Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

a patra parte

 

Pornind de le cele spuse de sfântul Grigorie al Nissei în legătură cu omul cel întâi plăsmuit: „prin expresia indefinită desemnează întreaga omenire (...) Iară omul a fost făcut dupre Chipul [lui Dumnezeu]; adică, dupre firea sa, el este întreg în asemănarea lui Dumnezeu. Deci s’a făcut, prin Înțelepciunea cea Atotputernică, nu o parte a întregului, ci dintr’o dată toată plinătatea firii.”

Și adaugă părintele Sofronie, printre multe altele, că fiecare dintre noi (ăștia care ne petrecem timpul visând la stele și mărgele), dacă își ia în serios statutul său de persoană, trebuie să poarte în el, în chip real, întreaga plinătate a ființei, pentru a-și însuși acea împlinire universală despre care vorbește sfântul Grigorie.

Altfel spus, subsemnatul – în cazul în care plănuiește să dobândească, la cote maxime, plenitudinea existenței dumnezeiești în viața de apoi – este nevoit, aici, pe pământ, să poarte în mintea sa și-n sufletul său întreaga omenire. Fiindcă trebuie să mă înfățișez vrednic de chipul pe care-l port în mine. În concluzie, sunteți invitați să vă cuibăriți în măruntaiele ființei mele la orice oră din zi și din noapte. Atât voi, cei vii, cât și voi, cei morți. Tot ce vă cer este să vă descălțați la intrare.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

a treia parte

 

Cum se dau unii de ceasul morții când vine vorba să convertească pe cineva! Cărți, reviste, conferințe a.s.c.o.r., icoane pe lemn... Și peste toate, ca un clopot de plumb, un nesfârșit monolog despre ce, cum și cât anume. Biserici, preoți, călugări, duhovnici, evlavioase canalii, rețete... Ai impresia că Dumnezeu ne-a abandonat și i-a lăsat pe acești spiriduși ca să-i continue meseria. Trei mătănii înainte și două după. Fruntea ș-apoi tuberculul buzei superioare. Aghiasma mare pe stomacul gol, iar cea mică chiar dacă ai mâncat, dar până la ora șase. Doar lumânări de ceară. Viețile sfinților – cu precădere cuvioși. Catolicii nu au har. Protestanții n-au decât două taine. Americanii îl au pe Antihrist. Și cu toții vor să ne tragă clapa. Știm noi. Spun că au de gând să vină la Ortodoxie, însă de fapt se folosesc de ea ca să se arate mai presus de noi. Mândria. Starea primordială a celui rău. Tre’ s-avem grijă cui îi întindem mâna. Și câinele pe care l-am crescut de mic poate să ne-o muște. Întrucât Hristos se află în Biserica Sa Cea Una – Ortodoxă, este nevoie de multă răbdare și tenacitate pentru a nu greși în alegerea persoanelor dornice să-și schimbe părerile, mă iertați, convingerile religios-moral-existențiale. Pentru că, presupunând că cei vizați își vor bate joc de munca depusă, nu-i lucru mic dacă-l alungi pe Dumnezeu din viața ta, măi băiete. Fugi și te spovedește numaidecât!

Ce bine că de aici, de la înălțimea scrierilor părintelui Sofronie, lumea pare a fi deja salvată! În cazul în care nu aș fi găsit un asemenea om, l-aș fi rugat pe Dumnezeu să-și procure un Glock cu amortizor și să mi-l așeze, ca ploaia pe lână, la căpătâi.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

       

         a doua parte

 

Ce lucru minunat ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ: Să-l poți ajuta pe aproapele, iar în același timp să te ajuți pe tine! Un soi de dăruind vei dobândi – cheia de boltă a unei societăți ce pretinde amabilități față de orice vietate, fie ea rațională, fie nerațională.

Dar ce zic eu? Este o taină. Când oferi ceva unor persoane (sau, după caz, animale ce nu se bucură de titlul acesta) este nevoie și de dorința celui/celei care primește ceea ce i se oferă. Din acest motiv se zice că dragoste cu sila nu se poate. Cu atât mai mult, niște lucruri care azi sunt, iar mâine dispar. E nevoie ca tu să accepți ceea ce eu îți dau. Și uneori o fac rămânând „de pagubă”. Cel puțin așa zic antiecumeniștii. Că dacă pun Ortodoxia pe tavă și le-o întind celor de alte confesiuni, nu o pot face decât cunoscând a priori înclinația lor sinceră către obiectul oferit. Altfel aș face contrariul celor spuse de Mântuitor, și anume: să nu dăm cele sfinte câinilor, nici s-aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor, ca nu cumva (aceștia) să le calce în picioare și, întorcându-se (spre noi), să ne sfâșie (Matei 7, 6). Iar asta, de vreme ce așa cum Hristos s-a dăruit pe sine, în întregime, neamului omenesc, și noi suntem datori să dăm oricui ne cere adevărul pe care-l cunoaștem. Fără concesii. Fără frică. Cu bune și rele. Ce face omul cu ce a primit, e treaba lui; e între el și Dumnezeu. Fiindcă tot el afirmă, prin pana evanghelistului, să nu judecăm, ca să nu fim judecați, și că toate câte voim să ne facă nouă oamenii, întocmai să le facem și noi lor; că aceasta este Legea și Prorocii (Matei 7, 1; 12). Prin urmare, să dăm ce avem de dat cu inima lărgită, știind că omul poate greși chiar și-n lucrurile săvârșite cu intenții altruiste.

Căci până la urmă nimeni nu dă de la el, ci din ceea ce i s-a dăruit. Și-n caz că tot ce avem, avem pentru că ni s-a donat de Sus – fiți pe pace! Este destul oxigen pentru tătă lumea.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

24.

Ceva ce mi s-a descoperit după ce m-am spovedit. Dintr-o carte a părintelui Sofronie... Se pare că am avut dreptate.

 

prima parte

 

Ca o parafrazare a Fericirilor, Hristos lasă să se-nțeleagă că ne vrea un fel râs cu plâns, pentru că ceea ce ne cere să facem (deși n-o spune lipindu-ne pistolul de tâmplă) este (presupunând că toți ne-am lovit de piatra aceasta) IMPOSIBIL. Ca și când tatonarea himericului devenit absurd, pe care logica noastră pământească nu poate să o digere, este unica modalitate prin care (cu sforțări, violențe sau tării – Matei 11, 12) putem să înhățăm împărăția cerurilor.

Ați auzit că s-a spus celor de demult: Ce folos are omul din toată truda lui, cu care se trudește sub soare? Eu însă vă spun: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. Așadar, infezabilul este un alt nume pentru granița în spatele căreia vom începe să simțim viața cea adevărată, viața autentică a creștinilor, iar asta pentru că adevărul pe care-l vom cunoaște acolo ne va face liberi (Ioan 8, 32), deci lipsiți de constrângerile acelui (până nu demult) IREALIZABIL.

Ce poate să zică Adam, privind la indivizii pe care i-a purtat între coapse? Probabil ceva ce nu doar Dumnezeu știe. Dacă ne compătimește, și noi, la rândul nostru, îl compătimim și-i aprindem o lumânare, în speranța revelării chipului lui Dumnezeu din noi, în calitatea lui de iubire, de adevăr al Ființării Dumnezeiești – 1 Ioan 4, 8.

Și ca să fim siguri îi aprindem două.