Vernisaje native

(1)

Atelierul de Plastică al Liceului de Artă „George Apostu“

În fiecare vineri de la 9 la 5. Ultimul etaj

All That She Wants  I’ll Never Break Your Heart și

Coco Jamboo  

Radioul adus de-acasă o temă la alegere din trei culori

Desenam smartphone-uri și roboței Asimo

Neștiind ce sunt

Când atmosfera devenea anostă iar cadrele didactice erau

Plecate la masă deschideam geamul și catapultam semințe

În capul celor ce voiau să intre sau să iasă

Ei se agitau firesc – crochiuri bacăuane în derivă

Unul dintre noi îl imită perfect:

─ Mai multă mișcare! Nu vedeți că-s țepeni?

Până și colegele încep să râdă

Natura moartă a blocului de vizavi: treningurile anilor ’90

Puse la uscat pe o vreme indiferentă

Cocoloașe de hârtie semiciocan glasate cu guașe și baițuri

Ne prosteam dar ținteam bine – aruncători de baseball

Ai unui oraș cu tot mai puține terenuri de sport

Vecinii ne spionează noi recităm ostentativ din b.u.g. mafia

Timp berechet: profului îi place să beie și câte-o țigară

Nouă să confecționăm cornete din foile caietului de Istoria

Artei și să le înmuiem vârfurile într-un albastru profetic

Suflam în țeavă. Ne durea la bască

Sâmbătă și duminică urma să fim în excursie la Izvorul

Muntelui. În câteva minute la Judecata de Apoi.

(Foto © flickr.com, jen.ben.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

51.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

10. Î: Ce este important în viața duhovnicească? R: ...să ai un părinte duhovnic, să-i destăinui fiecare păcat și gând și să te bucuri de sfaturile și de învățăturile lui (...) – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Rezonabil pentru un om obișnuit cu zăvorârea, care, participând la sfintele slujbe, adesea stătea cu ochii închiși ca să nu se tulbure. Proximitatea dumnezeirii fiind din ce în ce mai pregnantă, e lesne să te delectezi cu povețele unui mentor. Să fim sinceri, acela nu e protopopul manelar de la catedrală și nici nepotu-su pulică, ce, dacă tot și-a luat carnetul de conducere, a fost recompensat și c-o parohie proaspăt renovată, la periferia metropolei. Presupunând că Doamne-Doamne îi trimite remedii pe bandă rulantă confidentului tău, el n-o să reușească să ți le transmită, de vreme ce nu-l ajută materia cenușie. Întrucât capacitatea de a distinge între vocea lui Dumnezeu și cea a lui Aghiuță nu se înmânează la hirotonie, mă întreb de ce-aș greși căutând consiliere în alt loc, de exemplu în cărți, mai ales că, și de le-ar fi citit, duhovnicul cu care deja ne-am familiarizat nu este capabil să extragă răspunsurile?

 

11. Î: Prin ce Îi putem fi cel mai mult bineplăcuți lui Dumnezeu? R: ...prin suferințele și lipsurile trupești, îndurate pentru El; (...)

Să spunem că întâmplările „rele” (că poate-s bune), de la neîncasarea salariului pe patru luni, până la (ipotetic, desigur) neadmiterea la Școala Militară de Subofițeri, nu se datorează voinței umane (administratorul vrea să falimenteze fabrica și să fugă cu banii furnizorului, iar cadrele decidente din armată preferă valijoara cu șpăgi, nu dosarele candidaților onești) în fața căreia Providența rămâne stană de piatră, ci judecății Sale insondabile, noi, ăștia cu piramida lui Maslow tatuată între sfârcuri, suntem obligați să le tolerăm, fiindcă sunt componente fundamentale din planul abscons al Divinității și să ne calmăm prin rocade cerebrale gen îndurăm pentru El? Nu, mă becisnicule! Tu înduri pentru tine. Ce pretenții să aibă protagonistul psalmului 103: criza ta existențială? metehnele? cancerul tău? Tu rabzi crezând că așa-i etic, nu pentru că ți-a expediat mai-marele oștirilor cerești o misivă în care îți explică cum să-ți valorifici expierea (mă abțin să nu râd) de dragul celui ce face să răsară iarbă pentru vite și verdeață spre slujirea oamenilor.

 

12. Î: Cum să privim prăznuirea sărbătorilor? R: Domnul spune în Biblie: «Sărbătorile voastre le urăște sufletul Meu», adică sărbătorile care sunt celebrate prin beție, ospețe, îmbuibare ș.a.m.d. (...)

O mică precizare: În capitolul 1 din Isaia se au în vedere actele cultice făcute cu scopul de-al mitui pe Creator (El să ne izbăvească de corecțiile aplicate cu prisosință, iar noi, fără o analiză scrupuloasă a năzuințelor, să persistăm în rătăcirea din cauza căreia am avut parte doar de catastrofe: „Pământul vostru e pustiu, cetățile vă sunt arse, țara vă e mâncată de străini” – v. 7), ca atunci când introduci fisa în dozator și aștepți să pice batonul de ciocolată, cu toate că ai diabet. Lucru nepermis de Atotțiitor: „Ce preț au pentru Mine mulțimea jertfelor voastre?” (v. 11) „Căci cine oare le-a cerut din mâinile voastre?” (v. 12) „Chiar dacă vă veți înmulți rugăciunile, nu vă voi asculta, căci mâinile voastre sunt pline de sânge” (v. 15) „Ștergeți... răutățile din sufletele voastre, lăsați-vă de răutăți!” (v. 16), nu atât de beție, de ospețe și de-mbuibare, cât de a nu-l fi scăpat pe cel năpăstuit, de a nu-i fi dat dreptate orfanului și de-a nu o fi apărat pe cea a văduvei (v. 17).

 

13. Î: Cum să-l învățăm pe copil frica de Dumnezeu? R: 1. Să-l deprindem pe copil să se închine până la pământ înaintea Sfintei Cruci și a sfintelor icoane și să le sărute. 2. Să-l ducem mai des la biserica lui Dumnezeu. (...) 9. În prezența copilului să purtăm discuții duhovnicești despre Dumnezeu și mântuirea sufletului...

1. Prin isprăvile enumerate alfabetizăm un viitor extremist sau (în caz că Cineva într-adevăr supraveghează norodul) un viitor ateu. Să-nțeleg că „Boul își cunoaște stăpânul, și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu mă pricepe” (Isaia 1, 3) nu vă spune nimic. Pruncul (dacă e destul de copt) trebuie să simtă, pe propria piele, povara asumării creștine. Altfel devine aramă sunătoare și chimval zăngănitor (1 Corinteni 13, 1).

2. Ducându-l prea des la biserică riscați să-i inculcați incertitudinile legate de Pronie pe care le aveți dumneavoastră. Frecventarea lăcașurilor de cult vădește mai degrabă o slăbiciune, decât o tărie; o clătinare, nu o statornicie. Până și puii se îndepărtează de țâța mamei, darămite soldații plecați în misiune, de cazarmă. Că vor să știe ce fac rubedeniile, asta e altceva. Însă n-o să vină în fiecare weekend numai ca să dea raportul. De aia s-au inventat telegraful, telefonul... rugăciunea.

9. Mi-i și imaginez, lipăindu-și zeama de linte peste care au făcut cruce, sperând că n-o să se prindă de fundul cratiței, cum turuie, în fața frunților încrețite ale plozilor, despre argumentele ontologice, apariția răului, rostul supliciilor, interdicția voluptății, culpabilizarea teriană, obiectivitatea divină ș.a.

 

14. Î: Căror stareți, părinți duhovnici să le cerem sfaturi? R: ...Sfântul Antonie cel Mare ne-a sfătuit să ne încredințăm de dreapta judecată și de priceperea starețului și abia atunci să ne încredem în cuvântul lui și să primim fără cârtire sfaturile lui. Semnul după care putem recunoaște aceste lucruri este acordul dintre cuvântul lui și Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost tâlcuit de Sfinții Părinți.

Lăsând la o parte că în România nu există monahism, ci mănăstiri CAP, cu regim hotelier pentru turiști, că majoritatea stareților n-au nici măcar predispoziții duhovnicești, cu atât mai mult intelectuale și că orășenii au nevoie de asistență intraurbană, nu de spovedanii la zeci de kilometri distanță, cum le putem pretinde unor amărășteni să-i citească din doască-n doască pe Sfinții Părinți, să-i conspecteze și să compare cunoștințele starețului cu breviarul didahiilor patristice parcurse? Păi mai bine îi trimitem la Academia Teologică.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

50.

Sunt lucruri prin care scoți omul din tine, cu altele, untul, însă cele mai multe descătușează tartorii, înspăimântându-i pe cei apropiați și îndepărtându-i pe cei ce voiau să te cunoască. Sesiunea de examene este unul dintre ele – comoara pentru care ne părăsim casele, ne spălăm creierul, ne lăsăm înveliți de barbari, bârlogindu-ne în mormintele manualelor de teologie..., stimulent de nălucire și invidie, sediul dezordinii letargice (Halal Facultate! Râd și curcile), tocind versete și apoftegme..., buchetul mirosnic al sfintelor documente, revelația supranaturală, caracterul biblic și patristic al învățăturii, chenoză și întrupare, elanul devoțiunii, imperiul bizantin și ierarhia îngerească, bazele trinitar-hristologice ale legitimelor soboare catolice, pedagogia pastorală, darurile Sfântului Duh, Iisus, paradigma catehetului ingenios și a catehumenului obedient, cunoașterea apofatică & catafatică, fiecare cu treptele ei, apocrifele, anaghinoscomenele, reforma, contrareforma, cruciadele țăranilor, cea a copiilor și canonizarea lui Petru Movilă, ființa religiei, rugăciunea curată, edicte și convenții, eroi și impostori, bigoți dezorientați și eretici dumeriți, convertirea lui Saul, sinuciderea lui Iuda, abjurarea celuilalt, socoteli și simțăminte axiologice, Sinodiconul Ortodoxiei și decesul cufuricios al lui Arie, pietismul și teologia crucii, Decebalus Per Scorilo și Mitropolia Ungrovlahiei, cronicari și aghiografi, J. P. Migne și Sources Chrétiennes, Constantin Voicu și Nicodim Măndiță (În perioada prelapsariană, lui Adam i se scula belibarezul? Evei îi venise sorocul?), educația morală, farmecul modernismului deșănțat, slobozenie și libertinism, autosuficiență sau abnegație, postulatele empirismului, scornelile raționalismului și ezitările scepticismului, declinările în limbile greacă și latină, conspirația -ismelor, propaganda occidental-protestant-agasant-nihilist-masonic-diabolică, cultul e splendid, riturile fluctuează, inventio, dispositio, elocutio... structura Evangheliei după Marcu, destinatarul/ii Cărții Faptele Apostolilor..., Dostoievski și Kierkegaard, doar dacă vrei să iei și desert, în rest, nimic deosebit, lapalisadele spirituale și științele auxiliare, Nietzsche și Cioran sunt primii pe lista neagră (Ce vorbesc...? Ăștia n-au auzit nici de Andrei Scrima), eros și nemurire, montanism, sabelianism, donatism și nestorianism, profesiunea de credință sau asceza lacrimilor, mesalianism, adopționism și dochetism, să-ți străjuiești mintea și să înduri necazurile, frica de Domnul sau teama de marasm, intuițiile feminine și energiile necreate, apolinarianismul și monofizitismul, obârșia răului și sucombarea universului terestru, glagore sau clișee, marcionism și maniheism, starea de pnevmatizare și gulagul din nucleul Pământului, pururea fecioria și colaboraționismul vlădicilor, silogismele scolasticii și enipostazierea firii omenești în ipostasul cu calitate dublă al Cuvântului, experiența ecleziastică viscerală – călare pe un morman de gunoi sau întinzând pliculețul cu biștari, treisprezece probe în mai puțin de-o lună, am văzut incoerența, rancoarea, hidoșenia și aroganța umană în plină acțiune.

Din crugul cerului se desprind trăsnete cu toptanul, alarmele mașinilor parcate o iau razna. Ei se piaptănă la oglindă, nu înainte de-aș fi ras cu perdaf ultimele urme ale bărbăției. După roadele lor îi veți cunoaște. Ale lor sunt putrede, chit că reverendele-s scrobite, pantofii văcsuiți... (S-au pricopsit boscarii! Și-au înrămat patalamalele, au compilat câteva cursuri și le-au publicat. Știau c-o să ni le bage pe gât) ...automobil în rate, nevastă docilă, al doilea cocon e pe țeavă, examenul, pe ducă.

Dar tu „fă-te ca un împărat peste inima ta, șezând înalt întru smerenie și poruncind râsului: «Mergi, și merge», și plânsului celui dulce: «Vino, și vine»; și robului și tiranului nostru trup: «Fă aceasta, și face»” (Filocalia 9, Cuvântul VII, 40). Nu te necăji. Câteodată tre’ să te uiți și la moaca omului, mi-a zis părintele V. Și îi dau dreptate.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

(9) Jurnal de Recepție. Cu cățel, cu purcel

Era ca-n poezia aia a lui Mușina, unde, de la caniculă, asfaltul mai înghițea câte-un pensionar, hainele dogoreau, se ofileau mușcatele-n ferestre, se topeau scaunele în troleibuze, se lichefiau anvelopele, copacii se incendiau singuri, ca privirile sașii ale concubinilor încârligați prin pășuni, cu sânziene în păr..., însă renunț de teamă să nu pârjolesc căpițele de fân, șurile cu cereale sau, printre vitralii sfărâmate, plafonul lăcașului de cult, țăranii pe ulițe, li se prăpădesc orătăniile, se convertesc naibii la agnostici, din moftul unui scriitor cu caș la gură, cu tricoul încleiat în piele, scârbit să-i tot asculte pe soții Stănescu cum îi stropșesc în urechi integrame orale, pe care e silit să le rezolve în grabă, nepăsându-i că gipanul părăsise autostrada și se îndrepta spre hotel, cu o „imperceptibilă defecțiune la pompa de injecție, ...de la Timișoara, ...un turneu național, ...suntem în concediu, am zis să profităm de ocazie”, luându-i cu ei pe Coco, pe Max și pe Daisy, animalele lor de companie, „Nu că-s drăguți?”, în cuști de metal, cu carpete de unică folosință și boluri pentru hrană, și o rampă telescopică pe care, pășind într-un melanj de insolență și răsfăț, au debarcat din Range Rover, în adorația stăpânilor cu rucsacuri pe umăr și ochelari polarizați pe creștetul capului.

─ Să trăiți, dom’ director!

─ Bine ați venit!

─ Un trafic, nene – ștergându-și cu dosul mâinii sudoarea – de neimaginat. Se lucra pe ambele benzi: bară la bară, fum de smoală, damfuri de gudron, utilaje încinse, ici-colo câte-un parapet lipsă, ai noștri, la bustul gol, doar cu veste reflectorizante și căști de protecție, ceva de speriat. Și nu de mult o inauguraseră.

─ Au fușerit-o. Se apropiau alegerile.

─ Aaa!

─ Nici după aderarea la UE n-am scăpat de blestemul meșterului Manole? La noi se-ncepe, dar de terminat...

─ Așa-i! giugiulindu-l pe Coco, în timp ce Ianuș, ieșind de la bucătărie, îmi dete de-nțeles c-ar fi cazul să-i supun interogatoriului standard.

─ Și cu copilașii?...  – flatându-i, printr-o apreciere simulată, potăile.

─ Chiar voiam să discutăm cu dumneavoastră, interveni soția. Sunt curați, au vaccinurile la zi, și nu-s gălăgioși... Daisy, cum facem noi când tre’ să mergem la nani? – bichonul își duce lăbuța la sprânceană. Bravo! Dovlecelu’ lui mama... Îs cuminți. Avem și păturele igienice, nu murdărim nimic (Le utilizează și ea?), și se ușurează la oliță (Mă dă-te dracu!), deși o plimbare înainte de culcare e de-ajuns.

─ Absolut firesc! abținându-mă să nu pufnesc în râs.

─ Și latră numai dacă simt vreun pericol.

─ Cum ar fi suprataxa de 75 de lei?

─ Pentru fiecare animăluț?

─ Exact.

─ Exagerat! subțiindu-și glasul. Nu putem trata cu managerul?

─ Adineauri am vorbit cu dânsul. E alergic. De-abia l-am convins să accepte.

─ Da’ n-o să simțiți că-i aveți aici. Îs dresați!

─ Hai potolește-te. O să doarmă-n portbagaj, spuse bărbatul.

─ Pe zăpușeala asta? Să-mi scheaune ca data trecută? Ți se sfâșia inima... – ochindu-mă printre genele-i rimelate. Eram în Szeged, cazați la o casă de oaspeți...

─ Calmează-te! Tre’ s-audă și el? Le dau un somnifer, las geamul deschis, băiatul o s-arunce din când în când un ochi la... Nu?

─ Pe la trei dau stingerea.

─ Vezi, Nelule, ce ți-am zis!?

─ Stai dragă liniștită! Nu-i răpește nimeni.

─ Și dac-o să viseze urât?

─ Le dau două somnifere! E bine?

─ Ei, nu te ambala. Ziceam și eu...

─ Rămâne? căutând un licăr de optimism pe figura lor.

─ Rămâne! – erau complet debusolați.

Istoria își replăsmuiește fazele clasice: clienții sunt la adăpost de țânțari, unii se răcoresc sub duș, recepționerul, ferindu-se de camera de supraveghere, în baia de serviciu, își face o labă, fumează un joint, elementele abstracte se pun cap la cap, e în largul lui, țărmul Mării Egee, pescărușii îi înhață sardinele mălăieșe, prăjite-n ulei de palmier, din conul de carton. El – placid ca o echinodermă – își soarbe cocktailul din vodcă, pomelo și tangerine cu paiul, în depărtări incandescente bungalourile abandonate ard mocnit, transformându-se în cărbunii unui grătar de proporții gargantuești, din care să se înfrupte toți liderii de stânga și de dreapta și să se distreze copios, cu scobitorile între dinți și șervețelele soioase la gât, după ce li se instalează în timpane ideea că Service-ul cu care Ion Stănescu, posesor al... număr de înmatriculare..., luase deja legătura trimisese echipa de tractare, proprietarul autoturismului fiind prea istovit ca să conducă și prea umflat la pipotă ca să-i mai pese de cheia vârâtă în contact și de răsplata oferită depanatorului cu salopetă albastră, care – într-un dialect sec, deprins în turele interminabile, răzbutonând elevatorul cu patru coloane și examinând aparentele scurgeri de fluide și stadiile de deteriorare și optimizare ale componentelor mecanice – mi-a spus că mâine la prânz „o înapoiază”.

Pe cine credea că păcălește? Pe mine? Nicidecum. Poate pe... Vai!, făcându-mă c-am uitat, ăștia cât pe ce să-și piardă cunoștința, după ce-au erupt în cereri de demisie și invocări ale Precistei... „Mai bine ne duceam la Intercontinental”. „Mai bine ți-ai închide fleanca!”. Precis zăbovește prin vreo cârciumă, „investind” în păcănele și bilete de bingo, estimările contabile nu se compară cu revelațiile etilice din garaj, promisiunile se dăruiesc la Florii, și se îndeplinesc la Bobotează.

Văd ca prin sită, în lumina chioară a magaziei, cutiuțe vrăfuite de săpun și bidoane de Rivex, mă ridic năuc, îmi închei pantalonii, tocmai ce m-am trezit. Mă întremez gradual – laitmotivul unui somnambul notoriu. Toropeala făcuse ravagii – Doamne, ce coșmar! Dar când să urc în vestibulul cu geamlâc, privind afară, un fior îmi străbătut șira spinării, înfiletându-mi tălpile în parchet. Cu maxilarele încleștate, am îngânat doar atât: „Roverul!!!”

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

49.

 Când l-am întâlnit pe I. eram printr-a XI-a, am locuit împreună, împărțind cu el supele la plic, pe care le diluam până deveneau ca ceaiul, și prăjiturile de la el de-acasă (taică-su, patiser, soră-sa, asistent de nădejde în bucătărie), iar după o vreme, eu hăis, el cea, ne-am văzut de treabă, păstrând o oarecare legătură. Asta se întâmpla prin 2002-2003, înainte de-a începe să scârțâi pe filele acestui jurnal. Povestea lui, ca a multor pământeni, poate constitui subiectul unor narațiuni pe marginea cărora se poate glosa pân’ la revărsatul zorilor, îngroșând contraforții unui microroman de care nu mă voi ocupa acum și nicidecum aici, în teatrul de operațiuni „teoretice”, ce se vor a fi paginile dungate pe care adesea pixul sau stiloul refuză să scrie.

În ultimul său an de Seminar, profesorul de filosofie îl însărcinase cu un referat la Opera lui Camus. Țin bine minte: îi adusesem cărțile, colecția BPT, împrumutate de la Biblioteca Județeană; el era de lângă Sebiș și n-avea viză de flotant, dar insista la telefon să cer volume de Camus – nu cumva să stâlcesc numele și să primesc altceva.

Evident că nu s-a pus să le citească, referatul trebuia predat a doua zi. A răsfoit prefața și a extras (corespunzător exigențelor instrucției teologice) imperfecțiunile existențialismului absurd al laureatului premiului Nobel: puricele își neagă Ziditorul (constatând, datorită excitabilității și conductibilității neuronilor săi păroși, că e mai grozav ca El), Iisus este Everestul, Duhul Sfânt, șerpașul, Scriptura, regiunea securizată în care se cuvine să campăm, iar literatura artistică un simulacru de mâna a treia, cu literați puerili ce mimează o transcendență mundană, care, dac-ar vedea dincolo de catapeteasmă, s-ar opri din mâzgălit (în cazul în care n-ar deveni apologeți) și s-ar pocăi.

Mă rog, a făcut-o-n pripă, nu i se poate imputa chiar tot. Având în spate un sobor de patrologi și exegeți, ziarele și revistele de scandal nu-l mai puteau captiva. Când Arsenie Papacioc prorocește retrospectiv, în potpuriul de reflecții ce caracterizează o droaie de părinți cu viață sfântă, (parafrazez) că Nietzsche ar fi fost un câștig enorm pentru Creștinism, dacă nu l-ar fi luat dracul în primire, când zeloții văd în Cioran un elogios menestrel al Mișcării Legionare și, implicit, un febril închinător la moaștele lui Zelea Codreanu, când Mircea Eliade, departe de-a fi un condeier decent, frunzărit înainte de Bacalaureat, e doar un lunatic posedat de zeițe indiene... N-ARE CUM SĂ REZISTE.

Ostaș în unul dintre numeroasele plutoane ale Bisericii, putea să zică ce voia, dar să aibă grijă ce zice! Răsuflarea rece a strămoșilor îi fulgera în cerbice. Veridicitatea pe care i-o inspirau era ca o sobă ce dogorește, în jurul căreia își depăna, avorton lucid, amintirile pe care ar fi vrut să le aibă – nu să i se spună (capitol... verset...) ce, cum și câte a avut. Tirania netăgăduitelor monomanii ale celor de odinioară înăbușă indiscreția celor născuți la ultima răscoală.

Un text bun nu se termină cu punctul/cu alt semn de punctuație de la final, energia lui reverberând și după ce ți se pune capacul pe copârșeu. Nu poți să ți-o smulgi din memoria inimii nici aici, nici în ailaltă lume. Beletristicizată sau nu, substanța oricărei scrieri se îndreptează, ca rugăciunea psalmistului, înaintea Distinsului Critic. Oglindă a lui Dumnezeu, autorii au aceleași însușiri ale chipului. De ce un Voltaire ar fi mai greu de crezut decât un Macarie Egipteanul? De ce fraza „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar fi necesar să-l inventăm” e mai nedemnă decât „Domnul este infinit și nu poate fi cuprins cu mintea”?

(Foto © flickr.com, Shane(thewrestler))

(8) Jurnal de Recepție. Crima perfectă

Dimineață, de vreme ce oltenii din 120 se cărăbăniseră înainte de schimbarea turei, iar camerista spune frecvent că dacă adună rahatul după patru, poa’ să-l adune și după cinci, m-am teleportat, cu lentoarea unui ursuleț Koala îndopat cu frunze de eucalipt, pân-am dat cu bărbia în tocul ultimei uși de la etajul doi. Nimerisem ținta. Am împuns-o ca un berbec, am trecut prin fața unei oglinzi în care am văzut ceea ce văzusem la Revelion, și – de-a bușilea, iar apoi în cur, pe gresia cabinei de duș – am bâjbâit molatic după robinetul de apă rece. Când m-am dezmeticit eram în costumul lui Adam, tolănit pe mochetă, cu tulumba sculată. Știind că dintr-o clipă-n alta putea s-apară tanti Carmen, cu mopurile șiroind de zoaie, m-am acoperit imediat cu ce găsii la îndemână. Sau poate nu: știam că lua anticoncepționale, însă prudența inocentului adolescent n-are a face cu erotismul unui drac de muiere. Și de vină erau porumbeii neobrăzați de pe pervaz, ce se scărmănau între ei, ciufulindu-și penele ca-n bătaia cu perne la care visam din liceu, în care am pistonat oniric pe șoldul durduliu al fostei mele profesoare de franceză, pân-am văzut cât e ceasul și am simțit un iz pregnant de levănțică. Era de la pastilele mov pe care camerista le strecura în rezervorul aspiratorului cu aburi. M-am îmbrăcat ca la armată și am zbughit-o pe treptele spiralate, asemeni unui melc turbat în cochilia sa – Halal peisaj donjuanesc!

Am suportat cu stoicism terapiile de recuperare: două cafele, o carafă de limonadă cu infuzie de ghimbir și cotoare de mentă din care explodaseră mici rădăcini, precum și câteva firimituri de telemea și șuncă presată, pe care lacheul de serviciu mi le făcuse pachet și mi le plasă strategic în buzunarul din interiorul sacoului. Chiar dacă șefele nu-și arătaseră mutrele, zgârcenia lor era omniprezentă: „Economie, deținuților! Economie!”, interzicându-ne să ne atingem de bucatele rămase de la micul dejun, din eternele lor pricini casnice, gen rațe, porci, gâște, adică fii, bunici și nepoți, purtând ranchiune cât se poate de explicite oricărui angajat, dacă acesta s-ar fi încumetat – „Vi se pare că vorbim la pereți?” – să treacă peste cuvântul lor. Iar dacă reușea, în cel mult o lună, era concediat. Așa că trebuia să fiu vigilent.

Le-am mâncat pe drum, în tramvaiul burdușit cu elevi tatuați și pensionari curioși, ce se hurduca la fiecare îmbinare a șinelor. În tot timpul cât a durat întoarcerea spre casă, am cumpănit la cele petrecute azi-noapte. Dar în afară de oareșicare flashuri derizorii și-o brumă de reproduceri fluctuante ale unor spaime și premoniții ancestrale, n-am obținut mare brânză din reminiscențele mnezice ale unui recepționer mahmur. Totuși nu orbisem și izbutii să disting, din furnicarul atelierelor de confecții și al birturilor fanate ce împânzeau bulevardul, siluetele cocârjate ale unor zombi, abătuți și abulici, cu obrajii scorojiți, cu orbitele oculare – antene parabolice defecte – vidate de conținut, ce se speteau să-și rotunjească norma de producție și pe cea de consum, indiferenți la incantațiile plicticoase țâșnite prin cupolele în solzi arămii ale Catedralei Sfintei Treimi, pe lângă care, în scârțâitul macazului, am cotit-o spre periferie. Doar că, -n pofida teologhisirii lor, formulele magice ale sacerdoților în loc să decoleze spre cer, se rostogoleau, vălătuci de sârmă ghimpată pe gardurile lagărului de concentrare al SuperStiției, de-a lungul turlelor împestrițate cu portrete de eroi și ferestruici înguste, peste bieții muritori de rând, care – actori profesioniști sau cabotini, conștiincioși sau simpli circari, onești până-n pânzele albe sau corupți până-n măduvă, cu pomelnicele-n desagă, dar duhnind a ocări, tandri sau brutali, toleranți sau cu antipatii solide – sperau c-o să li se amâne procesul, bárem până la Crăciun. GHINION.

Eu, unul, supraviețuisem și mă admiram pentru asta, deși infirmitățile cârtitoare ale asteniei nu erau deloc lesne de convertit, pretinzând, din partea mea, încă o gustare și un nou pui de somn. Și, ca să nu irosesc minute prețioase, de cum m-am descălțat, m-am apucat de treabă: haleală, un pic de teveu, iar apoi am mânat, cufundat în textura luxuriantă a viselor, porcii la jir: și iată-mă sărind de la mii de metri altitudine, delectându-mă cu adrenalina plonjării în gol până la limita maximă, prevăzută în dosarul cu documente ce-mi zbură printre degete, la care mai puteam deschide parașuta, „Agentul secret Aptér, la ordinele dumneavoastră. Scuze.  Barza către Cuib... Comunică!”, „Anihilează bazele inamice!”, „Recepționat”, rulând în derivă spre locuința unui camarad de arme ce-mi întinsese o capcană, și anume îmi demontă piciorul drept, deșurubându-l din rotulă, în consecință, pribeag pe străzi... boschetarii aciuați prin preajma sediului PNȚCD îmi șterpelesc pătura și salteaua, după care – la unison, ca-ntr-un cor de băieței în seara gregoriană de Ajun – se fac că plouă, spre disperarea răbdării subconștiente năpădite de intențiile suicidare ce, ca un șarpe prin iarbă foșnind, mi-au împărtășit telepatic cheia descifrării acestui obsedant tablou abisal – Mamițica îmi făcuse farmece.

Coropișnița nu iartă, eu o neglijasem total, însă răzbunarea orfanului e cumplită, trece dincolo de barierele de borangic ale artei, ucide bobocul în găoace, profanează cimitirele, otrăvește puțurile, maculează curcubeul, jefuiește azilurile de bătrâni, ți se pișă-n glastrele cu orhidee Shenzhen, îți asezonează piscina cu crabi-păianjen japonezi, îți dezumflă sufleul de căpșuni, îți sapă groapa, te leagă fedeleș, p-ormă face striptease și-ți ia maul cu miasma de la subsuori, RĂMÂI STANĂ DE PIATRĂ, iubite cititorule, după cum urmează: peste patru’ș’unu de ore, camera 103, clienta e la o întrunire de afaceri, efracția e un concept desuet, geamantanul ei stă într-un colț – bebeluș înțărcat prematur, îl lovesc cu șpițul, plesnește ca o păstaie, șlițul meu bombat îngăduie cabanosului garnisit cu pătrunjel să-și elibereze tacticos excesul de grăsime pe bustierele, chiloțeii, sutienele cu push-up și dresurile dantelate puse acum la dospit, înăbușind un geamăt de satisfacție, când trag fermoarul, în sucul lipicios al unui gasteropod, pe spinarea căruia protagonistul își răsucește trupul, coborând până-n spatele pupitrului din antreu, unde, pe-un scaun ergonomic, cu omoplații bine înfipți în speteaza cu tetieră și suport lombar, se învârte ferice, mângâindu-și sfârcurile întărite și coițele ce par să i se tumefieze din nou.

(Foto © flickr.com, sarahlouisevisa2066)