă gaz pe cenușa dezbaterii

dar e ceva necesar

ce ne-am face fără această joacă de adulți?

mă îmbrac și ies cu câinele la plimbare:

toți boscheții din zonă și fiecare colț de casă

în căutare de pisici și din nevoia de-a ne marca teritoriul

gâfâim tot drumul și lătrăm pe oricine întâlnim

firește că pentru el toate-s partenere de conversație

la mine-n cap:

biciclistul care a trecut pe lângă noi

o roată

indivizii din mașina ce tocmai parchează

scaune în brațele altor scaune

promenada de seară se încheie cu un tur de cimitir:

peticele de graffiti de pe zidul exterior și șanțul

cu apă de ploaie

dincolo vin oameni cu flori udă câte-un ghiveci

pipăie fotografiile defuncților vorbesc singuri

își fac cruce

de luni până sâmbătă de la 8:00 la 19:00

duminică program prelungit

după ce și-a frecat spatele de iarba măruntă

a decis să-și golească mațul în poarta țintirimului

m-am uitat în jur să nu mă vadă careva

și-am dezmierdat pământul cu trei foi de nuc

când ne întorceam acasă mă tot gândeam că de-ar avea

animalele instinctul nostru de expansiune

în mai puțin de-o lună s-ar umple mormintele de frunze

și mi-a părut rău că-n acele clipe nero n-a vrut să baune

poeticește la stele

Sensul luptei. Michel Houellebecq

4.

șomaj

străbat orașul de la care nu mai aștept nimic

printre oameni zi de zi reînnoiți

cunosc ca-n palmă, această șină străvezie;

sunt zile în care nici nu pot vorbi.

oh! aceste dup-amiezi, întorcându-mă de la șomaj

gândindu-mă iar la chirie, meditație acră,

oricât am lungi-o, o să-mbătrânim în cele din urmă

niciun lucru nu se schimbă, nici măcar vara.

la final după câteva luni pierzi și acest privilegiu

vine iarăși toamna, lent ca o cangrenă;

banii devin unicul gând, singura lege,

ești singur-singurel. și te târăști, și te târăști...

ceilalți persistă în dansul lor existențial,

tu ești protejat de un zid transparent;

iarna s-a întors. viața lor pare reală.

poate că, undeva, viitorul te așteaptă.

..........................................................

(Foto © Jack Delano, Granger HPA)

la bella italia. fragment (4)

12 iulie 2017

altă zi în paradis. păsărelele cântă de dimineață

o măsură de cafea trei de lapte și biscuiți integrali

pe Rai Storia un individ cu cămașă apretată

pantaloni la dungă și curea din piele de șarpe

pare să fi stat de vorbă cu ulise înainte să moară

și acum ne relatează detaliat de ce acesta a virat la stânga

când trebuia s-o ia la dreapta

în fața magazinului de peste drum stă zilnic câte-un nou

marocchino ce poate că ar bea și el o bere rece

dar cum banii nu mai circulă ca altădată se mulțumește

când îi zâmbești după ce te-ntreabă dacă n-ai să-i dai

sau când îi răspunzi c-un salut

numai în ultimele 48 de ore în sudul italiei au fost primiți

cu tensiometrele deschise circa 12 mii de migrànti

pentru cei mai mulți dintre ei omul alb a putut fi văzut

doar la televizor

politicienii amenință că vor lua măsuri

din imaginile transmise de Tg5 păreau să aibă între

unu cincizeci și doi metri

le urez succes

(Foto © reuters.com)

Sensul luptei. Michel Houellebecq

3.

după-amiază

gesturile schiţate sfârşesc în suferinţă

și el ar vrea să se-ntoarcă după ce se plimb-un pic

ca să se desfete în amarul lui şi să doarmă,

căci trupul durerii își face simțită prezenţa.

afară-i tare cald şi cerul este minunat,

viaţa face ca trupul celor tineri să se-nvârtă

iar natura-i îmbie la sărbătorile primăverii

sunteți singuri, obsedați de imaginea vidului,

și simţiți greutatea cărnii voastre-nsingurate

și nu mai credeți în viaţa de pe pământ

inima voastră obosită tremură de efort

ca să re’mpingă sângele în mădularele voastre de plumb,

ați uitat cum se face dragoste,

noaptea cade peste voi ca o condamnare la moarte.

(Foto © The Image Works, Roger-Viollet)

Sensul luptei. Michel Houellebecq

2.

de-a lungul acestor zile în care trupul ne subjugă

când lumea stă bine acolo, ca un bloc de ciment,

aceste zile lipsite de plăcere, de emoţie, de chin,

într-o zădărnicie aproape divină

în mijlocul păşunilor şi al pădurilor de fag,

printre clădiri şi reclame

trăim momentul adevărului absolut:

da, lumea stă bine acolo, aşa cum pare să fie.

fiinţele umane sunt alcătuite din piese volante,

trupurile lor sudate nu sunt făcute să dureze

singuri în alveolele lor zidite cu grijă

își aşteaptă zborul, chemarea intangibilului.

gardianul vine mereu în inima serii;

privește-ngândurat, la el sunt toate cheile,

cenuşile celor închişi sunt vânturate-ndată;

e nevoie de câteva minute pentru a curăța celula.

(Foto © izismile.com)

Sensul luptei. Michel Houellebecq

1.

ziua se-nalță și creşte, se depune din nou pe oraş

am trecut prin noapte dar nu ne-am eliberat

aud autobuzele şi freamătul subtil

al schimburilor sociale. îi simt prezenţa.

o să aibă loc astăzi. suprafața invizibilă care

circumscrie-n aer ființele noastre suferinde

prinde contur şi se-ntărește cu o viteză teribilă;

trupul, cu toate acestea, trupul este o atârnare.

am trecut prin cazne și dorinţe

fără să regăsim gustul viselor din copilărie

n-a mai rămas nimic din adâncimea zâmbetelor noastre,

suntem dar prizonierii propriei evidențe.

(Foto © Roger-Viollet)