Casiodor, Scrieri, PSB, vol. 75, Istoria Bisericească Tripartită
Cuvântarea lui Sozomen către împăratul Teodosie II (401-450):
„Spun oamenii că zile întregi
faci exerciții fizice și cu armele, că judeci cauzele supușilor tăi, te
pronunți și iei hotărâri totodată, reflectând când separat când în totalitatea
lor asupra celor ce trebuie făcute. Nopțile ți le închini cu precădere cărților
sfinte. Se mai spune și că pentru
cunoașterea lor te folosești de un candelabru făcut după o tehnică mecanică,
uleiul curgând de la sine în lampă, așa ca nici o îndeletnicire cu privire la
treburile cele împărătești să nu fie nevoită să te neliniștească în timp ce
lucrezi alungând somnul, împotriva naturii” (p. 29).
Fiindcă doar se spune, iar biograful n-a văzut cu ochii săi, atunci totul e
brici.
„Aud că, prin multă învățătură,
cunoști și felul pietrelor și proprietățile rădăcinilor și rezultatul
tratamentelor – la fel de bine ca și David, fiul lui Solomon (sic!); dar ești
cu mult mai neîntrecut în virtuți.”
Măcar o zice cu franchețe: nu-i bătut în cuie. Deși, probabil, ca să rămână
în grațiile monarhului, l-ar fi făcut egal cu îngerii. Vă dați seama că acești
inși dezbăteau subiecte teologice cruciale pentru unitatea Bisericii: relațiile
intratrinitare, perihoreza, consubstanțialitatea și deoființimea celor trei Ipostasuri, purcederea
Duhului, nașterea Fiului din Tată și din Fecioară, îndumnezeirea omului,
disputele hristologice etc., însă ei nu inventaseră pasta de dinți și mureau lejer
dintr-o gangrenă dentară.
„Judecata piosului împărat (Constantin cel Mare) a fost plină de respect
față de religie: căci a voit ca pretutindeni hotărârile date de cei care au
această sarcină să nu fie definitive și a hotărât prin lege să se facă apel la episcopi, dacă unii vor să recuze pe
judecătorii civili, socotind valabilă hotărârea acelora mai degrabă decât a
altor judecători și, ca și cum ar fi fost pronunțată de împărat, să fie
respectată de toți” (p. 46).
Toate bune și frumoase până apărea învinuitul Sofocle, să spunem discipol
al lui Zoroastru, care nici în ruptul capului nu voia să adere la religia
suveranului. Care ar fi fost, și cum ar fi dat arhiereii, sentința?
„Fiicei lui (a lui Spiridon, episcopul Trimitundei)... un necunoscut i-a
dat odată în păstrare o statuetă; fata, asumându-și răspunderea lucrului
încredințat, l-a ascuns în pământ... S-a întâmplat între timp să moară... Omul
a venit să-și ceară obiectul încredințat, fără ca Spiridon să știe despre ce e
vorba. După ce a căutat în toată casa și nu l-a găsit, plângea și se tânguia
pentru că acela care lăsase în păstrare statueta părea că e gata să moară,
într-atât se supărase, iar Spiridon, văzând ce se poate întâmpla și venind în
fugă la mormântul fetei, a chemat-o pe nume. La răspunsul ei, a întrebat-o
despre obiectul depus. Și după ce a aflat de la ea, întorcându-se și găsind
obiectul acolo unde copila îi indicase, i-a dat înapoi omului ceea ce cerea”
(p. 48).
E posibil ca Franz Kafka și Alfred Hitchcock să fi citit povestioara. De
altfel, nemaipomenită. Cum un individ înmânează unei fetișcane o figurină, după
care pare că are un șoc anafilactic, neștiind în ce loc îi dosise artefactul, mai
precis un chip idolesc, având în vedere că, negăsindu-l, era gata să moară, adică intrase în sevraj, bărbatul
trebuia să-și administreze porția de opium. La final, bătrânul episcop (tolerând
creștinește orice alegere personală) îi restituie cumirul. Ce vreți mai mult
de-atât?
„Antonie, mai marele monahilor (pp. 51-52)... nu putea suferi să stea
degeaba și îndemna pe cel ce avea de gând să trăiască bine să lucreze mereu, să
discute cu sine însuși și să-și dea socoteală lui însuși de cele făcute, zi și
noapte; iar dacă a făcut ceva reprobabil, să scrie, pentru ca pe viitor să se
păzească de păcat... temându-se totodată ca prin fixarea în scris să nu fie
făcut cunoscut altora” (p. 53).
E musai să muncești, doar că patronii exagerează. În caz că m-aș lua după
ei, n-aș mai reuși să conversez cu
mine însumi. Când serviciul devine religie, monopolizându-ți resursele
psiho-fizice pe jumătate de zi (cei care robotesc în fabrici și corporații știu
despre ce vorbesc), când zilnic ești din ce în ce mai aproape de a te abrutiza
ireversibil prin target-urile producției și recordurile de vânzări, cum să mai
fii în stare, de unde să scoți energia, pentr-o retrospecție a sinelui? La consemnat
insuccese pe caiet suntem buni. Dar, fiindcă avem nevoie de bani, suntem
tentați să le și publicăm.
„Semnele Domnului Iisus se vădeau în persoana celor care erau împrejur (întâistătătorii
Bisericilor participante la Sinodul Ecumenic de la Niceea)... Căci era Iacov
din Antiohia Migdoniei... care a înviat pe unii din morți, a vindecat pe alții și
a dat dovadă, prin alte nenumărate minuni, că este plin de har” (p. 81).
Ierarhii noștri (îmbrăcați în porfiră și-n vison, cu merțan, cu șofer, cu
măicuțe-furnicuțe care le pregătesc păpica și le spală boarfele, cu aghiotanți
aleși pe sprânceană, care să le întocmească agenda de lucru, programul de
marketing) optează pentru simpozioane, sfințiri de clopote și cercuri
pastoral-misionare, vădindu-se mai ridicoli decât babele în colanți. Cât despre
har... Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele? Caii și flintele haiducilor?
„Dar înainte de ziua stabilită (deschiderea sinodului)... adunându-se între
ei (p. 83)... un bătrân simplu... spuse, ascultă, filosofule, învățătura despre
adevăr: «Unul singur este Dumnezeu în cer și pe pământ... Acest Cuvânt... având
milă de oameni, i-a eliberat de greșeală și de religia păgână, a suferit să Se
nască dintr-o femeie... și să vină din nou pentru a judeca viața fiecăruia. Credem, fără să cercetăm, că așa s-au petrecut acestea. Deci nu te mai
trudi în zadar încercând să răstorni ceea ce am învățat cu evlavie. Nu mai cerceta în ce fel au putut să se
întâmple sau să nu se întâmple acestea...». Iar filosoful, încremenit de
uimire, a spus: «Cred»... jurând că el nu s-a schimbat pe neașteptate, ci a
fost poftit de îndată la creștinism de o
putere de negrăit” (pp. 84-85).
Că tot aveam nevoie de o definiție sui
generis a credinței. Râdeți voi, rădeți, însă de-ați ști câți prelați,
pastori și călugări își întemeiază teismul pe această exactitudine. Nu se gândesc că fără un control preliminar al
realităților imediate (negând la o adică și ceea ce li se pare că mustește de
veracitate, așa cum ne-a transmis și Hristos prin scandaloasa reformare a prescriptelor
Vechiului Testament) nu vor perfora mentalmente
masca de fier a adevăratului rege. Cum își explică că marii preoți ai lui
Israel n-au schițat niciun gest de lărgime sufletească, chiar dacă erau,
potrivit Leviticului, cei mai îndrituiți să o facă, când s-au aflat în prezența
Mântuitorului și l-au condamnat, fără drept de apel, la moarte? – Matei 26, 59,
66-67. Nu erau ei habotnici, nu respectau ei datina?
Scrisoarea lui Constantin (cel Mare), despre Arie și scrierile lui:
„Și poruncesc chiar ca, dacă cineva este descoperit că a ascuns scrieri ale
lui Arie și nu le-a încredințat repede focului fără să facă cunoscut, să fie
pedepsit cu moartea. De îndată ce a fost găsit vinovat de aceasta, să suporte
pedeapsa capitală. Dumnezeu să vă aibă în pază. Amin” (p. 98).
Nu țin morțiș să adaug ceva rândurilor de mai sus (versuri ale unei poezii
magistrale), dar cum detaliile sunt indispensabile oricărei istorii:
împăratului îi cam dârdâia curul, conștient fiind că imperiul său putea să se
năruie peste noapte, din pricina dezbinărilor survenite între episcopi – reprezentanții
de facto ai puterii statale; cetățenii
care se afiliau ideologiei de partid a noului suveran o făceau din rațiuni
strict politice – bogătașii, sau ca
să nu fie persecutați – plebea.
„Aflând că unii nobili și persoane
care celebrau cultul idolilor acoperiseră mormântul Domnului... și zidiseră deasupra
un templu închinat unui geniu al desfrâului, adică Venerei, pentru ca acolo să
aducă insulte prin cântecele fecioarelor, a ordonat să fie dărâmat...” (p. 99).
Pe vremea aceea ne pângăreau alții sanctuarele, acum o facem noi. Intrați
într-o biserică din Arad și ascultați bátăr cinci minute (ăsta-i deja un
miracol) romanțele trifon-lugojane. Crapă tencuiala de pe pereți, v-o spun eu.
Plesnește, se desprinde și cade.
„Venind la Constant (sau Constans, unul dintre fiii lui Constantin cel
Mare, căruia îi plăceau băieții, n.
m.)... Atanasie (cel Mare, din Alexandria, n. m.) relata cu mânie intrigile
arienilor și războiul purtat împotriva credinței apostolice... Însoțind acestea cu lacrimi, a trezit în
împărat zelul tatălui său. Căci de îndată ce a auzit acestea, i-a scris
fratelui său (Constanțiu, adept al arianismului, n. m.), îndemnându-l să
păstreze neatinsă moștenirea evlaviei...” (p. 132).
Iată, iubiți credincioși, cum prin intervenția unui homosexual notoriu,
teologia niceeană mai primește o șansă.
„Prefectul, indignat, a poruncit să fie adusă la el femeia și i-a spus:
Femeie nenorocită, încotro alergi fără
rușine? Ea spuse: Unde se grăbesc și alții. Iar el: N-ai auzit că prefectul
are să-i omoare acolo (în biserica apostolului Toma, din Edesa Mesopotamiei, n.
m.) pe toți pe care îi va găsi? Am auzit și de aceea mă grăbesc ca să mă aflu
acolo printre ei. Și unde îl târăști pe acest biet copilaș (fiul ei, n. m.)?...
femeia spuse: Ca să merite și el să suporte martiriul” (pp. 301-302).
Atunci era mai la-ndemână să ajungi în Rai. Dura câteva ore, uneori minute.
Dar întrebarea prefectului poate fi privită și din alt unghi: Unde îl duci pe
acest țânc, care nu din proprie inițiativă, ci constrâns de tine, merge spre
calvar? Și cine zicea că sinuciderea nu-i o soluție cu rădăcini creștine?
„Lui Macarie i-a fost dat să-i înfrângă total pe demoni. Prilejul
convertirii lui a fost comiterea unui omor. Pe când era copil... jucându-se cu
un copil de vârsta lui, l-a omorât și, de
frică, a fugit în pustiu... Mulți spun că l-au auzit aducând mulțumiri
acelei nenorociri și că numea aducător de fericire (pentru el) acel omor comis
fără voie...” (p. 321).
Încurcate sunt căile Domnului.
„La început erau în Roma case clădite cu o impresionantă măreție, în care
se făcea pâinea destinată întregului oraș. Antreprenorii acestora... au
transformat brutăriile în locuri publice de tâlhărie. Căci fiind așezate în
locuri subterane pietrele de moară, au înființat taverne pe fiecare latură a
acestor clădiri, făcând să fie expuse la vedere prostituatele, până când, prin
intermediul lor, i-au păcălit pe mulți... Căci printr-un mecanism ingenios cădeau
din moară în tavernă. Și acest lucru se întâmpla mai ales străinilor. Și așa se
făcea că multora, lucrând acolo până la vremea bătrâneții, nu li se îngăduia să
iasă de acolo, încât rudele lor credeau că au murit” (p. 362).
Apropo de Kafka.
„Dacă o femeie era surprinsă în stare de adulter, aceasta nu era ajutată să
se îndrepte, ci mai curând era pusă în situația de a-și spori păcatul.
Închizând-o în bordelul mic și îngăduindu-le unora să se destrăbăleze cu ea...
Auzind împăratul (sfântul și binecredinciosul Teodosie cel Mare, n. m.) nu a îngăduit
să mai dureze aceasta; a poruncit să fie distrus și bordelul și a hotărât ca
femeia păcătoasă să fie lovită și de alte
pedepse” (p. 363).
Să înțelegem că soția adulteră era osândită la un trai de lupanar? Săraca
de ea. Și tot nu era destul: încasa și alte sancțiuni legale. Amintiri din epoca de aur a Bisericii.
„Tilemac, dintr-o comunitate monahală, din Orient, a venit la Roma pentu un
asemenea spectacol (jocul gladiatorilor, n. m.)... a intrat și el în arenă și
în timp ce cobora, încerca să-i despartă pe cei care luptau între ei cu
săbiile. Și cum spectatorii s-au înfuriat pe el și cereau vărsare de sânge,
l-au ucis cu pietre pe cel care căuta împăcarea. Aflând acest lucru, minunatul
împărat l-a considerat și pe acela printre martirii învingători...” (p. 392).
Aș vrea să-i văd pe călugării de azi pășind în ringul unei competiții K-1. Așa,
de hatârul tradiției.
„Cei mai simpli dintre monahi gândeau că Dumnezeu are corp și înfățișare
omenească. Cei mai mulți însă îi contraziceau zicând că Dumnezeu nu are corp și
e lipsit de forma corporală. De acord cu aceștia era și episcopul Teofil din
Alexandria... Auzind acestea monahii din Egipt au venit... și au ațâțat o
răzvrătire împotriva lui Teofil... așa că se străduiau să-l omoare” (pp. 398-399).
Erau probabil un fel de ninja; ceva la ordinea zilei: Teofil căsăpește în
jur de 10.000 de părinți în pustiul Sketis.
„Împinși de aprigă fervoare urmăritorii... au oprit-o (pe filosoafa Hipatia,
n. m.) pe când se întorcea și dând-o jos din vehicol, au dus-o cu sila până la
biserica numită a lui Cezar, au dezbrăcat-o și au ucis-o cu pietre. Apoi i-au
sfâșiat trupul și i l-au ars... Această faptă a adus mare necaz lui Chiril și
Bisericii Alexandriei, căci omorurile și crimele sunt străine creștinilor” (p.
430).
Eh!... Nu chiar.
„Venind Ioan în Antiohia și adunând pe cei mai mulți dintre episcopi, l-a
condamnat pe Chiril... Dar după puțin timp, înlăturând dușmăniile, s-au întors
la sentimente amicale și și-au redat unul altuia scaunele” (p. 446).
Ce frumos!
