Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

12.

2 iulie – sfântul voievod Ștefan cel Mare & sfântul ierarh Ioan Maximovici. Seara, în rugăciunea particulară, mi-am adus aminte de cuvintele sacerdotului, de la finalul vecerniei, când am trecut prin fața lui, iar el m-a uns (pe frunte și pe încheieturile mâinilor) cu ulei din nu mai știu ce candelă: „Să te ungă și pe tine, robul lui Dumnezeu, Andrei...”

Robul lui Dumnezeu – adică să te dedai Lui din toată puterea ta, din tot sufletul tău, până la ultima suflare, până la cele din urmă firimituri de calciu și picături de plasmă.

Dacă Iisus Hristos este VIAȚA (Ioan 14, 6), iar noi, roadele mai mult sau mai puțin dulci ale ei, probabil că fiecare strop regenerativ din interior trebuie să urce, ca să ajungă de unde a venit, și să se unească cu Cel din a cărui „coapsă” (a se citi minte) a ieșit. Dar totodată trebuie să avem grijă ca aceste picături existențiale să nu se piardă anapoda, fără folos.

În concluzie, se cade să ne îngrijim de picurii vitali care ies din noi, ca să nu se ducă pe apa Sâmbetei, și-apoi să ne întrebăm de ce avem pierderi de memorie.

 

To remember:

 

„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat...”, dar „atlet al lui Christos”.

„Fericitul Ioan avea obiceiul de a mânca numai o dată pe zi, noaptea târziu...”, însă ș-atunci dușmanii lui, chiar dintre preoți, încercau să-l otrăvească.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

11.

Revenind la Arsenie Papacioc și la faptul că trebuie să mărturisim drept credința cea adevărată. Cum vine asta – drept? Și cum anume – adevărată? Cine garantează ce? Și mai ales cui? Cine învață pe cine? Cine primește de la cine cateheza ce mustește de har? Și cine ne asigură că e îmbibată de har, că e cea adevărată?

Ne jucăm cu vorbele asemeni unui jongler ce aruncă în aer ouă nefierte. Numai că el desăvârșește un tip de divertisment, o anumită artă, pe când noi facem omletă și nu amuzăm pe nimeni.

„Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; nu, nu. Iar [ceva, orice] mai mult decât acestea, de la cel rău este (vine)” – Matei 5, 37. Oare aceste cuvinte au fost luate în considerare când, în vremurile „de glorie” ale creștinismului, s-au întocmit matrițele viitoarelor catihise? Dacă da, să ni se demonstreze, iar de nu – ochii la ușă și-un veloce joc de glezne. Asta așa..., ca să nu mai pomenim de Canoanele Bisericii, fie ele ale Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau ale Sfinților Părinți. Pentru că cine – în judecata lui cu lumea – a putut fi obiectiv în ceea ce a spus sau a scris? Cine a putut să spună și cine poate să o facă acum, precum Socrate demult: „Zeul, să știți bine – el îmi poruncește acestea”?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

10.

Știind că unii dintre Sfinții Părinți au greșit, ba au susținut idei contrare învățăturii de azi a Bisericii sau au prigonit anumiți oameni (vezi cazul patriarhului Chiril al Alexandriei, care i-a expulzat pe evrei din oraș și a dus, prin acțiunile sale impulsive și habotnice, la uciderea filosoafei neoplatoniciene Hypatia), ca să nu mai vorbim de păcatele carnale (cunoscute fiind relațiile amoroase ale Mariei Egipteanca și ale Fericitului Augustin) – aceste lucruri nu pot decât să mă apropie de ei; și nu mă refer aici la crime sau manifestări abuzive.

Nu pentru că mi-ar plăcea să-mi îndop sufletul cu plăcerile aparent inepuizabile ale acestei lumi (deși nu m-aș supăra, în cazu-n care aș primi dezlegare de Sus), ci prin simplul fapt că-i dezbracă de statutul inviolabil al sfințeniei, aducându-i mai aproape de mine, de noi, făcându-i iarăși oameni.

Cu alte cuvinte: dacă ei au căzut, însă au putut să se ridice, ce mă împiedică să nu le urmez exemplul și să mă apropii – prin ei – de Dumnezeu? Și, din această cauză, nu înțeleg de ce viețile sfinților sunt coafate în asemenea hal, încât ceea ce a mai rămas din ei este doar o voință teleghidată din cer, o predestinare particulară, deci o erezie de toată jena.

Altfel spus, de ce poartă toți mantia standardizată a așa-zisei sacralități, ca și când nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le pute? Fiindcă astăzi, prin apăsarea câtorva taste și a butonului din stânga al oricărui mouse, poți afla, navigând pe Internet, destule amănunte picante din biografiile unor cuvioși/cuvioase. Dar aceste detalii nu le întinează cu nimic amintirea, ba din contră, le-o întărește, oferindu-i consistență. Numai așa îi vom putea simți pe toți acești pilaștri ai umanității la îndemâna noastră, deosebind existențele sterile (ce reies din aghiografiile periate cu enșpe mâini de cei care le-au întocmit, ca să nu ispitească, vezi, doamne, pe cineva) de evenimentele concrete; sinaxare sau martirologii ce nu fac altceva decât să ni-i îndepărteze. În acest fel, Dumnezeu pare să fie mai accesibil ca niciodată. Căci fără abaterile de la regulă ale celor care sunt în calendare, m-aș fi prăpădit demult.

Dar Cel vechi de zile nu s-a sfiit să li se dăruiască. Și nu se sfiește nici acum, lăsându-Se, de cele mai ulte ori, în mâinile nesigure ale semenilor. O fi stând El în împărăția cea fără cusur a Cerurilor, dar din când în când se mai scoboară și-n adâncurile iadului. Altminteri, ar fi doar un concept stilizat la infinit... de heruvimii cei cu ochi mulți și de serafimii cu câte șase aripi.

Și se lasă capturat în dumnezeiasca liturghie, în celelalte sfinte taine și-n diversele acte ale credinței prin care putem să menținem pe pământ slava acestui Dumnezeu Personal, adică-n sufletele noastre ce nu pot fi măsurate în bani sau alte bunuri materiale. Cei care vor duce însă lupta cea dreaptă pentru mântuire vor primi talanții veșniciei, cu care să-și poată achiziționa una dintre odăile pe care Iisus ni le-a pregătit în casa Tatălui Său (Ioan 14, 2-3).

Dacă vom lupta întru adevăr cu tentațiile lumești (de vreme ce aparținem Bisericii Luptătoare, și nu uneia în care ne relaxăm cu burta la soare, văcuțe cu ochii beliți spre nirvana ecclesială a religiozității ecumenice), trag nădejde că va avea grijă Doamne-Doamne să facem ce și cum trebuie la vremea potrivită. Iar asta nu o spun pentru că astăzi am postit mai mult decât ieri, ci pentru că celălalt Noica a rostit cuvintele magice: „Ortodoxia este firea omului”.

Presimt că mâine, după o tocăniță de pui și-o cană de vin, toate acestea mi se vor înfățișa ca o poveste ordinară, pe care o voi trece cu vederea din respect pentru naivitatea autorului.