Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

45.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească, Cartea Ortodoxă & Egumenița

 

Nu atât răspunsurile, cât alegerea și netâlcuirea raportate la textul din care au fost scoase și la contextul în care au fost scrise lucrările respective:

 

1. Î: Depinde, oare, mântuirea noastră de împrejurările exterioare? R: ...nu depinde de nimic exterior (...) – Clement Alexandrinul.

Atunci cum ar fi reușit Hristos să ne mântuiască dacă nu s-ar fi lăsat (constrâns fiind din afară) răstignit? Și-ar fi bătut singur cuiele în mâini și-n picioare? Și ce-am face noi fără sprijinul (extern) al Duhului Sfânt? Comandă pe internet?

 

2. Î: Care este cel mai important lucru pentru un creștin? R: ...să învețe adevărata credință – Sfântul Ambrozie al Mediolanului.

Adică nu să se spele pe dinți de două ori pe zi și pe corp, cel puțin o dată, nu să tragă apa la closet după ce-și face treaba, nu să-și curețe trotuarul din fața casei, nu să se îngrijească de cei aflați în nevoi, nu să-și educe copiii în așa fel încât aceștia să fie toleranți cu cei de alte religii, nu să nu lovească animalele, nu să lupte împotriva discriminării și abuzurilor de putere, nu „Mai dă-o-ncolo de țigară, principalul țel este iubirea, prin fapte, a aproapelui!”, nu să nu dispere când observă că răul prevalează asupra binelui, nu „Căutați! Citiți! Îndoiți-vă! Recitiți!” ș.a. Presupunând că ajung să posede credința cea autentică, oare asta îi face deopotrivă cu Doamne-Doamne?

 

3. Î: Ce suntem datori să cunoaștem? R: ...voia lui Dumnezeu și care fapte sunt virtuți și care sunt păcate. Și cine nu face aceasta greșește înaintea lui Dumnezeu (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Cu astfel de lămuriri nu mă mir de ce Comunismul a prins atât de bine în Uniunea Sovietică. Poate că episcopul Teofan cunoștea voia lui Dumnezeu (precum liderii politici, pe cea a poporului), dar eu abia dac-o știu pe-a mea. Of, de-ar fi așa de ușor!

 

4. Î: Cum să ne întărim în Biserică? R: Prin îndrumarea părintelui duhovnic... prin împărtășania deasă... prin frecventarea dumnezeieștii slujbe, prin rugăciunea de acasă, prin citirea zilnică a Evangheliei, prin citirea cărților cu conținut religios... prin prietenia și legătura cu oamenii credincioși.

Pe acestea nu le fac și vameșii și fariseii? Nu sunt ele apanajul oricărei comunități de „păgâni”? Nu acceptă ei cu supușenie pravila unui pârcălab de suflete? Nu se împărtășesc din/cu elementele cultice caracteristice spiritualității lor? Nu merg cu regularitate la serviciile (ne-, am adăuga noi) divine? Nu-și consultă ei grimoarele? Nu leagă prieteșug între ei? Și, prin aceste exerciții, nu se identifică cu o reprezentare exterioară a Bisericii, adică cu 5 % din ceea ce este ea în ochii Creatorului ei, oricare ar fi El? Nu vi se pare ciudat că ne naștem întotdeauna în confesiunea cea mai bengoasă? că toți ceilalți îs pe calea pierzaniei, iar noi, pe cea a redempțiunii? și că ne temem să privim peste gardul vecinilor, iar după ce-am catadicsit să ne înălțăm pe vârfuri, nu suntem în stare să vedem mai departe de lungul nasului, fiindcă ideile noastre preconcepute sunt dogmele credinței pe care o admirăm?

 

5. Î: Cum trebuie să citim Sfintele Scripturi? R: fără grabă... [și] să ne ferim de citirea cărților smintitoare – Sfântul Nil Sorski.

Dacă prin smintitoare se face referire la scrierile ce ridică probleme de ordin moral, social, doctrinar, științific (într-un cuvânt, teologic) intrinsece Bibliei și Tradiției Bisericii, atunci, cu părere de rău, le prefer pe acelea. Admițând însă că în Dumnezeu nu există contradicție, n-avem dreptul să respingem argumentele divergente ce invalidează orice tentativă de reînviere a alegației anterioare.

 

6. Î: Ce religii sunt considerate greșite? R: Toate religiile care există în lume, în afară numai de cea adevărată ortodoxă (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Dacă îl consultai pe imam, ți-ar fi replicat la fel despre islam, călugărul buddhist, despre buddhism, rabinul, despre mozaism și toți maeștrii spirituali, așijderea despre religia lor, deoarece „dumnezeul infidelilor” încă n-a cutezat să li se dezvăluie. Ce coincidență, nu?

 

7. Î: De ce anume trebuie să fie condusă viața creștinului? R: ...de conștiință și rațiune, adică de chibzuință alături de sfatul celor pricepuți [duhovnicii] (...) – Sfântul Ignatie Briancianinov.

Dar când „celor competenți” le sună telefonul pe melodia lui Guță, iar pe gură le ies cuvinte ce denotă o experiență a răsfățului și-a mârlăniei, și nicidecum una a modestiei și-a politeții, dă-mi voie să mă bizui pe calculele mele. Se cuvenea ca dascălii aceștia să știe deja că a avea sutană și a răspândi cuvântul nu e totuna; că „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăția cerurilor...” (Matei 7, 21). Însă cine să bage la cap?

 

8. Î: Cum să recunoaștem atracția pătimașă față de un lucru? R: În om există atracție păcătoasă față de un lucru atunci când: se uită cu plăcere la el, se supără pe ceilalți și se ceartă din cauza lui, iar atunci când îl pierde se întristează pentru el – Sfântul Simeon Noul Teolog.

Și eu mă uit cu jind spre obrajii rumeni ai Demiurgului și mă enervez și mă sfădesc cu mulți din cauza lui, iar când nu-mi mai dă țâță, îmi vine să mă țip în Mureș. Nu-i asta reacția sănătoasă a creatului în fața Creatorului, a omului sincer în fața oricărui indiciu în favoarea acelei Merită să trăiesc? Fiindcă viața, oricâte evanghelii am ști pe de rost, se reduce la răspunsul unei singure întrebări.

 

9. Î: Cum să ne purtăm față de aproapele? R: Pune-l întotdeauna în locul tău, iar pe tine – în locul aproapelui – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Într-adevăr, bine grăiși părinte. Dar, din nefericire, astea-s voroave în dorul lelii, căci nu ne putem transpune stricto sensu în pielea semenilor noștri. De cele mai multe ori (dacă nu chiar de fiecare dată), locul nostru e la adăpost de orice erezie, adică suntem infailibili – ceea ce face imposibilă comutarea identităților. Când ni se spune de mici că suntem fiii lui Dumnezeu, să nu fim surprinși că nici El nu ne mai poate străpunge inima și mintea la maturitate. Așa că să lăsăm deoparte vorbele iscusite și să ne concentrăm pe piesa centrală a puzzle-ului – ABSURDUL.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

44.

Revista TEOLOGIA, anul IX, nr. 1, 2005

 

Și ca să-mi arate că, din când în când, am dreptate, Dumnezeu (sau Dracul – pentru unii e totuna) mi-a vârât sub nas un număr mai vechi al publicației arădene.

 

C. I.:

 

„(1) Deși cosmosul a fost creat ca mediu, în care omul să-și desfășoare viața în vederea îndumnezeirii, scopul ultim al omului nu este cosmosul, ci Dumnezeu. (2) Cosmosul este destinat transfigurării, personalizării prin omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu. (3) Așadar, putem spune că «omul nu se mântuiește prin univers, dar universul se mântuiește prin om» (prima notă de subsol), dar nici mântuirea omului nu se obține în izolare sau printr-un fel de elevare de tip spiritualist, ci în cadrul cosmic (a doua notă de subsol).” (pp. 100-101)

 

După frazele astea de început (de studiu? de articol? de mărturie personală?) mi-a venit să las totul baltă și să deschid televizorul pe Cartoon Network sau pe Jetix. Dar am continuat în speranța unei mult râvnite împliniri de sine: profesorii ăștia sunt ca niște baloane de săpun, doar că atunci când se sparg nu miroase a apă de trandafiri.

 

Domnule Cristinel, câteva precizări:

 

(1) De vreme ce Cosmos = Mediu în vederea îndumnezeirii (de la verbul „a media”), deducția logică este Cosmos (adică ceva ce te ajută să ajungi undeva) ≠ Ținta Finală (adică locul unde vrei să ajungi). Pe lângă faptul că e o greșeală de exprimare, folosirea unor cuvinte cu un sens identic în aceeași frază lungește durata lecturii și îți poate lăsa impresia că autorul are să-ți spună multe. Imediat ce termini, realizezi însă că putea s-o zică mai repede și că te-a purtat (într-un mod degradant) câteva pagini cu zăhărelul. Este absolut necesar să te debarasezi de ea (știu că-i greu, dar trebuie să încerci), e o chestie care se deprinde în timp.

(2) Lăsând așezarea virgulelor la o parte (și faptul că aserțiunea matale este, până la proba contrarie, o ipoteză), toți oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Deci care transfigurare, care personalizare? Geaba-mi spui (câteva rânduri mai jos) despre cine este vorba, dacă aici n-ai știu să explici. Păi ce facem, scriem numai de amorul artei?

(3) „Așadar, putem spune că...” Din fericire (pentru unii; din păcate, pentru alții), poți spune vrute și nevrute fără să fii tras de mânecă, fiindcă... e democrație.

„Omul nu se mântuiește prin univers, dar universul se mântuiește prin om” sună plăcut în urechea ușor de gâdilat a prescurărițelor (a ălora cu „Doamne, ce frumos o grăit popa!”, pe care dacă le-ntrebi ce-au înțeles din predică, ridică din umeri) sau în cea a seminariștilor cu veste și tunici negre (soldații de lumină ai Sfintei Treimi), ce țin la notele lor școlare mai tare ca la ceea ce (și cum) li se predă – dar nu în urechea mea.

Ba da, domnule Cristinel! Omul se mântuiește doar în și ajutat de univers. Că în ecuație intră și-un Tată, un Fiul și-un Duh Sfânt, asta nu anulează valoarea universului. Nu facem abstracție de materie numai ca să flatăm spiritul, așa cum cauți matale să-i impresionezi pe cititori cu (deja?) cele două note de subsol, chiar în introducere, ignorând onestitatea și rolul comunicării de la om la om, de la ceea ce simt EU (nu ce-a zis Cutărescu) la ceea ce simți TU (subiectiv, nu „obiectiv”).

Pentru că, luând-o teoretic, universul nu se mântuiește prin om, ci prin Dumnezeu-Omul, și nu acum, ci la a doua Sa venire. Așa menționează Cartea Revelației Sfântului Ioan. Probabil că autorul citat voia să spună cu totul altceva (Apropo, nu e Stăniloae, ci Lossky), dar tu te-ai grăbit s-o pui între ghilimele, întrucât dă bine în ochii rigizi ai castei universitare (cine știe?), te bârfesc studenții prin veceuri că ești citit ș.a.m.d.

Și ce folos? Căci atunci când scrii ca să strângi avere (palmares, o funcție în consiliul profesoral al unei facultăți, adică faimă și bani), deci nu pentru că vrei să descoperi adevărul, nu pentru că – „Iubiți credincioși și credincioase...” – ții la semenii tăi, rezultatul nu poate fi decât unul singur, o farsă. Consecința naturală a unei minți care le știe pe toate, a unei rațiuni care – Vai! – a epuizat soluțiile, iar acum, ajunsă la final, întocmește lista cu ele. Tristă, ca orice sfârșit.

Dar să-și mai dea și alții cu părerea. Doar posteritatea poate oferi o apreciere justă.

http://www.revistateologia.ro/downloads/Teologia/1_2005.pdf

(6) Jurnal de Recepție. S-a furat mireasa

Azi în sat e nuntă mare... nu că m-ar interesa în mod special, dar cum majoritatea încep după ce soarele cade-n chindie și se isprăvesc la revărsatul zorilor, nu pot decât să mai controlez o dată dacă mi-am luat dopurile de urechi și calmantele, pentru că nici petrecerea din noaptea asta n-o să facă rabat la gălăgie și dezmăț. Așadar: „Contactați-i pe nepricepuții... pardon, pe experții de la Sonorizări Nunți și Botezuri, pregătiți-le terenul, ștergeți praful, curățați geamurile, măturați și spălați pardoseala, p-ormă o să vină Marin să potrivească mezanplasul și s-aducă ultimele retușuri... de fotografi se ocupă prietenii mirelui... iar dacă bucătarul face nazuri, administrați-i un păhărel de Jack cu energizant, și-o să zburde de zici că-i nunta lu’ fie-sa. Hai că știți procedura, nu mai faceți pe proștii!”

Și-ntr-adevăr nu puteam spune că nu fuseserăm instruiți într-ale parangheliilor creștine, cu preotul care le dă mirilor pișcotul înmuiat în vin, și hora ce se-ncinge în mijlocul bisericii pe acordurile profetului Isaia, și coloana de automobile împodobite cu panglici, fundițe și buchete de flori, ce-și croiește drum printre pietonii ce traversează, salivând la vederea păpușii crăcănate de pe capota limuzinei din vârful alaiului, întreaga ciurdă apăsând fără milă claxonul, prin mahalale și buricul târgului, până la sala festivă... simboluri de cruzime și de batjocură la adresa omenirii.

─ Nu fi nesimțit! se răsti șefa la Ianuș.

─ Ce dacă-s expirate? E doar apă.

─ Eu n-am nevoie de belele, auzi! Îmi face unu reclamație ș-apoi îmi pușcă ANPC-ul o amendă de-o să lucri gratis juma de an.

─ Păi se duce, scrijelind cu unghia petul siniliu.

─ Atunci spune-i lu’ Vasi să-ți dea un pic de spirt și câteva discuri de vată, și, dacă tot mergi încolo, roagă-l să scoată carnea tocată și salata de vinete din congelator, întreab-o pe Flori dac-a terminat de călcat fețele de masă și pe Luci dacă se mai închină mult la maioneza aia – făcându-și de lucru c-un tirbușon cu aripioare și c-o grămăjoară de furculițe limpezite, puse la scurs.

Pe pagina de Facebook a hotelului au apărut deja primele imagini menite să sporească ciuda amicilor proaspeților însurăței și a tuturor gură-cască de pe rețelele de socializare, inși a căror biografie se reduce la două parole: „ÎN ZADAR”, lichele sentimentale ce s-au grăbit să-și afișeze comment-urile canonice: „Casă de piatră...” „E superb...” „Felicitări...” „Infinite bucurii și realizări...” „Vă pup, frumoșii mei...”, și unul cică hazliu, dar cât se poate de verosimil: „Condoleanțe ☺”. Cu alte cuvinte, ne doare-n cot de voi, ați avut noroc cu socrii... peste maximum o lună vă reîntoarceți la fabrică, hai, nu vă mai spargeți în beșini! încetați odată cu mutrele alea de cabaret! Și ce-i cu rochia aceea de muzeu? Zici c-a purtat-o Ana Pauker și miile de cotarle care-au crezut-o: „Bărbați și femei din toate țările, uniți-vă!”, dar mai întâi luați-vă toate măsurile de precauție în păstrarea neîntinată a căsătoriei... cum a făcut ginerele nostru după ce i-a ajuns la urechi un zvon de trădare, iar nasul lui de ceară a dibuit primejdia, drept urmare, și-a cumpărat o minicameră de supraveghere (tip spy) pentru fiecare încăpere a apartamentului, ca să îndepărteze orice suspiciune legată de fidelitatea viitoarei soții, refugiul definitiv al celui care a fost crescut în sânul unei comunități bigote, cu tată pastor la Biserica Harul și unchiul diacon la Biserica Dragostea, cu stăruință de trei ori pe an și misiuni de evanghelizare cât mai dese, profund devotat trăirilor biblice spre care tânjea zi de zi – chestii cu care i se împuiase capul de când era de-o șchioapă.

Dar până astăzi, când – după ce i s-a spulberat orice dubiu, mulțumindu-le invitaților c-au venit și strângându-le mâna în care le-a pus un plic cu înscrisul „Surpriză. Nu-l desfaceți!” – sinceritatea și-a reintrat, în sfârșit, în drepturi, zâmbetele lui au primit un sens de mult căutat... ceva similar cu goana după mireasă – cine a sabotat mariajul? – tocmai în toiul chermezei... un telefon:

─ E cu nașul. Cere o navetă de bere și-o sticlă de whisky.

─ Zi-i să ș-o țină! iar salonul râde, amuzat de discuția lor amplificată de-un microfon fără fir.

Dar iată că-i face semn DJ-ului să dea muzica mai încet, înalță cupa de șampanie și o lovește insistent c-o linguriță: „Atenție!... Vă rog să deschideți plicurile”. Din ele – ce să vezi! – ieșiră, una după alta, numeroase exemple de preadulter, înfățișându-i pe nașul vrăjitor și pe zâna măseluță în circumstanțe de Hustler și Penthouse: ea, cu boticul mânjit de albuș și cu popoul în sus, el, călare pe situație, atât în pat și fotoliu, cât și pe balcon și mașina de spălat rufe... La alegere, să fie oaspeții împăcați, să nu le pară rău c-au dat banii, să aibă subiect de bârfă, să exerseze, în privat, postura capră, să poată să-i acuze pe neoprotestanți de ipocrizie, pedofilie și tăvăleală interconfesională, întrucât fata era ortodoxă și minoră la vremea respectivă, fiecare poză cu data, ora, minutul și secunda, color, format de buzunar, răspândiți vestea cea bună! a înviat stima de sine, apostolii văd, idioții se vindecă, miracolul e la o aruncătură de băț... Sacrifică-ți timp, cetățene! PRIVEȘTE!

Destul cât să leșine babele, boracii să producă smiorcăieli pe bandă rulantă, crăiasa zăpezii, intrând pe ușă, să-nlemnească, domnișoarele de onoare să chicotească, mama-soacră să ceară un deț de pălincă, ospătărița să scape ceștile, iar Vasi, de după colț, cu farfuriile de prăjituri în mână, să șoptească, ca pentru el: „Ai belit-o, Rebeco”, urmat de „’Tu-ți paștele mă-tii de târfă!” și de „Hristoșii cui te-o făcut!...”, fiindcă socrului-mic, divorțat de curând, i se confirmaseră bănuielile – Aleluia!

Blestemele și râsetele au dansat laolaltă, lacrimile de extaz s-au amestecat cu cele de-ntristare, Serviciul de Ambulanță a primit o solicitare pentru traume craniene și-un posibil preinfarct, chelnerii au debarasat mesele, vesela a strălucit din nou în rastelul de inox, tăcerea a pus stăpânire pe clădire... ca întunericul pe o scoică din adânc, iar rânjetul meu sardonic le-a sfredelit pe amândouă, căci tortul pe șase niveluri a rămas neatins.

(Foto © flickr.com, Allen Bartnick)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

43.

Adevăr, adevăr vă spun: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe oareunde, acela este fur și tâlhar. Sau prost sau rău sau curvar, cum e părintele I., hirotonit pe vremea lui Împușcatu’, om fără alt ideal decât acela de-a servi Partidul și de-aș mări venitul lunar. Cică prin ’90 l-au văzut niște seminariști când a sărit din balconul amantei. Aia căsătorită, tocmai ce-i sunase soțul la ușă, întors din delegație, obosit, transpirat, cu cămașa îngălbenită la guler, așteptând să-i deschidă, s-o sărute și apoi să dea drumul la apă în cadă. Noroc că stătea la etajul unu. Cine știe de unde aș fi aflat de acest episod hilar: din ziare? de la radio? de la televizor?

Parcă văd: „Un preot din Eparhia Aradului ce întreținea relații... cu bună știință, a fost prins în fapt... Trupul neînsuflețit va fi îngropat vineri la Cimitirul Pomenirea. Purtătorul de cuvânt al Episcopiei a afirmat că nimeni n-a știut de abaterile comportamentale ale răposatului. Suntem profund afectați de cele întâmplate. Dumnezeu să-l ierte!”

Dar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Doar că unii prelați au nevoie de covor roșu, de coriști și de trâmbițe când ies din merțan, de valeți, de un șofer, un bucătar personal, un consilier pe probleme de imagine, de o maică cu care să mai stea la povești (în cazul în care nu-i gay), de liniște, de supuși, de cultul personalității, de șpăgi, de rugăciunile noastre și de multe conflicte de interese, pe motiv că li se cuvine. Căci scrisu este: Capra se bășește, iar oaia pătimește.

Acestuia portarul îi deschide, și oile ascultă de glasul lui, și el își cheamă oile pe nume și le scoate afară. Adică la raport, că numai pe unșii lui îi cunoaște așa de bine, restul să stea la coadă, să-și primească pensia și coliva. Judecând după nivelul lor de cultură, probabil că ăștia n-o să prindă nici raiul, nici iadul. Ei vor fi resuscitați pentru Pădurea Fermecată, unde o să se plimbe, braț la braț, cu Veronica și Motanul Dănilă.

Și când pe toate ale lui le scoate afară, el merge înaintea lor, și oile îl urmează, fiindcă-i cunosc glasul. Ăștia nu le știu nici pe alea opt de strană sau de altar, pridvor sau curtea bisericii, darămite pe cel al Domnului sau pe cel al Naturii, iar gloata de închinători la scenarii proiectate de minte îi adulmecă precum fanele lui Michael Jackson, pe idolul lor: „O, de i-aș putea pupa mănușa cu diamante și banderola cu sclipici!”, și regretă că n-au ajuns să-i pipăie odăjdiile plasticate și să primească o palmă pe creștet.

Dar pe un străin ele nu-l urmează, ci fug de el, fiindcă ele nu cunosc glasul străinilor. Însă pe cel al cacealmiștilor spirituali, cu siguranță. Minciuna cea mai credibilă e cea cu un sâmbure de adevăr, la dimensiune, ca cel de muștar, ce se înalță an de an spre cerurile poluate cu flatulențe și vapori din lacrimi de crocodil. Asta dacă ți-ai plătit cotizația, n-ai lipsit mai mult de două duminici la rând de la sfânta liturghie (ca să nu fii, după caz, caterisit sau afurisit, Canonul 80, Sinodul VI Ecumenic), ai tăiat bradul, ți-ai belit mielul, ai aprins lumânări atât la vii, cât și la morți, ai dat un kil de făină, cinci de ulei, trei sticle de vin și o sută de lei pentru pomelnice; după care te retragi în chilia ta, aprinzi candela, asculți Trinitasul și freci menta, cu gândul la o lume fictivă.

Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce însemnau cele ce le grăia. Păi cum să priceapă când burțile li se revarsă – cascade de miserupism – peste cei îngenunchiați sub amvon, când nu cred o iotă din romanul cel mai vandabil al Bisericii, când n-au trecut prin școala bunelor maniere și n-au auzit de cuvântul performanță, când conștiința biblică și etica creștină sunt povești cu zâne virgine și pitici dotați, iar ei o ard prin predici cu îngeri, despătimiri, lumini necreate și constituția teandrică a noului Adam?

A zis deci iarăși Iisus: Adevăr, adevăr vă spun: Eu sunt ușa oilor. Și de-ai fi zece uși sau staulul în persoană, degeaba. Satelitul din cap și batiscaful din inimă ne trimit mereu date eronate. Tre’ să ne ierți.

Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, iar oile nu i-au ascultat. Aici țin să te contrazic: Ba încă cum? de li s-au prosternat la picioare, le-au făcut manichiura, le-au ars tămâie, le-au respectat capriciile, i-au proclamat dumnezei... Hai, c-ai mai citit și tu la viața ta, nu-i nevoie să-ți amintesc unde, când și cine. Sau poate că te referi la viitor când vorbești la trecut.

Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Că de pășune avem nevoie... Să terminăm o dată pentru totdeauna cu betoanele și asfalturile! Să abandonăm rafinăriile și turnătoriile! Mergem, cu mic, cu mare, la Uzina Verde. Pretenția directorului e să nu călcăm pe gladiole și să mâncăm doar la cantina, cu autorizație, a arhanghelului Mihail.

Furul nu vine decât să fure și să înjunghie și să piardă. Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug s-o aibă. E drept că rareori hoțul are alte planuri, însă la fel de drept e că, după ce-și face apariția, soluția rămasă e care pe care. Și-i destul de dificil să învingi de fiecare dată. Așa că împiedică-l să ajungă la destinație. Dau o bere când ne vedem. Dacă o să ne mai...

(Foto © flickr.com, W9JIM)

(5) Jurnal de Recepție. Beizadeaua

Faceți cunoștință cu Boby, mirobolantul vițel al clanului princiar de Crișana. Ca orice progenitură lipsită de frați și surori, și el a fost educat în spiritul nobil al lui fă ce vrei și nu-băga-în-seamă-părerile-celorlalți: Ți-e foame? Așteaptă să-ți pice-n poală. Ți-e sete? Kauflandul este aproape. Iei merțanul și – jap! – direct în portbagaj, de coș n-au nevoie decât invalizii... sau, eventual, suni pe careva, comanzi și-ți aduce. Când întinzi mâna către un servitor, procedează corect: Reproșează-i ceva! Și fii cu luare-aminte: Întotdeauna există și complici.

Să nu te pună spurcatul să-i ajuți! să ai mereu ochii-n cinci! înăsprește-ți vocea! pune-i la zid! Îndurarea e pentru cei ca noi, dar tu deosebește-te și-ntre ei. Lustruiește-ți talanga! încordează-ți coada! alungă muștele!... timp în care îți faci și-un selfie. Dacă nu află cireada că-i desconsideri pe cei care nu-și permit un frizer, poți să te castrezi singur. Pune-ți uniforma de tanchist! turează motorul! calcă pedala până la fund! ...iar pe țeasta lor pân’ se pulverizează. Plebea trebuie ținută în șapte frâie... TU EȘTI SINGURUL CARE POȚI S-O ÎNDREPȚI.

Cum mi-a zis după ce m-a trimis la vaca din 106, dar s-a lămurit că n-are cu cine:

─ Păi așa se parchează? Fut-o-n aripă! Și dungile alea albe pentru ce-s? Să aterizeze avioanele? ’Tu-i morții ei de zdreanță. Bă, să-m’ bag... Zici că s-o tâmpit lumea. Jur că trag ciment și pun cărămizi. Uită-te la dubița aia! Ocupă două locuri...

Bine’nțeles că nu lucra nicăieri. Avea, la fel ca pruncii lu’ mătușă-sa, un procent din închirieri, iar în rest freca buha. Mai puțin când dădea o raită prin cartier și defila sictirit prin fața hotelului – scrupulosul supervizor din umbră. Îndată te pomeneai cu el, verificând, chipurile, dacă-s aprinse becurile pe terasă, dac-au plecat muzicanții și – cel mai important – cât leuștean are să capete.

Când era în toane rele, neinițiat în tainele rușinii, îi poruncea consoartei. Însă principesa Sisi, hipnotizată de noul ei smartphone, uita pentr-o oră-două de ce se măritase, și sosea când îmi era somnul mai drag. Îngăima câteva cuvinte, mă apostrofa, deoarece găsise ușa încuiată, iar pe mine picotind în post, și-mi arunca o privire disprețuitoare, cu efect de cafea tare, care – presupunând c-aș fi ațipit la loc – dezlănțuia coșmaruri și migrene.

Acum o săptămână, pe la trei și ceva, îl deranjase pe-un coleg de-al meu, fiindcă rămăsese fără țigări. Și cum biștarii nu se fac prin muncă, ci doar dacă te adresezi celor care-o profesează, de cum l-a zărit s-a apucat să-i toarne:

─ Hai, bă sclavule!... Cu viteză. Mai sunt și alții care tre’ să se odihnească. Și iară tai frunză la câini pe cheltuiala altuia? De te mai prind, îți aduni catrafusele și Pa!

Numai că el, obraznic și nu cu toate țiglele pe casă, se strânse cu ambele mâini de prohab și-i replică imediat:

─ Pap-o tu!

Și dă-i și ceartă-te cu proasta, sculându-i și înfuriindu-i pe clienți. La un moment dat și-a făcut apariția Bobiță, cu o falcă-n cer și cu una-n pământ, să-l omoare în bătaie pe recepționer, ăla fugi în restaurant, scoase din sertar un cuțit pentru unt și dulceață, de la etaj li se strigă „Potoliți-vă, măi copii!”, iar vițelul ripostă instinctiv cu „Tu vorbești? Du-te și ia lecții, că nu știi să-ți parchezi mașina!” Urlau de răsuna văzduhul pân’ la podul Traian, tulburându-le pe prostituatele care făceau trotuarul, și care, aglomerând carosabilul, dădeau din coate, ca la bâlci, printre tirurile și microbuzele ce le claxonau:

─ Vezi, Lăcrămioară, de ce nu m-am însurat io? cârcotea travestitul... Niște mitocani.

─ Uită-te fă, pe unde umbli!

─ Fă e mă-ta.

În fine, un echipaj de poliție ce pornise la vânătoare de mistreți și căprioare s-a preocupat nițel de sănătatea scandalagiilor, a luat declarații, a împărțit amenzi și le-a urat „Numa’ bine!” înainte să demareze cu Loganurile lor ramolite, prilej favorabil pentru dilău să șutească încasările din ziua respectivă, și anume leafa pe-o lună, juma de chirie, amenda cu pricina și două numere cu Lăcrămioara.

─ Și nu te-au dat în judecată, nu te-au chemat la Secție?

─ Pentru ce? Camera video nu bate pe casa de marcat.

─ Eu aș fi intrat în panică.

─ Chill, bos! Nu-s nici primul și nici ultimul.