miercuri, 30 mai 2018
(4) Jurnal de Recepție. Fetițele
luni, 28 mai 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Tatăl nostru – pe care nu l-am văzut și despre care am auzit că are
un Fiu și-un Duh Sfânt (duh care, deși purcede din El, nu-i tot fiu). Cel ce i-a creat pe Adam și Eva,
însă n-a avut soție – adio, familie tradițională! Deci un tată, un fiu și un
duh au dat naștere unui bărbat, iar din bărbat, unei femei. Providența pe care
ar trebui s-o cunoaștem, dar, regretabil proces mintal, doar ne-o imaginăm în
diferite ipostaze, făcând lucruri extraordinare, și trecând cu vederea altele la
fel de esențiale.
Care ești în ceruri – trasând de la-nceput distanța dintre zei și muritori. Probabil
că acolo vom merge și noi, însă cine poate fi sigur? Am înțeles că l-ai trimis
pe Iisus ca să ne explice multe și mărunte. Dar cum lui nu-i plăcea să scrie,
iar oamenii rețin numai ce vor, concluzia nu poate fi decât nesatisfăcătoare. Pune-te
în locul meu și zi-mi că n-ai să șovăi în fața întrebării de un trilion de
euro. Iar aici e mai mult de-atât.
Sfințească-se numele Tău – întrucât tu ești cel puternic și milostiv, gelos și
răbdător, aprig și tandru deopotrivă. Nimeni nu-i ca tine. Prezența numelui tău
va risipi norii, păsărelele își vor intona cântecele, noi o să te aclamăm, însă
iadul continuă să se umple. Oricare ți-ar fi reputația, oricât de zadarnică ne
este credința în tine, dacă nu vrem să ni se trântească ușa-n nas, suntem nevoiți
să-ți catapultăm ovații. Prin urmare, numără-ne tu „isprăvile”, căci noi oricum
funcționăm conform predaniilor.
Vie împărăția Ta – tema principală a Evangheliilor. Unii pretind că-i în cer – detașată de zbuciumul lumii în
care trăim, alții că e pe pământ – chiar
în lăuntrul nostru (Luca 17, 21). Adevărul
e mereu la mijloc. Abia dacă intuim ceea ce „vrem”, dar cerem ca ea să se reveleze acum – fără pic de zăbavă. Nu mă mir că suntem așa cum suntem.
Facă-se voia Ta – de ce s-ar face voia altuia? Tu ai experiență, le
cunoști pe toate, știi ce-o să se-ntâmple. Doar că nu ne anunți din timp, și
tre’ să recurgem la tactica de apărare: Dacă nu ne-ai avertizat,
ești dușman. Poate că de aia ne tot zici să-i iubim pe potrivnicii noștri.
Precum în cer, așa și pe
pământ – se întărește ideea că sus înseamnă exactitate, iar jos,
eroare. Cu alte cuvinte, să vă așteptați oricând la moartea cailor din dorința
câinilor. Da’ s-avem pardon! E decizia Lui.
Pâinea noastră cea spre
ființă dă-ne-o astăzi – că o cumpărăm de la alimentară,
c-o primim din potir este cea de toate zilele, cea pentru subzistență, cea
necesară, adică o dependență cu neputință de înlăturat. Fie că o dregem cu vin
sau cu agheasmă, pân’ la urmă tot o mierlim. Încă nu avem
siguranța vieții de apoi. Să trăncănească sacerdoții cât vor: trupul se
descompune, țărâna se împute, întunericul câștigă teren.
Și ne iartă datoriile
noastre, precum și noi i-am iertat pe
datornicii noștri – iar dacă n-am reușit, putem să apelăm la timpul
prezent sau viitor. Ochiul lui Dumnezeu penetrează inimile. Cât despre datorii,
greșeli sau păcate, e din ce în ce mai greu. O s-ajungem să nu ne mai bășim de
teamă c-o să ne smintim aproapele.
Și nu ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăvește de cel rău – verbul grecesc din care provine cuvântul rău, tradus la noi și prin viclean, stă pentru a munci încontinuu
sau intens (cu energie, cu zel), a îndeplini o activitate extenuantă, a acționa
cu dificultate, a trudi. Deducția: Răutatea este utilă și există un temei
pentru asta.
Și cum să nu existe, când a Ta este
împărăția și puterea și slava...?
joi, 24 mai 2018
Poem
Nu vorbea deși
începuse să se miște
Continua să-și
țină ochii închiși
Probabil nu voia
să le vadă pe asistente
Când îi schimbă
scutecul
M-a prins de mână
și a strâns-o cât să-nțeleg că nu
Renunță
Maică-sa mă
privea de parcă l-aș fi știut de-o viață
Trebuia să-mi joc
rolul
Mi-am amintit
de-o-ntâmplare
Un înțelept îl
întrebase pe Dumnezeu de ce îngăduie
Atâta suferință
Dumnezeu i-a
răspuns prompt: „N-ai murit tu pentru ei”
Cu alte cuvinte vezi-ți de treabă
Ceea ce-aș fi
putut să fac și eu doar că gândesc mereu
Cu voce tare
Maică-sa nu părea
convinsă gagică-mea își dete ochii
Peste cap
Puteam să jur că
nu greșisem cu nimic.
duminică, 20 mai 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Citeam din Alexei Homiakov (Biserica
este una) și am realizat că ne botezăm copilul la o vârstă fragedă, deoarece
prin afundare el intră în comuniunea
Bisericii, primește moștenirea harică a celor care au crezut, înfierea mistică
a Cerului, fraternizarea cu toți cei care zic Doamne, Doamne!, născându-se
cu un nou scop, cu o altă menire, și sub niciun motiv n-avem dreptul să-i
întârziem lepădarea de omul adamic și costumarea după moda hristică, fiindcă-i mai bine mai devreme, decât mai târziu. Dacă
tot tre’ să se scoboare la iad (Romani 6, 4; Coloseni
2, 12; 1 Petru 3, 18-19), măcar s-o facă cât e mititel – chit că nu pricepe o
iotă.
Soluția: nașii. Iar pentru hristoitia lor, pruncul va primi ce i s-a făgăduit,
așa cum Isaac și Iacob au căpătat – garanție pe viață – de la părintele nostru
Avraam. Prin ei pornește spre exit-ul beznei, cu speranța că n-o să se
răzgândească, chiar dacă n-a făcut primii pași și se cufurește-n cristelniță – de frică. Și, din astă pricină, se
grăbesc mami și tati să-și anunțe amicii și dușmanii (ai căror bani circulă), cu
privire la încreștinarea boracului: țoale noi, pantofi de firmă, mașina la
scară și închirierea localului în care o să aibă loc paranghelia de după. Căci
părăsind tărâmul morții, n-ar avea de ce să se supere pe un dans din buric ș-o
beție cruntă, mânca-i-aș fălcuțele lui! Iar peste trei zile ne-om reveni; mult
mai bogați...; că ce-i frumos șî lu’ Ăl de Sus îi place.
Trupul lui Hristos, adică Biserica (1 Corinteni 12, 12, 27; Coloseni 1, 18),
are acum un nou mădular (și cât de hinduistă e această frescă habar n-aveți), iar
„Dumnezeu cunoaște și făptura care încă n-a fost zidită și aude rugăciunile și
știe credința aceluia pe care încă nu l-a chemat din neant la ființă!” (p. 18)
cam tot în direcția aia bate. Despre Unitatea Bisericii ≈ Coeziunea Divinității am mai auzit, că-n Ea sălășluiește duhul
adevărului, de asemenea, că-i una, sfântă, sobornicească și apostolească, știe
și baba Dochia, iar că certitudinea [ființarea] celor nădăjduite, dovada lucrurilor
pe care nu le vedem se numește credință,
ni s-a repetat la cursuri.
Doar că tu n-ai nicio probă, ci o imaginație mai mult sau mai puțin bogată
și o teamă atroce față de abisurile erudiției – și-s sătul până-n gât de astfel
de definiții și strategii teologale. Așa că trage odată patrafirul cela,
turuie-ți poezia, bag-o cruce și lasă-mă-n plata lui Iisus! Ceva ce-aș fi vrut
să-i spun, dar nu mi-a îngăduit inima..., a intervenit rușinea... Oricum, totul
pare atât de simplu pentru slavofilii ăștia. La ce să te-aștepți de la ei?
duminică, 13 mai 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Rugați-vă ca Dumnezeu să vă dea momente de convertire – Pr. Arsenie Boca
Tot cu fratele N. Așteptam să ne vină rândul la spovedit. Mai mulți băieți,
puține fete, stăteam roată și-l ascultam cum ne povestea. Zicea că Rusia are un
nou sfânt – necanonizat, dar ce contează? Un tânăr ca noi (plimbându-și mâna
prin fața noastră), ce nu s-a dat îndărăt când a fost vorba să propovăduiască
cuvântul iubirii:
Niște sataniști i-au cerut să vină la slujbele lor (ei participând la
liturghiile lui), să vadă dacă se teme și cine pe cine convinge mai repede. A
fost de acord. Azi așa, mâine așa, el cu Hristos, ăia cu Satana, până-n
dimineața în care l-au găsit țeapăn în pat – cauza: mai multe lovituri de
cuțit.
─ Și asta-l face sfânt?
─ În caz c-a făcut-o pentru Iisus și nu pentru sine, nu văd de ce n-ar
putea fi, mormăi N. Celui care-ți cere
dă-i. Dacă te silește să mergi cu el
o milă, tu mergi două. Nu-ți întoarce spatele! prinzând curaj. Că
doar n-am spus-o eu: Iubiți pe vrăjmașii
voștri, binecuvântați pe cei ce vă
blastămă... Dați și-vi-se-va-da! L-au ucis din ură pentru Dumnezeu, deci e socotit
mucenic.
─ Dacă nu...
─ Dacă nu, ce?
─ Și vise va da...
─ Păi eu ce-am zis? nesesizând aluzia.
marți, 8 mai 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Veneam din Alfa, teologii lui pește prăjit și părintele S. Făcurăm
sfeștanie, îl rugaseră niște cunoștințe și era musai. Unul dintre noi își
pierduse căciula pe scări, nu consumase alcool, era o țâră zăpăcit, și
ne-ndreptam spre mașină. Abia așteptam să pornească motorul, căci gerul înghețase
deja vițelul în vacă, ca să se încălzească amărâta aia de dacie, care nu pornea
decât la a treia cheie sau împinsă.
Dracu’ știe de unde au apărut flăcăii, posibil
fumați, probabil încă copii, ce n-au stat mult să gândească până să ne-njure și
s-arunce cu bulgări de zăpadă. Le-am catapultat și eu câțiva, cu dedicație
vocală, că nu puteam să stau ca prostu’. Fratele N. mi-a zis să
nu-i provoc, că e doar o ispită de la
ăl de sus. Dar se lecui după ce-l văzu pe tânărul sacerdot că-și ridică mâna în
semnul crucii și că le transmite băiețașilor de cartier Sărbători binecuvântate.
Așa-i când ești atât de strâmtorat,
încât numai harul preoției ți-a mai rămas. A dat și el după ei cu singurul
lucru pe care-l avea. Doar cei care dețin averi vor intra cu anevoie în Împărăție, săracii mai treacă-meargă. Noi eram
fericiți că ne-am strecurat în mașină și că preacucernicul nu uitase să cumpere
antigel.
duminică, 6 mai 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Cei ce vor moșteni împărăția sunt cei ce s-au întors la Hristos. Regatul rânduit
lor de la întemeierea lumii. Nu ca o predestinare, ci fi’ndc-au săvârșit fapte bune: au dat de mâncare celor
flămânzi, de băut, celor însetați, un acoperiș deasupra capului, celor străini,
straie, celor goi, grijă, celor bolnavi și i-au vizitat pe cei aflați în
temniță (Matei 25, 34-36), adică celor care, în nenorocirea lor, au devenit
părtași suferinței umane asumate de Iisus, frații săi cei mai mici.
Trebuie doar să-L asculți ca să ai aceleași intenții cu El și, prin
consecvență & determinare, s-ajungi în eldoradoul promis tuturor, dar cucerit numai de cei care cred, nădăjduiesc și iubesc.
Evident că nu-i nicio ierarhie a conceptelor și că unora le place să se joace
cu ele. Toți ne putem salva, dacă ne îngropăm părerile și ridicăm statui celor
din prezidiu: Tatălui, Fiului... și întregii adunări de sfinți, întrucât El nu
se uită când dă (Har la kil pentru tăt norodul!), rangurile din cer nu-s
ranguri, suntem toți fiii Lui, El e Dumnezeu, ființă pură, alea-alea..., piatra
din capul unghiului, imposibilul posibil – când I te-nchini în duh și-n adevăr.
În caz contrar, ai belit-o.
Dar ce nu face El pentru tine, cel crescut într-un oraș universitar, cafenele,
baruri, librării, conferințe, asigurare medicală, bursă de studiu și alte detalii
cotidiene? ...râuri de lapte și ciubere de miere pentru papuași și pentru zeci
de milioane de indivizi ce visează la palate fermecătoare și bucate alese, căci
optica lor mentală însumează o paranoia cât trei zigurate sumeriene, chiar dacă-s
atât de reduși, încât li se vede sufletul, iar prezbiterul îi judecă prin
prisma cărții sfinte, ignorându-i ca pe-o porție de caltaboși, într-o zi de
post.
marți, 1 mai 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
„Și învoindu-se cu lucrătorii pentru un dinar pe zi, i-a trimis în via sa”
(Matei 20, 2)
Greșeala noastră e că nu mai vrem să muncim pe banii pentru care ne-am
tocmit, fie că e un dinar, fie că sunt o sută. Doar că noi n-am primit nici
atât, și suntem necăjiți. Vrem mai mult (ceva natural ființelor create după
chipul celui mai bogat Zeu), însă ioc pomană. Ni se zice că sufletul contează,
stomacul să mai aștepte.
Prin inegalitatea plății să-nțeleg egalitatea fiecărui babuin în fața lui
Dumnezeu? Leafa e pentru aici,
răsplată o să ai dincolo. Și, când ai
s-o vezi, vei zice că douăzeci de cenți pe zi ar fi fost suficienți, la cât de
formidabilă este. Încă n-ai văzut-o, iar chiria se apropie. Ăia care primesc de
zece ori mai mult lucrează din ce în ce mai puțin. Și pe ei tot Dumnezeu îi
ține. Dar dacă tu ai convenit cu El la opt bețe pe lună, nu-i vina Lui.
Știe El mai bine decât noi de ce avem nevoie.
Așa-i?