Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

19.

Așa este!

 

„Și a fost că pe când spunea El acestea, o femeie din mulțime, ridicându-și glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt! Iar El a zis: Într’adevăr (versiunea Anania), Așa este (varianta Sinodală), fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11, 27-28), referindu-se evident la Maica Sa, cea care (vezi Luca 1, 38) a făcut ascultare de cuvintele Domnului, dar și la toți cei care, preluând exemplul Născătoarei, vor fi făcând așijderea.

N-am zis-o eu, nici măcar alții mai breji ca mine. A spus-o Însuși Mântuitorul nostru: Născătoarea de Dumnezeu a fost, este și va fi fericită, în sensul că se bucură de starea în care se află, de a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu și de a fi apreciată pentru ceea ce a făcut. Nici nu avea cum să fie altfel: „Cuvintele pe care vi le spun, duh sunt și viață sunt” (Ioan 6, 63). Doar pentru câțiva tejghetari într-ale teologiei, lucrurile puteau să stea altcumva.

Par exemple, promițătorul Dumitru Cornilescu, care șterge cu buretele consimțirea preamăririi Maicii Domnului (pentru că era avid de periclitarea liniei bisericești „clasice”) și traduce pasajul prin funambulescul: „Ferice mai degrabă de ceice (sic!) ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu, și-L păzesc!” Angajamentul său în iubirea Sfintei Treimi anulează, peste poate, orice altă formă de iubire, mai ales când casnicii Mirelui (în cazul nostru, chiar mama Sa) ar fi putut să-l seducă mișelește pe tânărul teolog (așa cum se pare că Theotokos a făcut-o cu mai toți cinstitorii ei) și să-l abată de la dreapta cale spre Adevăr.

Făgăduiala Cuvântului e cât se poate de clară: „Așa este, fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezu și-l păzesc” (îl străjuiesc, au grijă de el, îl păstrează). Aceste vorbe însă trec ca InterCity-ul prin halte, pe lângă urechile unora. Ce să mai vorbim de împlinirea lor!

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

18.

Ortodoxia și religia viitorului – lectură „obligatorie”

 

Că Dumnezeu este iubire o știm cu toții și, dacă vrem să demonstrăm acest lucru, trebuie să-L iubim din tot sufletul (sau măcar să ne străduim; pe aproapele nostru la fel; cu bube-n cap sau netezi și curați ca bezeaua, am fost creați ca să fim una cu El – Ioan cap. 17). Prin urmare, fie că suntem adepții criticismului kantian, fie că am găsit mântuirea în piruetele dansului cosmic sama’, suntem chemați la ospățul cuvintelor hristice, pentru ca iubirea Tatălui să fie întru noi, așa cum a fost și-ntru Fiul (cap. 17, 26). Dar asta, în caz că Ortodoxia este într-adevăr calea cea adevărată către Absolutul Personal.

Am înțeles: Dumnezeu îi iubește pe toți: atât pe creștini, cât și pe păgâni, face să răsară soarele și în Tecuci și-n Abu Dhabi, trimite grindină și peste turiștii din Balcic și peste cei din Muntele Athos. Însă nu ne-a fost dat să cunoaștem aici că „Domnul ucide și dă viață, El aruncă în lăcașul morților și tot El scoate de acolo” (1Regi 2, 6, Septuaginta). Se pare c-o să aflăm când va fi să trecem în lumea de dincolo. Astfel că orice tentativă de încreștinare, dacă nu va fi însoțită de concretețea faptelor noi sub soare, poartă de acum pecetea nereușitei.

Carevasăzică, demersul părintelui Serafim Rose, departe de a fi opera unui fanatic incult, a fost și este de bun augur pentru cei care (cu inima, cu mintea sau așa... ca la loterie) cred că dialogul cu religiile necreștine (rezultat al noii mentalități religioase globale) va începe să roadă, încet-încet aidoma unei carii, conștiința firească și, deci, adevărată a omenirii, care este Ortodoxia. Dar numai pentru ei. Cei care nu s-au trezit încă din vraja meditației orientale sau n-au destule resurse prin care să sesizeze înșelările drăcești din fiece terapie mentală (adică cele care respiră un aer diferit de cel tare, bombardat cu ioni negativi, al învățăturii creștine sănătoase) își pot lua adio de la bunătățile Raiului. Pentru că: „ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? sau ce părtășie are lumina cu întunericul? și ce învoire este între Hristos și Veliar? sau ce are laolaltă un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6, 14-15)

De aici rezultă că ori ne apropiem (noi, ortodocșii) de celelalte credințe, în încercarea de a le converti, ori stăm cuminți în banca noastră și ne rugăm ca să se coboare peste oile rătăcite ale lui Israel înțelepciunea divină, cea adevărată; căci, dacă nu suntem atenți și nu ne numărăm pașii, riscăm să nu mai ieșim din oceanul iubirii alterate față de aproapele și, în consecință, să primim doar anafură..., când sfinții vor mărșălui.

Când, din teama de a rămâne gol, refuzi să-ți dai jos capotul de noapte, se numește că nu-ți lipsește pudoarea. Dar când în joc este ceea ce ai tu mai scump (rușinea de a viețui contrar evangheliei Fiului), se cheamă că ești ipocrit – că ceea ce ți se pare că deții e de fapt o aparență. Ș-atuncea de unde atâta siguranță în gândire? de unde atâta tupeu duhovnicesc?

Împărtășesc peste măsură preocupările și părerile acestui sfânt părinte, dar nu pot să fiu indiferent la lucrurile cele mai importante din această ecuație: adevăratele trăiri ale fiecărei tradiții spirituale și plauzibilul din experiența fiecărui om în parte. E foarte ușor să spui că Adevărul Adevărat se găsește în revelația pe care au primit-o creștinii, dar să demonstrezi acest lucru, fără un ajutor din exterior, este imposibil. Dacă Însuși Hristos n-a izbutit să-i dumirească pe cei din anturajul Său, darămite o ceată de învățați (care, mai mult decât o moștenire harico-divină, poartă în ei un bagaj genetic ticsit cu arhetipuri care mai de care mai cainice), pe cei din lumea întreagă?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

17.

Din același Siluan...

 

Ni se zice că ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să facă pierdute, din inventarul nostru mnezic, amintirile cu „binele pe care l-am săvârșit” (ghilimelele marchează relativitatea facerii de bine, plecând de la cuvintele sfântului apostol Pavel referitoare la exercițiu numit rugăciune: „De asemenea și Duhul îi vine slăbiciunii noastre într’ajutor; că nu știm să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Însuși mijlocește pentru noi...” – Romani 8, 26), ca să nu cădem în mândrie și-n slavă deșartă. Să scoată din fișierele minții dosarele în care (cu sau fără sprijin divin; deși fără nu intră în ecuația sfinților, mai ales când vine vorba de lucruri mult mai importante decât rugăciunea) am realizat câteva lucruri din cele plăcute Domnului, ca să ne putem ruga – cu inima și mintea curate – pentru neputințele și, implicit, păcatele care se așază mai mereu (’tu-le ceara mamei lor!) între noi și Creator.

Altfel spus, dacă în urmă cu două zile ne-am spălat pe cap cu Pantene și pe urmă ne-am uns părul cu niscai balsam din aceeași gamă, a fost totul o iluzie drăcească sau omenească (în caz că n-a umblat chiar Dumnezeu la butoane); noi rămăseserăm cum am fost de când ne știm: plini de slin și năpădiți de păduchi. Iar lucrul acesta trebuie să ni-l reamintim clipă de clipă.

Oh, dulcile antinomii ale devenirii întru ființă!

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

16.

Veșnicele polemici mintale. Citind din cuviosul Siluan Athonitul

 

Dacă sufletul nostru nu se va atinge de Dumnezeu, nu-L vom putea cunoaște și, prin urmare, n-o să fim capabili să-L iubim. Iar în cazul în care nu suntem în stare să-L iubim, cum Îi vom putea urma sfaturile?

S-ar zice că Iuda Iscarioteanul, chit c-a stat lângă Iisus și L-ar fi putut atinge fizicamente oricând ar fi dorit (posibil să fi făcut acest lucru), n-a izbutit să palpeze cu sufletul cuvintele vii pe care Cel care venise să-l salveze le rostea zi de zi. Privindu-le mental, și neîncercând să le coboare (sau să le înalțe) la nivelul inimii, adică în centrul duhovnicesc al fiecărui om, a eșuat în priceperea lor, a căzut în deznădejde și apoi s-a spânzurat. Sunt unii care spun că, dac-ar fi vrut să le cunoască și sufletește, soarta i-ar fi fost alta. Ca și când inima – crema cremelor sufletului nostru – ar avea rațiunile ei, pe care mintea n-are cum să le-nțeleagă (parafrazându-l pe Blaise Pascal), și pe ea ar trebui s-o băgăm la înaintare în orice analiză de ordin estetic, pur informațional/spiritual... Dar voința noastră n-are și ea rațiunile sale, pe care voința cea divină le cunoaște, dar întârzie să ni le comunice?

Și sfântul Siluan spune ceva asemănător, și anume că cei care vor, în mândria lor, să-L cunoască pe Dumnezeu cu mintea, aceia sunt orbi și nebuni. Iar Serafim Rose adaugă că Ortodoxia trebuie să fie mai mult a inimii decât a minții. Doar că toate astea au nevoie de o perspectivă istorică și, evident, contextuală.

„Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie accentul cade pe contemplarea intelectuală și rugăciunea minții monologică, adică redusă la un singur cuvânt: «Iisuse» (...), alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul, revin la o antropologie și psihologie biblică, insistând asupra «păzirii inimii»” (Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă). Deci nu ne vom supăra în caz c-am descoperit că ceea ce a spus cuviosul Siluan Athonitul pare să intre în contradicție cu ceea ce a afirmat, să zicem, sfântul Maxim Mărturisitorul: „Horeb se tălmăcește noutate și indică deprinderea virtuților în duhul cel nou. Iar peștera este ascunzișul înțelepciunii în minte, în care ajungând cineva va simți tainic cunoștința cea mai presus de simțire, în care se zice că se află Dumnezeu” (Filocalia 2, Capete gnostice, II, 74, Apologeticum, ediție electronică) sau „Mintea lui Hristos, pe care o primesc Sfinții (...), nu vine în noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să întregească mintea noastră, ci ca să lumineze, prin calitatea ei, puterea minții noastre și să o ducă la aceeași lucrare cu a Lui...” (Capete gnostice, II, 83). Pentru că tot el ne spune la punctul 81 că: „Inimă curată poate se numește aceea care nu mai are în nici un fel nici o mișcare naturală spre nimic. În aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârșită, își înscrie legile Sale ca într-o tăbliță bine netezită”. Sau poate că am șarjat eu greșit, iar atenția (în cele scrise de sfântul Siluan) trebuia focalizată pe cuvintele „în mândria lor”, ca și cum mintea ar fi mai sensibilă decât inima la înrâuririle mândriei. Dar probabil că, oricum am da-o și-am lua-o, vom ajunge să înotăm într-un compot de termeni, dacă vom începe să analizăm literalmente paragrafe după paragrafe. Așa că...

Depinde de cei care se nevoiesc cum hotărăsc să-L abordeze pe Dumnezeu. La urma urmei, ce e rău în a-L cunoaște cu inima sau în a încerca să-L contempli cu mintea? În caz că vor ajunge să-L vadă – Aleluia! Sunt sigur că Doamne-Doamne are să dea o bere fiecăruia dintre ei, pe terasa Raiului. Blondă (inimoasă) sau brunetă (mintoasă) – în funcție de alegerea lor.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

15.

Mucea care duce crucea

 

În perioada grădiniței obișnuiam să spunem așa când unuia dintre cei ce de-abia reușeau să-și lege șireturile îi curgea nasul și, din proastă educație sau ignoranță, lăsa ca zeama gumoasă a foselor nazale să i se prelingă până pe bărbie.

Adesea, aceasta se întâmpla după ce ne certam sau ne luam la bătaie. Veriga cea mai firavă ceda și instantaneu îl podideau lacrimile. Și ca să punem în evidență această „slăbiciune”, făcând-o cunoscută întregii grupe de preșcolari din care făceam parte, îl arătam cu degetul și-l numeam Mucea care duce crucea. Și mare rușine cădea pe capul celui care nu putea să se abțină și continua să scâncească.

Nu știam cine inventase această sintagmă, însă eram siguri de efectele ei. Puteai să fii copilul unui tractorist cu juma de normă, nimeni nu-ți avea treaba, dar dacă, din varii motive, îți curgeau mucii în farfurie, ăla erai. Te răstigneau cât ai fi zis Piua! Nici n-aveai timp să-ți scoți batista din buzunar sau (după caz) să-ți ridici mâneca. Degeaba sperai că n-are să te observe nimeni și îți puneai speranțele în cel mai coșcogea coleg de grădiniță. El era primul care-ți bunghea isprava și dădea sfară între copii, ca să afle toți că ești neam de traistă (slab de înger... faci pipi-n pantaloni...) sau că ai încasat-o atât de tare, încât îți plânge și nasul.

Bănuiam (conștient/inconștient – n-are importanță) că originea rinoreelor nu era una păcătoasă, ci una patologică. Fie că „greșise” cu ceva și ar fi fost muștruluit, fie că se îmbolnăvise – lucrurile erau lămurite. Problema apărea când lăsam să se vadă. Înțelegeam (într-un fel sau altul) că trăgeam după noi o cruce (deși nu ne-am întrebat de ce eram obligați s-o cărăm în spinare), însă asta nu era o înjosire, ci o chestiune general valabilă. Ceea ce nu pricepeam (lucrul cu care nu eram de acord) era ca cineva să accepte „pedagogia divină” altfel decât cu zâmbetul pe buze – pentru că-i diminua vizibil încrederea în „MÂNTUIREA” ce avea să vină. Că ne smiorcăiam prea des pentru niscaiva banalități... Că trebuia să fim bărbați (deși eram niște puțoi ce încă miroseau a scutece) și că se cuvenea să ne spălăm fețele cu lacrimi de pocăință și nu s-așteptăm să ne atragă alții atenția că ne curg mucii în castronul cu ciorbă de barabule, făcută în oala de douăj’ de litri din care eram serviți pe rând, iar după ce terminam de mâncat, recitam în cor Săru’ mâna pentru masă/și bucătăreasa grasă.

Atunci teologhiseam fără să știm, și nu ne remarca nimeni. Acum (și să vreau să găsesc în tratatul de teologie al unuia dintre profesorii mei o fărâmă de glagore, ca să-i întocmesc recenzia pe care o vrea tipărită în revista Facultății), nici că pot. (Iar el mă tot sună să mă-ntrebe dacă e gata.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

14.

„...de aici înțelegem dragostea lui Dumnezeu, dar și înțelepciunea Sa, pentru că, golindu-Se pe Sine, l-a îndumnezeit pe om...” – Nicodim Aghioritul

 

Golindu-Se pe Sine..., dar nu de Sine. Cu alte cuvinte, s-a smerit, deșertându-se pe sine în corpul unui „muritor”, dar n-a renunțat cu totul la slava (puterea) sa. Dacă și-ar fi lăsat deoparte forța divină, n-ar mai fi putut să facă minunile pe care le-a făcut: nici vindecările demonizaților, nici înmulțirea pâinilor, nici predicile flamboiante, nici Patimile, nici Crucea, nici învierea trupului său, nici înălțarea la Ceruri, nici șederea de-a dreapta Tatălui ș.a.

E adevărat că n-a venit cu fanfară și alai, dar când a plecat de pe pământ a făcut-o cu de la sine putere; prin urmare – ca nimeni altcineva înaintea lui. Iar asta nu-i de ici, de colo. Umilința însă l-a caracterizat pe tot parcursul vieții sale pământești. Lucrul acesta este în continuare bătut în cuie (și la propriu, și la figurat). Iar, prin această modestie firească, Fiul lui Dumnezeu a izbutit să ne izbăvească de pericolele unei morți veșnice, dându-ne pildă propria sa viață.

Așadar, nu putem fi condamnați doar pentru că am făcut sau facem apel la paternitatea noastră divină (acum, după ce Iisus Hristos s-a înfrățit cu noi), dar în cazu-n care ne lăsăm vrăjiți de această glorie ce ni se dă la naștere (unii afirmând că ni s-ar oferi la botez), cu siguranță vom ajunge să dorim mai mult și vom căuta să ne îndumnezeim singuri; ceea ce, contrar unei logici de bun-simț, este imposibil de realizat.

Mințindu-ne că suntem plini de slavă, când de fapt suntem full of shit, nu mântuim pe nimeni, nici măcar pe noi. Credem că suntem în stare să judecăm pământul, dar acțiunile noastre sunt nelegiuire și țipăt (Isaia 5, 7, Septuaginta).

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

13.

Vineri. Rugăciunea de seară. Mâine dimineață voi merge la Almaș.

 

Există un curent teologic (sau poate că e chiar gândirea oficială a Bisericii) ce opune cu vehemență senzația de bine cu senzația de rău, dulcele cu amarul, lucrurile ușor de rezolvat cu cele imposibile. Un gând antic ce îndeamnă la o mortificare continuă a corpului în favoarea sufletului ce trebuie eliberat din chingile materiei văzute. Și, pornind de aici, tot ceea ce este (adică ni se pare) frumos e (de fapt) urât, neplăcut, indezirabil.

Într-un cuvânt, este obligatoriu ca agreabilul să ne ducă cu gândul la Iad, iar suferința să ne amintească de Rai; pentru că, în repetate rânduri, plăcerile noastre sunt văzute drept urmări ale păcatelor. De parcă drumul spre Cerul Înstelat e pardosit cu instrumentele de tortură ale Preasfintei Inchiziții. Ca și când orice am face pe pământ, ar fi opera unor titireze umane ce se preumblă pe marginea unui teren accidentat, neștiind cine (sau ce) le învârte. Astfel că, focurile Infernului se manifestă în viața noastră prin încântările de zi cu zi, iar binecuvântările Paradisului, prin greutățile ce nu zăbovesc să apară.

Tot din vistieriile acestui curent teologic aflăm că firea noastră a decăzut atât de mult, încât nu e-n stare să suporte dezmierdările divine, ce ajung la noi sub formă de chinuri; pentru că – fiind încă terestră – simte durere în momentul în care se apropie de Dumnezeu. În caz că ar depăși starea pământească, fie ar reacționa altfel, fie s-ar mulțumi cu durerea. Probabil că o neglijează, considerând-o un element trebuincios pentru mântuire. Când faptul acesta va fi conștientizat, râvna spre Ideal va fi alimentată imediat. Dar dacă suntem indiferenți ne vom lovi, mai curând sau mai târziu, de psihozele acestei frici: de a sta veșnic la picioarele lui Hades; căci cui nu-i plac jubilările carnale? și cine dintre cei care-și iubesc sufletul (Ioan 12, 25) s-ar autoflagela just for fun?

E cât se poate de clar că spaima aceasta nu poate decât să ne ducă la groapă. Vorba scriitorului: „Nu există boli, ci numai conștiința lor însoțită totdeauna de hipertrofia simțului temporal” (E. Cioran). Și când în față ne stau înșirate: aici, încercări peste încercări, iar dincolo, o infinitate de cazne, mă întreb cât de tare o să ne îmbolnăvim?