duminică, 19 martie 2017

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

9.

La sfatul plin de siguranță al unui ștefanit, îmi cumpăr una dintre cărțile arhimandritului Arsenie Papacioc – Veșnicia ascunsă într-o clipă. De cum o scot din geantă, o dosesc între celelalte volume ale părinților ortodocși contemporani. La geam, rândul din mijloc, deasupra cărților de istorie.

De data aceasta am să mă rezum la scrierile părinților neptici... Cu un rând mai sus, înspre ușă. Șirul de obiecte de care mi se lovesc ochii, când – buimac, dimineața – mă trezesc și-ncerc să mă ridic în capul oaselor. Ediții vechi ale Institutului Biblic și de Misiune blah... blah...

Hmm... veșnicia într-o clipă. Ăsta da titlu de carte. Un fel de eternitate la minut sau infinit pe pâine. Și – să nu uităm! –  nemurirea într-o boabă de muștar. Mi se face foame.

Poate că-s multe cele ce i se pot reproșa duhovnicului de la Techirghiol, dar un lucru e cert: nimeni nu se pricepe mai bine decât el la a „boteza” operele teologice: Convorbiri duhovnicești... Ne vorbește părintele Arsenie... Veșnicia... Singur Ortodoxia... Iată duhovnicul... Pitorești și țepene deopotrivă.

Lăsând gluma la o parte, chiar m-a pus pe gânduri această cărticică, și nu atât conținutul ei, cât clipa la care se face aluzie încă de pe prima pagină; sensurile și semnificațiile ei... Oare e aceeași clipă pe care au avut-o sfinții mucenici când se aruncau în rugurile idolatrilor sau când erau străpunși de sulițele romanilor, flagelați, dați pradă animalelor sălbatice, asta dacă nu erau ciopârțiți de vii, cât să nu moară, și-apoi lăsați să-și deie sfârșitul în gropi comune umplute cu var nestins? Momentul de glorie al celor care au mărturisit adevărul – spontan și fără o pregătire metodică în ceea ce, peste evuri, urma să se numească teologie ortodoxă? Acel 4..., 3..., 2..., UNU al celei mai fierbinți rugăciuni personale? Buturuga mică a veșniciei care răstoarnă carul mare al timpului?

Dar până una-alta, eu mă las purtat de imaginea acestor martiri pe care, în acele cazne demonice, Duhul Sfânt i-a îmbrățișat, așa cum cloșca își protejează puii, și le-a insuflat cuvintele vieții, făcându-i să dea, în fața mai-marilor vremii, mărturia cea bună. De aici și numele lor de martiri, adică de martori – ai unei vieți nestricăcioase și a unei sucombări cariate dintru-nceput. Două capete indispensabile ale aceluiași pod cu ghirlande și beculețe. Finalul unui timp mort și obârșia unei perenități însorite. Mijlocitori indubitabili între civitas terrena și civitas dei. Ceea ce-i face părtași cu Dumnezeu, îi înveșnicește, îi îndumnezeiește.

Când mai exact? Atunci, în acea clipă: când săgețile cerebrale se năpusteau deja spre eterna cetate a Creatorului, când, în loc să jure și să jertfească idolilor, au preferat să ardă în „focul sălbaticilor lor chinuitori” ca să primească o cunună imperisabilă (1 Cor. 9, 25), o cunună de laudă, de bucurie (1 Tes. 2, 19), o cunună a dreptății (2 Tim. 4, 8), ca să primească cununa nepieritoare/neveștejită a slavei (1 Petru 5, 4), cununa vieții (Iacob 1, 12; Apoc. 2, 10).

Și imediat îmi aduc aminte de cuvinte părintelui Papacioc, înregistrate grosolan pe niște casete audio, pare-mi-se piratate, care circulau „pe sub mână”, în primul an de facultate: „Moartea este o realitate, dragii mei, dar ea nu vine ca să-i faci o cafea.”

Și continui cu vorbele lui Nicolae Iorga: „În viață pierdem ani, iar de la moarte cerșim o clipă.”


sâmbătă, 11 martie 2017

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

8.

Discutam cu fratele I. despre sfârșitul lumii, plecând de la vorbele lui Gigi Becali. Citez din memorie: Pecetea lui antihrist (sau a diavolului – nu mai rețin) asupra Parlamentului României, dacă va accepta legea cu privire la legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex.

 

Conversație sinuoasă: am parcurs „în întregime” schisma și doctrina Bisericii, am dat vina pe ecumenism, am debitat cuvinte mari despre omul nou al comunismului, ca să ajungem la ceea ce a stat la baza tuturor nenorocirilor de pe mapamond – masoneria.

Curios, cum pentru orice problemă „nouă” sub soare, ce se ivește în grădina Maicii Domnului (străjuită nonstop de bodyguarzii Duhului Sfânt), de vină sunt (ca de fiecare dată) alții, iar aceștia nu pot fi decât depravați până-n oase.

Prin urmare, nu construirea lăcașurilor de cult prin spălări de bani, ci dreptul la recunoaștere civilă a unei minorități din populația țării. Nu simonia împământenită în sânul episcopiilor pravoslavnice, ci legiferarea unor măsuri firești într-o societate ce se vrea creștină, deci tolerantă cu slăbiciunile unora. Nu averile necunoscute-n totalitate ale BOR-ului, nici ale altor Biserici Autocefale, ci sărăcia cu duhul a urmașilor unui creștinism ubicuu, ce modelează omenirea de douăzeci de veacuri încoace. Nu însemnările perverse din așa-zisele îndreptare de spovedanie (unde stă scris negru pe alb că femeia trebuie să mărturisească dacă și-a ras părțile ascunse ale trupului, dacă a purtat pantaloni, dacă a stat capră sau a luat-o sus, precum și alte lucruri la fel de interesante pentru un psihanalist de talia lui Dumnezeu), ci faptul inexplicabil (și, -n consecință, inacuzabil) de a te simți atras de unele persoane de același sex cu tine și de a cere promulgarea unei legi prin care orice individ care are această înclinație să fie tratat (cel puțin din punct de vedere social) ca o persoană (și adaug) umană, cu aceleași privilegii ca oricine altcineva – ei, astea sunt chestiunile arzătoare de grija cărora nu pot s-adoarmă mai-marii noștri într-ale mântuirii.

Ce bine că, pentru unii dintre noi, anumite probleme se rezolvă rapid cu câte-un extraveral!


marți, 7 martie 2017

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

7.

Luați, mâncați... și nu ocultați. Sau despre obiceiul unora de a-și aprinde lumânările înainte de a se împărtăși cu sângele și carnea Mântuitorului.

 

N-am găsit în scrierile Sfinților Părinți vreo referire la posibila legătură ontologică între feștilele arzânde ale credincioșilor și Sfânta Cuminecătură. Nici n-ar avea cum să existe o relație de (inter)dependență între două lucruri total opuse. Pe de o parte cilindrul de ceară, de parafină, de stearină sau de spermanțet, și pe de altă parte corpul dătător de viață al lui Iisus Hristos. Cum se poate ca Atoatecreatorul să depindă de un banal obiect de cult!?

Atât la Matei 26, 26, cât și la Marcu 14, 22 Iisus le zice apostolilor: „Luați, [mâncați – lipsește la Marcu], acesta este corpul meu”. Nicidecum: Aprindeți- lumânările... șapoi luați, mâncați... De aceea în unele țări considerate mai ortodoxe (pentru c-au priceput, pe lângă alte chestii, și acest fapt), practica aceasta este inexistentă.

E drept că simbolistica creștinismului, asemenea altor religii, dispune de anumite elemente ce definesc, mai mult sau mai puțin, ideea de lumină, și se știe că-n primele secole creștine, din rațiuni funcționale, cei ce luau parte la liturghiile ce aveau loc „în ascuns” (de cele mai multe ori în catacombe), de teama autorităților intolerante față de noua religie, foloseau tot felul de dispozitive și obiecte pentru luminat, cu precădere lumânările. Dar toate astea n-au cum să impună regula obligatorie de a ne împărtăși cu lumânarea la piept, de parcă am sta pe patul de moarte sau, și mai rău, în sicriu.

Înțeleg: trebuie să mori păcatului, ca să poți să guști din Hristos; ești un fel de cadavru ambulant (dacă se poate și orb) ce se îndreaptă spre combustibilul vieții, spre lumină; înainte de a te apropia de sfințitul potir, se cade să-ți aprinzi numaidecât sufletul; în caz că urmează să te cumineci, este necesar să arzi de dorul unirii cu Dumnezeu ș.a.m.d.

Atunci de ce persistă acest ritual insipid în biserica lui Iisus-Lumina Lumii? Reminiscențe păgâne? Superstiție? Tulburări obsesiv-compulsive? Prostie?

Unde mai pui că cei care administrează eparhiile și aprovizionează (cu vârf și-ndesat) pangarele bisericilor, câștigă sume frumușele de bani, profitând de ignoranța oamenilor. Solomonie?


duminică, 5 martie 2017

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

6.

Sus să avem...?

 

Toată noaptea m-am foit în pat, gândindu-mă la treaba asta. Îi văd pe mulți că abundă în semnul sfintei cruci și cred că e o anomalie:

 

1. Crucea, în esența ei, este unul dintre mijloacele prin care Iisus și-a revărsat dragostea spre noi.

2. Modul lui de a ne arăta că-și asumă dialogul dumnezeire-umanitate până la capăt.

3. Poziția lui „preferată” când se roagă.

4. Ruga sa către Tatăl.

5. Prin urmare, o închinare în sine.

 

Prin gestul pe care-l facem – de la frunte la buric, și de la un umăr la altul – recunoaștem întrucâtva ceea ce El a realizat pentru noi, și, cu voia Lui, primim grația acceptării acestui lucru. Dar atât. Nu continuăm – cum sunt unii tentați să afirme – actele Sale martirice sau mai știu eu ce misiune pe care – vezi, Doamne – El n-ar fi fost în stare s-o finalizeze. Și nici nu prindem din zbor – cum explicitează mitropolitul Antonie Plămădeală – semnul crucii pe care preotul îl face înspre noi, „cu mâna sau cu o cruce de lemn sau de metal”, pentru a ne-o însuși în acest fel, asta ca să nu treacă pe lângă noi și să se ducă în văzduh. Poate, dacă Sfânta Treime ar fi fost Imaculata Magie, iar oficianții cultului ortodox creștin frați de cruce cu David Copperfield.

Nu-ți încinge nimeni cazanul cu smoală dacă nu-ți faci cruce, și n-o să-ți taie nimeni cocoșelul dacă nu te-nsemnezi cu ea de cel puțin trei ori după fiecare Slavă Tatălui..., Doamne, miluiește... sau Amin. Astea țin de un scenariu înțesat cu superstiții sau (în cel mai bun caz) de anumite temeri maniacale, ce n-au de-a face (deși mă-ndoiesc) cu acest scenariu omniprezent.

Pentru că atunci când pronunțăm sau îi auzim pe clerici că pronunță un Slavă..., o Mărire... sau un Glorie Tatălui..., ei nu ne îndeamnă (sau, mai bine zis, n-ar trebui să ne-ndemne) la îndeplinirea acestui ritual împotriva deochiului, pe care cei mai mulți dintre noi îl înfăptuim cu gândul eretic (adică din proprie alegere) că am adăuga ceva la slava, la mărirea sau al gloria Dumnezeirii. Nici cerul n-o să-și îngroașe substanța harică, nici noi n-o să ne scoatem, prea repede, gărgăunii din cap. A spune Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh înseamnă a recunoaște – înainte de toate – că slava, mărirea sau gloria aparțin Persoanelor Care alcătuiesc Dumnezeirea, și că noi, cu oarece rețineri, prin gestica noastră interpretabilă am aduce o ofrandă demnă de burta lipită de spate a perenilor ipochimeni cu păr lung, ce calcă pe capetele unor îngerași goi, ghiftuiți, cu gulerașe din pene albe sub bărbie.

Slavă Tatălui... este pur și simplu o declarație, o mărturisire de credință. Știu că Dumnezeirea este plină de slavă, și nu fac nimic altceva decât să reafirm (la infinit) acest lucru. De aceea la finalul propoziției găsim un punct, și nu semnul exclamării. Va să zică, punerea pe tapet a unei simple păreri, în niciun caz a unui ordin de executare silită.

Dar ei, nu și nu, să nu audă de așa ceva – cu palmele „la înălțime”, pe întreaga durată a slujbei. La fel cum se întâmplă și când sacerdotul rostește Sus să avem inimile! – cu mânuțele-n aer, ca la concertele formațiilor de Hip-Hop. Ca și cum, dacă cineva ne-ar cere să-l iubim din tot sufletul, noi am începe să ne descheiem la șliț.

Înțeleg că o posibilă consecință firească a devotamentului față de Providență este și această înălțare a brațelor în văzul lumii. Dar (iertați-mi pertinența) în ziua de salariu, după ce v-ați umplut coșul de cumpărături, vă puneți să v-aruncați produsele în parcarea aglomerată a supermarketului sau plecați imediat de-acolo ca s-ajungeți cât mai repede acasă, unde veți putea savura budinca nemțească cu topping de caramel, în cămara căptușită cu blăniță de vulpe a sufletului vostru meschin, ipocrit și nesătul?


miercuri, 1 martie 2017

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

5.

Curățând cartofi și întrebându-mă: ...fierți sau prăjiți?

 

„Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Corinteni 9, 22).

Într-o altă traducere: „...ca pe oricine (sau chiar pe toți) să-i mântuiesc”. Și spune el în capitolul 9 că a fost ca un iudeu cu iudeii, ca să-i dobândească pe aceștia (pentru împărăția cerurilor, nu pentru plăcerile proprii), cu cei slabi s-a făcut slab ca să-i aducă la Hristos, cu cei ce nu au Legea, ca unul ce nu are Legea – pentru a nu-i pierde, ci pentru a-i salva din rătăcirile lor, ce duc inevitabil la pieire.

Carevasăzică, cu Dumnezeu trebuia să se facă tot dumnezeu, ca să-nțeleagă ce are de zis. Altminteri cuvintele lui Doamne-Doamne ar fi căzut pe urechi străine, iar tot eșafodajul apostolic s-ar fi dus de râpă la prima confruntare apologetică mai acătării. Iar asta numai cu ajutorul Atotțiitorului. Prin urmare, este nevoie mereu de un sprijin din afară, și nu (neapărat) de un efort din interior. „Că iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” pare a fi trasă de păr. Mai degrabă în „mijlocul vostru”, „printre voi” sau „cu voi”, făcând referire la EL. Fiindcă de s-ar afla în noi, atunci am cunoaște adevărul și n-am mai orbecăi ca niște cârtițe. Doar că Iisus s-a suit la Tatăl, și și-a lăsat acoliții să se ocupe de restul. Iar în momentul în care le arătăm obrazul, văzând c-aceștia o iau pe arătură, tot ei ne flutură Pidalionul pe sub nas (sau, și mai rău, Biblia) și ne stropesc cu aghiasmă. Păi treabă-i asta, Doamne? Zicem una și facem alta?

Sunt curios cât de mult s-a făcut sfântul Pavel „tuturor toate”. Până unde a mers cu transformarea de formă, ca să-i convertească pe „cei mai mulți”. Pentru că nu mi-l pot imagina pe apostolul neamurilor negându-L pe Hristos în fața iudeilor, tocmai ca, în cele din urmă, aceștia să împartă cu el azimele și să invoce numele „noului” Domn. E absurd. În realitate, el cunoștea bine doctrina acestora, și, folosindu-se de acest lucru, a încercat să clarifice anumite probleme. O spune chiar el: „Cu iudeii ca un iudeu am fost...”, deci nu în întregime. Însă asta e o cu totul altă mâncare de pește.

Și atunci de ce atâta zdroabă pentru nimic? Pe cine să îmbisericești, când tu ești un fel de Jolly Joker? Iar dacă nu ești, pentru ce îți mai bați gura de pomană? Împărăția cerurilor este în lăuntrul nostru. Putem să ne purtăm singuri de grijă. Până când o să apară Hristos la mine-n ușă, cu greu o să mă mai încred în cineva. Cu toate că despre El se spune că, deși era 100% Dumnezeu, s-a făcut om tot 100%, ca pe acesta din urmă să-l facă dumnezeu. Dar n-a cunoscut păcatul nici măcar cu limba. Mă rog, se vede că toate pleacă de la aceeași mâncare de pește: PEȘTE – PISCIS – ΙΧΘΥΣ (ichthis) – ησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ – Iisus Christos, [al lui] Dumnezeu Fiu, Salvatorul –    – chiar EL.