Când gândurile vin năvală și cerneala picură cu nemăsură...
a treia parte
41. Câte bunuri presupun maniheii în natura
răului și câte rele în natura binelui.
Trecând peste ele, ne vom opri doar la
ceea ce se afirmă la final. Și zice Augustin: „Însă, dacă nu recunosc că natura
creată de Dumnezeu e muritoare, atunci ce altceva înviază Hristos...? Dacă nu
recunosc că e bolnavă, atunci ce altceva vindecă El? (...) Dacă nu recunosc că
este tulburată, atunci ce altceva restabilește El? (...) Dacă ea nu cunoaște
lipsa, cui îi vine El în ajutor? Dacă nu și-a pierdut simțurile, cui îi mai dă
El viață? (...) Dacă nu este nedreaptă, pe cine mai îndreaptă El prin porunci? (...)
Dacă nu se află în război, cui altcuiva aduce El pacea? (...) Dacă nu este
urâtă, pe cine mai înfrumusețează?” (p. 49).
Și zicem noi: Cine poate să ateste (și
prin ce anume): că Iisus a-nviat și
altceva decât trupul său? că a vindecat ceea ce era bolnav? că a restabilit
ceva? că ar putea să ne vină-n ajutor? că el i-a dat (și-i dă) viață lumii? că
poruncile lui ne pot îndrepta? că ne-a adus pacea?
Că ne-a înfrumusețat în vreun fel? Din nou, aceeași poveste: credință vs. evidență.
42. Blasfemiile maniheilor cu privire la natura
lui Dumnezeu.
„Ce se poate compara cu aceste blasfemii? Fără
îndoială, nimic altceva” (p. 50).
Putem să le asemuim de pildă cu următoarele
aserțiuni: „Papa este om dumnezeiesc și dumnezeu omenesc. De aceea nimeni nu-l
poate judeca sau condamna. (...) Pentru Papa sunt posibile pe pământ exact cele
care sunt posibile în Cer pentru Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut Papa este ca și
cum ar fi făcut Dumnezeu. Poruncile lui trebuie să le împlinim ca pe poruncile
lui Dumnezeu. (...) Papa este
infailibil precum este și Dumnezeu și are puterea să facă orice face Dumnezeu.
(...) Papa poate schimba firea lucrurilor, poate face orice din nimic. El are
puterea de a face din minciună adevăr, are putere să facă orice îi este plăcut
chiar împotriva adevărului, în afara adevărului și în ciuda adevărului. Poate
formula obiecții împotriva apostolilor și a poruncilor pe care ei le-au dat. El
are dreptul și puterea să îndrepte în Noul Testament orice consideră necesar;
poate schimba chiar și Tainele care au fost rânduite și instituite de Iisus
Hristos. El are o astfel de putere în cer, încât poate proclama sfinți pe
oricine vrea dintre cei morți, chiar și împotriva tuturor convingerilor din
exterior și în ciuda părerilor cardinalilor și episcopilor care ar cugeta să se
împotrivească la aceasta. (...) Nimeni nu are dreptul, chiar și cu
gândul, să protesteze împotriva hotărârii sau judecății sale. (...) Papa este vicarul lui Dumnezeu și
cel care neagă acest lucru este un amăgitor. Papa este locțiitorul lui Dumnezeu
și stăpâneşte asupra îngerilor buni și răi. Orice lucru care se săvârșește cu
puterea Papei este săvârșit de Dumnezeu. (...) Dacă Papa pronunță o hotărâre împotriva judecății lui Dumnezeu, atunci
judecata lui Dumnezeu va trebui îndreptată și schimbată. Papa este lumina
adevărului și reflexia lui. Papa este totul peste toate și pe toate le poate...”
(din rezoluțiile Conciliului I Vatican).
43. Multe rele sunt atribuite de manihei naturii
lui Dumnezeu, înainte de amestecul
său cu răul.
„Cine este capabil să poarte în sine o sminteală
atât de perversă și de nelegiuită de credință încât să atribuie răului suprem
atâtea bunuri, iar binelui suprem, care este Dumnezeu, atâtea rele?” (p. 56).
Cum cine? Istoria și existența de zi cu zi a
fiecărui muritor. Sau, dacă vreți...: „Atunci I-a făcut Ieftae o făgăduință
Domnului și a zis: «Dacă-mi vei da în mână pe fiii lui Amon, atunci va fi că
oricine va ieși primul pe ușa casei mele să mă întâmpine când mă voi întoarce
cu pace la fiii lui Amon, acela va fi al Domnului: îl voi aduce ardere-de-tot».
Și a mers Ieftae înainte ca să-i întâmpine pe fiii lui Amon și s’a războit cu ei, iar Domnul i-a dat în
mâna lui. (...) Și dacă s’a întors Ieftae în Mițpa, la casa lui, iată că
fiica lui a ieșit să-l întâmpine cu timpane și jocuri; ea era singurul său copil, el nemaiavând un
altul, nici băiat, nici fată. Și a fost că’n clipa când a văzut-o, el și-a sfâșiat hainele și
a zis: «Vai, vai, fiica mea, tu mi-ai răsturnat totul, tu îmi dai totul peste
cap: că împotriva ta mi-am deschis eu gura către Domnul, și nu voi putea să-mi iau
cuvântul înapoi!...». (...) Iar el i-a zis: «Du-te!» Și a lăsat-o liberă timp
de două luni, iar ea s’a dus,
împreună cu însoțitoarele ei, și și-a plâns fecioria în munți. Și dacă acele
două luni s’au sfârșit, ea s’a întors la tatăl ei, iar el a plinit
asupra ei făgăduința pe care o făcuse. Și ea n’a cunoscut bărbat. Și s’a făcut un obicei în
Israel: fiicele lui Israel se adunau în fiecare an s’o plângă pe fiica lui Ieftae: patru zile pe an” (Judecătorii
11, 30-32, 34-35, 38-40). Și adaugă versiunea Anania: „Mult mai târziu, arhiereul Caiafa, inspirat
de Dumnezeu, va enunța principiul că «de folos ne este să moară un om
(adică Iisus, n. n.) pentru popor, iar nu tot neamul să piară» (Ioan 11, 50)”.
44. Fapte urâte, imposibil de crezut, puse de Mani pe seama lui Dumnezeu.
Basmele lui Mani, ca basmele lui Mani. Pe mine mă interesează Biblia. Și,
din păcate, nici ea nu mă mulțumește.
45. Câteva fapte infame și nelegiuite,
care sunt puse pe bună dreptate pe seama
maniheilor.
Și io știu câteva care sunt puse (tot pe bună dreptate) pe seama
creștinilor. Așa că suntem chit.
46. Nelegiuita doctrină din scrisoarea
„Temeliei”.
Nelegiuita dogmă a „Indulgențelor”.
47. [Prin acestea], el crede că poate duce la împlinire
îngrozitoarele sale fapte infame.
Zvonuri legate de practicile canibalice au existat și-n comunitățile creștine
(cei ce mâncau carnea și beau sângele lui Iisus), așa că nu văd de ce n-ar
exista și-n altele.
a doua parte
24. Prin dovezi din Sfânta Scriptură se arată că
Dumnezeu este imuabil și că Fiul lui Dumnezeu a fost născut, iar nu creat.
Asta în caz că simțim (neînsemnând că este
adevărat) că textele biblice sunt suficiente prin sine înseși, neavând nevoie
de un Duh Sfânt care să le confirme sfințenia. La fel putem spune despre orice
scriere că este indubitabilă și că prezintă netrunchiat realitatea. Din
nefericire, doar timpul (pentru unii, nici acesta) poate spune dacă am avut sau
nu dreptate.
25. Acest verset din Evanghelie: „și fără El nimic nu s-a făcut”, este prost înțeles de unii.
Așa cum sunt și altele. Să nu uităm c-au
avut loc războaie în numele acestor versete care ar fi trebuit să-i lumineze pe
oameni, nu să le întunece inimile și mințile. De aici rezultând, cât se poate
de clar, că avem nevoie de un învățător
al mesajului divin. Și nu mă refer la teologi, pastori etc., ci de cineva
asemenea Tatălui și Fiului. Sau chiar de unul dintre cei doi, că nu se supără
nimeni.
26. Creaturile au fost create din nimic.
Prove it! Faptul că recurgi la Cartea a Doua
a Macabeilor, unde se spune: „te rog, copile, uită-te la cer și la pământ și la
toate cele ce sunt într-însele, și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic” (pp.
36-37), nu te-ajută. Chiar, din contră. Acel „cugetă” poate fi interpretat ca o
silire a minții, o proprie sugestie, o autoîndoctrinare cu un fenomen încă
necunoscut. Dar de ce cugetă că...,
și nu privește! atinge! gustă! Sau poate
că, dup-o astfel de lectură, simpla vedere a celor create ne va descoperi – În
sfârșit! – ceea ce n-am putut vedea, pân-acum, cu ochii fizici. Păi dac-ar fi
așa, n-am mai avea nevoie nici de Biblie, nici de preoți, nici de catedrale. Am
fi într-o continuă comuniune cu Rațiunea Celestă și cu toate câte a zidit. Atunci
și doar atunci BISERICA am fi noi. Însă până la momentul acela, să vrem să căutăm
și s-avem curajul de a recunoaște (cu minima conștiință pe care-o deținem) că
știm FOARTE PUȚIN.
27. Sintagmele „de la El” și „din El” nu semnifică același lucru.
Fără-ndoială.
28. Păcatele nu provin de la Dumnezeu, ci din voința celor care păcătuiesc.
Atâta ne place să-l mai scuzăm pe Dumnezeu,
încât uneori suntem de-a dreptul lamentabili. „Toate faptele celui smerit sunt
văzute de Domnul, dar necredincioșii vor pieri în ziua cea rea” (Proverbele 16,
[1]-2, Septuaginta). Ridic un pahar
cu vin, în cinstea fiecărui infidel.
29. Dumnezeu nu este întinat de păcatele noastre.
Asta i-ar mai trebui.
30. Bunurile, chiar și cele mai puțin importante și mai pământești, provin de la Dumnezeu.
La cât l-am lăudat, ar fi fost straniu să
enunțăm că își au obârșia într-un alt principiu imuabil și incoruptibil.
31. A pedepsi și a ierta păcatele ține în egală
măsură de Dumnezeu.
Din toate cele înșiruite până aici, cred
că se subînțelege acest lucru.
32. De la Dumnezeu provine chiar și puterea de a
vătăma.
Adică păcatele
nu provin de la Dumnezeu (vezi mai sus), însă puterea de a vătăma da. Vorba aceea: să nu vorbești de funie...
Pardon. Să nu pomenești de Dumnezeu în casa spânzuratului.
33. Îngerii răi nu au fost creați răi de
Dumnezeu, ci [au devenit astfel] prin păcat.
Știu eu...? Dacă lumea zice că așa-i, nu
văd de ce m-aș opune.
34. Păcatul nu este dorința față de o natură rea,
ci lipsa unei [naturi] mai bune.
Să înțelegem că Hitler n-a comis-o fi’ndc-a vrut să-i ucidă pe nonarieni, ci
pentru că n-avea la el veriga iubirii, pe care – Uuups! – Dumnezeu uitase să
i-o monteze la naștere. Încep să cred că sforțarea aceasta de-a găsi explicații
la problemele existențiale, plecând numai
de la textele biblice, e nu doar o pierdere de vreme, ci și o greșeală impardonabilă.
35. Pomul interzis lui Adam nu [a fost interzis] fiindcă era rău, ci ca să nu
fie pus în locul lui Dumnezeu ceea ce-i apărea omului drept bine.
Și-n cazul în care ar fi pus în locul lui un alt bine, ce sau cine l-ar fi putut opri pe Dumnezeu să certifice
că lucrurile stăteau altfel și să-l ierte pe om?
36. Nici o creatură a lui Dumnezeu nu este rea,
ci rău este a te folosi de ea în mod
nepotrivit.
Ș’atuncea virusurile, bacteriile parazite și cele patogene?
37. Dumnezeu se folosește bine de relele păcătoșilor.
Adică „rânduindu-le cu dreptate pedepse
celor care se rânduiseră prin răutate în păcate?” (p. 45)
38. Focul cel veșnic îi chinuie pe cei răi, iar nu răul [în sine].
Asta e cum ai spune că Atotputernicul a îngăduit
apariția (dacă nu este taman el creatorul) infernului, dar nu-i vina lui. Ce
rău? Care rău? De fapt nici nu există așa ceva. Toati-s buni șî frumoasi. Noi
suntem iresponsabili, întrucât ne-am născut într-o lume pe care n-o cunoaștem, n-am
vrut-o și n-avem voie să plecăm din ea când dorim.
39. Focul cel veșnic se numește [veșnic] nu fiindcă este ca Dumnezeu, ci
fiindcă este fără de sfârșit.
Uite cum își mai perie omul conștiința,
pentru ordinara-i liniște sufletească.
40. Pe Dumnezeu nu-l poate afecta nimeni
altcineva decât dreapta lui orânduire.
Desigur.
Tâlcuiri la Fer. Augustin. Despre natura binelui – Contra maniheilor
prima parte
1. Dumnezeu este binele suprem și imuabil de
la care [provin] toate celelalte bunuri spirituale și
corporale.
E ușor de zis, dar greu de demonstrat. La fel
poate zice oricine despre dumnezeul său.
2. Cum ar putea [cele spuse anterior] să fie
de ajuns pentru îndreptarea maniheilor?
Nici eu nu știu. Mai ales că nu-s argumente.
3. Măsura, forma, ordinea: bunuri generice în lucrurile create de
Dumnezeu.
O spune cel care n-a putut proba punctul 1.
4. Răul este o corupere a măsurii, a formei sau a ordinii.
Dacă s-ar fi cunoscut patru elemente, în loc de
trei, ai fi zis că-l pervertea și pe acela.
5. Natura unei ordini superioare, chiar dacă este coruptă, e mai bună uneori decât natura unei ordini
inferioare, [fie ea] și necoruptă.
Cu alte cuvinte, decât ciobanul din baladă, mai
bine un anemic și alcoolic poet de lupanar.
6. Binele suprem este natura care nu poate fi
coruptă. Natura care poate fi coruptă
este un bine oarecare.
Se pun bazele unui sistem logic. Dacă A ≠ B, atunci și B ≠ A. Pentru că A e șmecher de șmecher, iar B este vai de capul lui.
7. Coruperea spiritelor raționale: una apare ca urmare a voinței, alta ca urmare a pedepsei.
Și alta, fiindcă Doamne-Doamne a creat în așa fel
lucrurile ca să picăm de fazan de fiecare dată. Pentru orice greșeală există un
singur vinovat – NOI, pentru orice faptă bună există un singur focar al binelui
– EL. Am înțeles. Să trăiți!
8. Frumusețea universului [provine și] din coruperea și disoluția lucrurilor inferioare.
Categoric! Doar nu din vicierea și descompunerea
celor superioare, de vreme ce „orice natură, care nu poate fi coruptă, este un
bine suprem, asemenea lui Dumnezeu” (p. 21).
9. Despre pedeapsa hotărâtă naturii păcătoase
cu scopul de a o îndrepta în mod corect.
Se putea altfel? Când spui că „natura rațională este
mai bine ordonată spre a suferi cu dreptate pedepsele decât spre a se bucura
nepedepsită în păcate”, spui totul. Dar întrebarea rămâne aceeași: De unde
știi?
10. Naturile sunt supuse coruperii deoarece au
fost create din nimic.
Trecem peste. Cine a fost de față când Dumnezeu a
creat lumea? Iisus și Duhul Sfânt? Atunci, să vorbească ei.
11. Nici natura lui Dumnezeu, și nici o altă natură nu pot fi afectate
decât dacă vrea El.
Despre cum poate fi Providența afectată n-am habar. Însă legat de al
doilea punct, deducem că poate să-i îngăduie lui Ion s-o lovească-n moalele capului
pe Maricica, fi’ndcă e
atoateștiutoare, iar noi nu.
12. Nici unul dintre bunuri [nu vine de altundeva] decât de la Dumnezeu.
Nimic nou sub soare. Dovedește!
13. Bunurile particulare, mici sau mari, provin de la Dumnezeu.
...identic cu cel anterior.
14. Bunurile de importanță mai mică, când sunt comparate cu cele de importanță
mai mare, sunt numite prin antonimie.
Bine de știut.
15. În corpul maimuței este înscris un bine al
frumuseții, chiar dacă mai mic.
Absolut.
16. Despre privațiunile din lucruri ordonate de
Dumnezeu în mod potrivit.
Evident că le-a aranjat într-o armonie pe care
(nu-i așa?) doar omul o va putea (cum a și făcut-o) frânge.
17. Natura, în măsura în care este natură, nu
este rea.
Și dacă n-ar fi natură, ce ar fi? O antinatură? O nonnatură? Însă și acestea
trebuie să aibă o fire a lor, altfel ar
fi imperceptibile și n-am putea vorbi despre ele.
18. Materia lipsită de formă a lucrurilor, pe care cei din vechime o numeau hyle, nu este un rău.
Nu știu care-i treaba cu hyle, despre care Mani (Manichaeus sau Manes) credea că este
„materia care dă formă corpurilor” (p. 28), iar Augustin că e una „total
lipsită de formă și de calitate, din care prind formă calitățile pe care le
percepem prin simțuri” (p. 28). Eu una știu: Dacă „Dumnezeu este binele cel cu
adevărat veșnic, care poate chiar și din nimic,
adică din ceea ce nu are deloc ființă, să facă lucruri bune” (p. 17), cum a
putut ca, din ceea ce a avut cândva ființă, să genereze o ne-ființă? Cum, după
ce le-a dat poruncă SĂ NU UCIDĂ (Ieșirea 20, 13), a cerut, prin gura lui Moise,
ca fiii lui Levi să străbată tabăra de la o poartă la cealaltă, și, cu sabia la
șold, să ucidă: „fiecare pe fratele său, fiecare pe vecinul (prietenul) său, fiecare
pe aproapele său”, masacrând cam „trei mii de oameni” (Ieșirea 32, 27-28)? Iar
asta nu ca semn de iertare a israelitenilor (pentru că-și făcuseră vițelul de
aur, abandonându-l pe Yahweh), după cum reiese din versetele 30-34, ci ca fiii
lui Levi să-și închine (să-și predea, să-și afierosească) mâinile Domnului („fiecare
prin fratele său și prin fiul său”), iar El să-i binecuvânteze (v. 29),
obținând astfel funcția de semisacerdoți (vezi Numerii 3, 6-13).
19. Faptul de a exista cu adevărat este propriu
doar lui Dumnezeu.
Pare-se că te bazezi pe credință, nu pe evidență.
Fiind creați după chipul lui Dumnezeu (Gânditorul prin excelență), avem nevoie
și de cea din urmă.
20. Durerea nu există decât în naturile bune.
Să însemne asta că toți cei care au suferit
înainte de-a muri au ajuns în Ceruri?
21. Lucrurile măsurate sunt numite astfel după
cuvântul măsură.
Că n-o să se numească după cuvântul orhidee.
22. Există oare vreun motiv pentru care măsura
să se potrivească lui Dumnezeu însuși?
Da. Există o măsură a minții care, zi de
zi, în funcție de efortul subiectului, poate fi împinsă mai departe.
23. De aceea, câteodată se va spune: măsură
rea, formă rea, ordine rea.
Și cine decide acest lucru? Care sunt elementele
la care ne raportăm în încercarea de a stabili care e triada bună și care e cea
rea? Fiindcă istoria a demonstrat de multe ori că ce era rău în ochii lumii (adică „de mai mică importanță decât ar fi
trebuit să fie, ori pentru că nu se potrivesc cu acele lucruri cu care ar
trebui să se potrivească” – p. 32), era bun
în ochii lui Dumnezeu.
