Duminica Tomii. M-am împărtășit. Discutând cu
fratele Ioan V. Demult, prin anii modești ai copilăriei, ori de câte ori mă
pregăteam să fac ceva important: să
mă uit la un meci de baschet, să merg la pescuit cu tata sau într-o excursie cu
prietenii, să dau ultimele teze și-apoi să visez cu ochii deschiși la vacanța
de vară, mă copleșea un sentiment de bucurie, de parcă cerul s-ar fi crăpat,
iar o voce angelică m-ar fi chemat la etaj. Însă imediat, sau (rar) după câteva
minute, acea senzație beatică dispărea ca ceața în fața razelor solare de
amiază, și mă trezeam, în gât și-n suflet, cu o greață existențială, pe care
nicio gargară cu apă sfințită n-ar fi izbutit s-o înlăture. Toate acele „clipe
de extaz” ce urmau să fie experiate de mine și pe care le așteptam ca pe o
salvare din fața morții (viața plictisitoare dintr-un cartier postcomunist),
toate acele lucruri „negrăite” ce aveau nevoie de mine (și eu de ele), ca să-și
facă simțită prezența în istoria
spiritului, deveneau dintr-odată praf și pulbere, confirmându-și (pentru a
câta mia oară?) nimicnicia. Brusc, îmi picau solzii de pe ochi și reușeam să
văd că împăratul n-are nicio haină nouă pe el, ba dimpotrivă, poartă același
costum imemorial pe care-l purtase și Adam când se credea rege. Era ca și cum cel de sus (fie Dumnezeu, fie mintea
mea) îmi juca festă după festă, lăsându-mă să mă amăgesc cu efemeridele acestei
lumi.
Imagini peste imagini, întâmplări peste
întâmplări, ce se perindau în capul meu și păreau sacre (dar nu intangibile),
erau acum cu nimic mai presus decât un fir de iarbă, pe care, în arșița verii,
un soare bădăran îl strivește sub tălpile-i fierbinți. Și-am dedus că acel
dezgust total pentru ceea ce mi-am dorit cu câteva secunde-n urmă era reflexia
gândului meu ce se lovise de lucrurile – culmea! – trecătoare, de o limită, de
acel „PÂNĂ AICI!” Pentru că mai departe nu se putea merge. Imaginația nu mai era
în stare să ducă „povara” fericirii.
Același dezgust îl simt adeseori când mă pun să mă
rog. Și – lucru straniu – nici urmă de bucurie. Este ca-ntr-o probă cu
obstacole, unde-i obligatoriu să le surmontezi pe toate, dacă vrei ca la final
să te numeri printre cei care-au învins. Însă până să m-apuc de treabă, mângâiere
sufletească, ioc. Probabil că celor care au gustat din ea le este mai ușor
să-și îndoaie genunchii și să-și deschidă ceaslovul. Dar nouă, ăstora mai mici,
ne este (cu mici excepții) imposibil. Cine ne garantează că desfătarea post-aleluia nu-i decât pârga somatomintală a
corpului nostru? Poate că vinul roșu cumpărat din Grecia are mai multe de zis
decât aș fi crezut la prima înghițitură. Pricepi ce vreau să zic?
Doar că fratele Ioan o dădea nainte cu masonii și
cu noua ordine mondială, că nu știe ce să facă: că ar cam vrea să se căsătorească,
îns-a găsit cu cale să intre la mănăstire, și s-a hotărât să aștepte sfatul
duhovnicului – un avă notoriu, cules de prin patericul românesc contemporan.
Privindu-l mai atent, îmi dau seama că nu se îndoiește
o clipă de ceea ce declară. Și-mi pare a fi un tip cumsecade. Măcar el crede în ceva, îmi spun în gând, și cerul
mi se deschide din nou. Dar de data aceasta, nici glas de înger, nici raze de
soare. Doar forma foarte clară a unei mâini de om pe bolta tristă, cu policele,
încrețit la mijloc, îndreptat în jos.
