Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

53.

Casiodor, Scrieri, PSB, vol. 75, Istoria Bisericească Tripartită

 

Cuvântarea lui Sozomen către împăratul Teodosie II (401-450):

 

„Spun oamenii că zile întregi faci exerciții fizice și cu armele, că judeci cauzele supușilor tăi, te pronunți și iei hotărâri totodată, reflectând când separat când în totalitatea lor asupra celor ce trebuie făcute. Nopțile ți le închini cu precădere cărților sfinte. Se mai spune și că pentru cunoașterea lor te folosești de un candelabru făcut după o tehnică mecanică, uleiul curgând de la sine în lampă, așa ca nici o îndeletnicire cu privire la treburile cele împărătești să nu fie nevoită să te neliniștească în timp ce lucrezi alungând somnul, împotriva naturii” (p. 29).

Fiindcă doar se spune, iar biograful n-a văzut cu ochii săi, atunci totul e brici.

 

„Aud că, prin multă învățătură, cunoști și felul pietrelor și proprietățile rădăcinilor și rezultatul tratamentelor – la fel de bine ca și David, fiul lui Solomon (sic!); dar ești cu mult mai neîntrecut în virtuți.”

Măcar o zice cu franchețe: nu-i bătut în cuie. Deși, probabil, ca să rămână în grațiile monarhului, l-ar fi făcut egal cu îngerii. Vă dați seama că acești inși dezbăteau subiecte teologice cruciale pentru unitatea Bisericii: relațiile intratrinitare, perihoreza, consubstanțialitatea și deoființimea celor trei Ipostasuri, purcederea Duhului, nașterea Fiului din Tată și din Fecioară, îndumnezeirea omului, disputele hristologice etc., însă ei nu inventaseră pasta de dinți și mureau lejer dintr-o gangrenă dentară.

 

„Judecata piosului împărat (Constantin cel Mare) a fost plină de respect față de religie: căci a voit ca pretutindeni hotărârile date de cei care au această sarcină să nu fie definitive și a hotărât prin lege să se facă apel la episcopi, dacă unii vor să recuze pe judecătorii civili, socotind valabilă hotărârea acelora mai degrabă decât a altor judecători și, ca și cum ar fi fost pronunțată de împărat, să fie respectată de toți” (p. 46).

Toate bune și frumoase până apărea învinuitul Sofocle, să spunem discipol al lui Zoroastru, care nici în ruptul capului nu voia să adere la religia suveranului. Care ar fi fost, și cum ar fi dat arhiereii, sentința?

 

„Fiicei lui (a lui Spiridon, episcopul Trimitundei)... un necunoscut i-a dat odată în păstrare o statuetă; fata, asumându-și răspunderea lucrului încredințat, l-a ascuns în pământ... S-a întâmplat între timp să moară... Omul a venit să-și ceară obiectul încredințat, fără ca Spiridon să știe despre ce e vorba. După ce a căutat în toată casa și nu l-a găsit, plângea și se tânguia pentru că acela care lăsase în păstrare statueta părea că e gata să moară, într-atât se supărase, iar Spiridon, văzând ce se poate întâmpla și venind în fugă la mormântul fetei, a chemat-o pe nume. La răspunsul ei, a întrebat-o despre obiectul depus. Și după ce a aflat de la ea, întorcându-se și găsind obiectul acolo unde copila îi indicase, i-a dat înapoi omului ceea ce cerea” (p. 48).

E posibil ca Franz Kafka și Alfred Hitchcock să fi citit povestioara. De altfel, nemaipomenită. Cum un individ înmânează unei fetișcane o figurină, după care pare că are un șoc anafilactic, neștiind în ce loc îi dosise artefactul, mai precis un chip idolesc, având în vedere că, negăsindu-l, era gata să moară, adică intrase în sevraj, bărbatul trebuia să-și administreze porția de opium. La final, bătrânul episcop (tolerând creștinește orice alegere personală) îi restituie cumirul. Ce vreți mai mult de-atât?

 

„Antonie, mai marele monahilor (pp. 51-52)... nu putea suferi să stea degeaba și îndemna pe cel ce avea de gând să trăiască bine să lucreze mereu, să discute cu sine însuși și să-și dea socoteală lui însuși de cele făcute, zi și noapte; iar dacă a făcut ceva reprobabil, să scrie, pentru ca pe viitor să se păzească de păcat... temându-se totodată ca prin fixarea în scris să nu fie făcut cunoscut altora” (p. 53).

E musai să muncești, doar că patronii exagerează. În caz că m-aș lua după ei, n-aș mai reuși să conversez cu mine însumi. Când serviciul devine religie, monopolizându-ți resursele psiho-fizice pe jumătate de zi (cei care robotesc în fabrici și corporații știu despre ce vorbesc), când zilnic ești din ce în ce mai aproape de a te abrutiza ireversibil prin target-urile producției și recordurile de vânzări, cum să mai fii în stare, de unde să scoți energia, pentr-o retrospecție a sinelui? La consemnat insuccese pe caiet suntem buni. Dar, fiindcă avem nevoie de bani, suntem tentați să le și publicăm.

 

„Semnele Domnului Iisus se vădeau în persoana celor care erau împrejur (întâistătătorii Bisericilor participante la Sinodul Ecumenic de la Niceea)... Căci era Iacov din Antiohia Migdoniei... care a înviat pe unii din morți, a vindecat pe alții și a dat dovadă, prin alte nenumărate minuni, că este plin de har” (p. 81).

Ierarhii noștri (îmbrăcați în porfiră și-n vison, cu merțan, cu șofer, cu măicuțe-furnicuțe care le pregătesc păpica și le spală boarfele, cu aghiotanți aleși pe sprânceană, care să le întocmească agenda de lucru, programul de marketing) optează pentru simpozioane, sfințiri de clopote și cercuri pastoral-misionare, vădindu-se mai ridicoli decât babele în colanți. Cât despre har... Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele? Caii și flintele haiducilor?

 

„Dar înainte de ziua stabilită (deschiderea sinodului)... adunându-se între ei (p. 83)... un bătrân simplu... spuse, ascultă, filosofule, învățătura despre adevăr: «Unul singur este Dumnezeu în cer și pe pământ... Acest Cuvânt... având milă de oameni, i-a eliberat de greșeală și de religia păgână, a suferit să Se nască dintr-o femeie... și să vină din nou pentru a judeca viața fiecăruia. Credem, fără să cercetăm, că așa s-au petrecut acestea. Deci nu te mai trudi în zadar încercând să răstorni ceea ce am învățat cu evlavie. Nu mai cerceta în ce fel au putut să se întâmple sau să nu se întâmple acestea...». Iar filosoful, încremenit de uimire, a spus: «Cred»... jurând că el nu s-a schimbat pe neașteptate, ci a fost poftit de îndată la creștinism de o putere de negrăit” (pp. 84-85).

Că tot aveam nevoie de o definiție sui generis a credinței. Râdeți voi, rădeți, însă de-ați ști câți prelați, pastori și călugări își întemeiază teismul pe această exactitudine. Nu se gândesc că fără un control preliminar al realităților imediate (negând la o adică și ceea ce li se pare că mustește de veracitate, așa cum ne-a transmis și Hristos prin scandaloasa reformare a prescriptelor Vechiului Testament) nu vor perfora mentalmente masca de fier a adevăratului rege. Cum își explică că marii preoți ai lui Israel n-au schițat niciun gest de lărgime sufletească, chiar dacă erau, potrivit Leviticului, cei mai îndrituiți să o facă, când s-au aflat în prezența Mântuitorului și l-au condamnat, fără drept de apel, la moarte? – Matei 26, 59, 66-67. Nu erau ei habotnici, nu respectau ei datina?

 

Scrisoarea lui Constantin (cel Mare), despre Arie și scrierile lui:

 

„Și poruncesc chiar ca, dacă cineva este descoperit că a ascuns scrieri ale lui Arie și nu le-a încredințat repede focului fără să facă cunoscut, să fie pedepsit cu moartea. De îndată ce a fost găsit vinovat de aceasta, să suporte pedeapsa capitală. Dumnezeu să vă aibă în pază. Amin” (p. 98).

Nu țin morțiș să adaug ceva rândurilor de mai sus (versuri ale unei poezii magistrale), dar cum detaliile sunt indispensabile oricărei istorii: împăratului îi cam dârdâia curul, conștient fiind că imperiul său putea să se năruie peste noapte, din pricina dezbinărilor survenite între episcopi – reprezentanții de facto ai puterii statale; cetățenii care se afiliau ideologiei de partid a noului suveran o făceau din rațiuni strict politice – bogătașii, sau ca să nu fie persecutați – plebea.

 

 „Aflând că unii nobili și persoane care celebrau cultul idolilor acoperiseră mormântul Domnului... și zidiseră deasupra un templu închinat unui geniu al desfrâului, adică Venerei, pentru ca acolo să aducă insulte prin cântecele fecioarelor, a ordonat să fie dărâmat...” (p. 99).

Pe vremea aceea ne pângăreau alții sanctuarele, acum o facem noi. Intrați într-o biserică din Arad și ascultați bátăr cinci minute (ăsta-i deja un miracol) romanțele trifon-lugojane. Crapă tencuiala de pe pereți, v-o spun eu. Plesnește, se desprinde și cade.

 

„Venind la Constant (sau Constans, unul dintre fiii lui Constantin cel Mare, căruia îi plăceau băieții, n. m.)... Atanasie (cel Mare, din Alexandria, n. m.) relata cu mânie intrigile arienilor și războiul purtat împotriva credinței apostolice... Însoțind acestea cu lacrimi, a trezit în împărat zelul tatălui său. Căci de îndată ce a auzit acestea, i-a scris fratelui său (Constanțiu, adept al arianismului, n. m.), îndemnându-l să păstreze neatinsă moștenirea evlaviei...” (p. 132).

Iată, iubiți credincioși, cum prin intervenția unui homosexual notoriu, teologia niceeană mai primește o șansă.

 

„Prefectul, indignat, a poruncit să fie adusă la el femeia și i-a spus: Femeie nenorocită, încotro alergi fără rușine? Ea spuse: Unde se grăbesc și alții. Iar el: N-ai auzit că prefectul are să-i omoare acolo (în biserica apostolului Toma, din Edesa Mesopotamiei, n. m.) pe toți pe care îi va găsi? Am auzit și de aceea mă grăbesc ca să mă aflu acolo printre ei. Și unde îl târăști pe acest biet copilaș (fiul ei, n. m.)?... femeia spuse: Ca să merite și el să suporte martiriul” (pp. 301-302).

Atunci era mai la-ndemână să ajungi în Rai. Dura câteva ore, uneori minute. Dar întrebarea prefectului poate fi privită și din alt unghi: Unde îl duci pe acest țânc, care nu din proprie inițiativă, ci constrâns de tine, merge spre calvar? Și cine zicea că sinuciderea nu-i o soluție cu rădăcini creștine?

 

„Lui Macarie i-a fost dat să-i înfrângă total pe demoni. Prilejul convertirii lui a fost comiterea unui omor. Pe când era copil... jucându-se cu un copil de vârsta lui, l-a omorât și, de frică, a fugit în pustiu... Mulți spun că l-au auzit aducând mulțumiri acelei nenorociri și că numea aducător de fericire (pentru el) acel omor comis fără voie...” (p. 321).

Încurcate sunt căile Domnului.

 

„La început erau în Roma case clădite cu o impresionantă măreție, în care se făcea pâinea destinată întregului oraș. Antreprenorii acestora... au transformat brutăriile în locuri publice de tâlhărie. Căci fiind așezate în locuri subterane pietrele de moară, au înființat taverne pe fiecare latură a acestor clădiri, făcând să fie expuse la vedere prostituatele, până când, prin intermediul lor, i-au păcălit pe mulți... Căci printr-un mecanism ingenios cădeau din moară în tavernă. Și acest lucru se întâmpla mai ales străinilor. Și așa se făcea că multora, lucrând acolo până la vremea bătrâneții, nu li se îngăduia să iasă de acolo, încât rudele lor credeau că au murit” (p. 362).

Apropo de Kafka.

 

„Dacă o femeie era surprinsă în stare de adulter, aceasta nu era ajutată să se îndrepte, ci mai curând era pusă în situația de a-și spori păcatul. Închizând-o în bordelul mic și îngăduindu-le unora să se destrăbăleze cu ea... Auzind împăratul (sfântul și binecredinciosul Teodosie cel Mare, n. m.) nu a îngăduit să mai dureze aceasta; a poruncit să fie distrus și bordelul și a hotărât ca femeia păcătoasă să fie lovită și de alte pedepse” (p. 363).

Să înțelegem că soția adulteră era osândită la un trai de lupanar? Săraca de ea. Și tot nu era destul: încasa și alte sancțiuni legale. Amintiri din epoca de aur a Bisericii.  

 

„Tilemac, dintr-o comunitate monahală, din Orient, a venit la Roma pentu un asemenea spectacol (jocul gladiatorilor, n. m.)... a intrat și el în arenă și în timp ce cobora, încerca să-i despartă pe cei care luptau între ei cu săbiile. Și cum spectatorii s-au înfuriat pe el și cereau vărsare de sânge, l-au ucis cu pietre pe cel care căuta împăcarea. Aflând acest lucru, minunatul împărat l-a considerat și pe acela printre martirii învingători...” (p. 392).

Aș vrea să-i văd pe călugării de azi pășind în ringul unei competiții K-1. Așa, de hatârul tradiției.

 

„Cei mai simpli dintre monahi gândeau că Dumnezeu are corp și înfățișare omenească. Cei mai mulți însă îi contraziceau zicând că Dumnezeu nu are corp și e lipsit de forma corporală. De acord cu aceștia era și episcopul Teofil din Alexandria... Auzind acestea monahii din Egipt au venit... și au ațâțat o răzvrătire împotriva lui Teofil... așa că se străduiau să-l omoare” (pp. 398-399).

Erau probabil un fel de ninja; ceva la ordinea zilei: Teofil căsăpește în jur de 10.000 de părinți în pustiul Sketis.

 

„Împinși de aprigă fervoare urmăritorii... au oprit-o (pe filosoafa Hipatia, n. m.) pe când se întorcea și dând-o jos din vehicol, au dus-o cu sila până la biserica numită a lui Cezar, au dezbrăcat-o și au ucis-o cu pietre. Apoi i-au sfâșiat trupul și i l-au ars... Această faptă a adus mare necaz lui Chiril și Bisericii Alexandriei, căci omorurile și crimele sunt străine creștinilor” (p. 430).

Eh!... Nu chiar.

 

„Venind Ioan în Antiohia și adunând pe cei mai mulți dintre episcopi, l-a condamnat pe Chiril... Dar după puțin timp, înlăturând dușmăniile, s-au întors la sentimente amicale și și-au redat unul altuia scaunele” (p. 446).

Ce frumos!

Vernisaje native

(3)

Ne-am mutat aici. Am mâncat pâine cu unsoare

Presăram sare

Când cumpăra mama o sticlă de Pepsi era sărbătoare

Dacă lua două eram mântuiți

Fără frigider televizor color mașină de spălat rufe

Mi-am făcut o grămadă de prieteni

Bicaz 154

Prindeam diverse canale prin influență

Adesea cu videoclipuri și filme stupide

În rest Teatru TV Actualități Reflecții rutiere Pro Patria

Slujba de duminică:

S-a mai prăbușit un MiG... o fată a fost dată dispărută

Sau violată... decorarea maiorului & trecerea-n rezervă

Un accident grav pe fondul oboselii și-a consumului

De alcool... patriarhul Teoctist binecuvântează norodul

Traversam liniile de tren ajungeam în cartierul Izvoare

Și scormoneam cu bețișoare rupte dintr-un gard

Prin țărâna bătătorită a uliței căutând plumb

Îl așezam pe ciuperca șinei iar după ce mecanicul

Ne înjura de Hristoși doseam bănuțul în buzunar

Ca să nu ni-l manglească ciprioții de lângă Generală 1

Uneori îl foloseam la Gropița deși preferabil era să ai

O rișcă: niște piulițe sau șaibe înșirate pe un șnur

Îl azvârleam spre minicraterul din mijlocul străzii

Când nimeream din prima deveneam stăpânul universului

Și colectam surprizele de la gumele Turbo în rumoarea

Pierzătorilor ofticați. Apoi inversam rolurile

Ca în melodia aia a lu’ John Lennon.

(Foto © flickr.com, jen.ben.)

(10) Jurnal de Recepție. Recviem

Îndeletnicirea mea are și unele avantaje – consemnam pe 8 august în jurnal. Asta dacă nu ești frecat la ridiche și-s toate căsuțele bifate pe Booking.com și nu te incomodează zgomotul tramvaielor ce frânează spasmodic sau sudălmile șoferilor de furgonete în rivalitate cu scuteriștii care-și fac plinul la benzinăria de vizavi sau notele stridente ale sirenelor autospecialelor de pompieri ce aleargă ca să facă vânt și nu pentru c-au fost însărcinate cu operațiuni extraurbane prin localități fără hidranți, dar doldora de fântâni, sau nevestele securiștilor de odinioară, care – seminude, în arșița stanțelor cu perdele în volănașe, trase-n lături – își deretică sufrageriile, distrăgându-i pe puritani de la rugăciunea cămăruței, sau în caz că se milogește de tine vreun piccolo să „colaborezi” la degresatul tăvilor sau vociferările taximetriștilor care-și acostează clientela cu dume răsuflate, iritați la culme când li se zice că put a șaormă sau când li se cere să nu duhănească la volan sau procesiunile funerare cu tubă, corn și trombon și nelipsitele bocete din surdina marșurilor funebre sau răcnetele derbedeilor cu skateboarduri și biciclete BMX, ce ascultă, la difuzoarele smartphone-urilor, melodii pe cât de bizare, pe atât de imposibil de ignorat când te pui să citești sau să te uiți la un serial pe subsmovies.nl, fiindcă au subtitrări complexe. Iar câtă vreme ești prezentabil și nu vii beat la serviciu, nimeni nu-ți are treaba.

Urmăream un documentar despre unul dintre cei mai iscusiți piloți de Formula 1 ai tuturor timpurilor, probabil cel mai înzestrat și cu neputință de-a fi detronat nici în o mie de ani, care și-ar fi tocit și astăzi cauciucurile, cu talent și luciditate, pe pistele din întreaga lume, dacă la San Marino Grand Prix – de pe Autodromul Enzo & Dino Ferrari, Imola, din 1 Mai 1994 – n-ar fi participat și Providența, amatoare înfocată de curse, care – la repezeală, adică la numai 34 de primăveri – i-a luat la Ea atât pe Ayrton Senna, cât și pe Roland Ratzenberger, decedat în sesiunea de calificări, cu o zi înainte. Zile nefaste dintr-un an mizerabil: o mierliseră Kurt Cobain, Charles Bukowski, Eugen Ionescu, urmând să treacă Styxul Elias Canetti, Petrache Lupu, Mama Omida..., iar Kenzaburō Ōe să-și adjudece Premiul Nobel pentru Literatură.

Reporterul șușotește, pe sub mustața-i colilie, că trebuia să-l intervieveze pe brazilian, păsuindu-i escapadele: vedetă sportivă... antecedente... Însă acum îi făgăduise că-i va întocmi un tabel cu zonele problematice ale circuitelor ce aveau nevoie de modificări radicale pentru a nu le mai periclita viața. Așa că-i zise „Excelent! Vorbim după victoria de mâine”, surâzând pozitiv și scărpinându-și scăfârlia în efortul de-a desprinde un răspuns la întrebarea „Ce tot face, de nu-și poate sacrifica 15 minute pentru o cronică de ziar?” Ca să afle, ceea ce nu și-ar fi închipuit c-o să audă vreodată, oricât de impecabil articulate ar fi fost cuvintele, că triplul campion mondial desfășura constant o muncă de voluntariat, ce includea și înregistrarea atent monitorizată a vocii sale, indispensabilă pacienților în comă... (Se iscase o altercație... Marin roșu ca racul... să expediez prin e-mail o factură: li se anulase comanda la dezodorizante WC și sprayuri contra moliilor, iar furnizorul avea telefonul deranjat, „Trăzni-i-ar să-i trăznească!... Și ăștia dau faliment”.) Li se așeza pe urechi o pereche de căști vintage, Sony MDR-7506, cu diafragme largi și carcase robuste, de fiecare dată alte fraze și cu inflexiuni variate, pe casete Maxell, casetofoane Philips, apăsând Play – cură paliativă... stimulați permanent în înfruntarea tenebrelor și-n evitarea repausului neuronal, încercând o restaurare a conexiunii între materia cenușie și sistemul reticulat activator ascendent... gâdilând venele talamostriate, mezencefalice, picioruțele fornixului, pulvinarul talamusului, nervi și ganglioni, sinusuri și septuri... vibrând prin puterea glasului taumaturgic păienjenișul coroidian al celui de-al treilea ventricul, dar nu ca să-i deprime, după cum trâmbițează, ipoteticamente, Psihiatria Biologică, ci ca să le împrumute încrederea pe care nici Dreptul Lazăr n-o posedase...

Stop! Caravana Bergenbier dă buzna-n oraș, îmi asaltează retinele, întărâtă gloata însetată și o desparte în susținători ai „Ticălosului”, scandând „FRF, ține minte, Pele Balint, președinte!” și dușmani ai lui Stelea, cățărați pe camioanele condamnaților la dipsomanie, cu foarfece și lame de ras în mâini, râvnind la barba fostului portar al Naționalei, căci nu uitaseră cele 4 goluri primite cu Elveția, în același fatidic ’94, făcând să trepideze pixurile în cană și routerul TP-LINK de pe cofretul cu diferențiale și prize.

Mă recuplez: casca lui Ayrton Senna era pe capotă, de obicei o purta pe cap înainte de start pentru a se acomoda cu mirajul claustrofobic al traseului, în cockpitul unei Williams FW 16 din fibră de carbon – cascheta generalului de brigadă, deasupra unui sicriu. Cu o mimică transparentă, absorbit de amănunte vitale, și nu de frenezia podiumului, accelerează: prima tură, a doua tură... în cea de-a șaptea monopostul părăsește pista, curba Tamburinei, se izbește într-un zid neprotejat de beton, o așchie din suspensia roții se împlântă, perforându-i viziera, în glabelă, bolidul e țăndări, cursa se reia, tânărul Michael Schumacher iese învingător, niciun strop de șampanie, niciun pumn de confetti. Să încremenesc, nu alta.

Rătăceam prin tragedie, avid de conspirații, experiind un moment de reculegere. Un spectator în gradene, fluturând steagul scuderiei Ferrari... și pertu-ul dezinvolt al individului bondoc, ce ieșise furtunos din bar:

─ Auzi! Niște manele, ceva?

I-am replicat flegmatic, deși îmi venea să-l strangulez:

─ La Pensiune, domnu’ – punând pe repeat playlist-ul cu Depeche Mode.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Vernisaje native

(2)

Săptămâni de vară când n-ai altceva de făcut decât

Să te îndrăgostești

Completând carnete de alocații în Parcul Trandafirilor

Binoclându-ne din când în când la cuplul ce schimba fluide

Călare pe-o bancă străjuită de Constantin Ene

Insecte smălțuite în rotocoale pașnice de zumzete și scântei

Vrăbiuțe tăvălite-n praf cerșetori schilozi militari în termen

Și jupânese cu poale largi ce practicau chiromanția

Chit că nu erau în stare s-o silabisească

Cipri îl cunoaște pe gagiu și ne zice să nu ne mai holbăm

S-ar putea să vină să ne ceară bani

O decapotabilă albă fură privirile salivânde ale trecătorilor

Binomul păcăleală-tupeu se ridică – el aruncă pe jos punga

Goală de pufuleți ea chicotește instinctiv – și se îndreaptă

Spre Volkswagen-ul care-și ambalează motorul

În dârele de albuș ale avioanelor Tarom soarele planează

Peste sălciile putrezite

Puștoaice cu sacouri vișinii ies de la Cuza

Gospodine evlavioase de la sfântul Nicolae

Chemări disperate din difuzorul stației de emisie-recepție

Înfipt în bordul unui taxi jumătate maro jumătate galben

Cu gâturile oxidate și nicio țâșnitoare pornită hotărâm să ne

Încasăm cecurile dar nu nainte de-a trage o raită

Pe la Anticariat

Dăduserăm avansul pentru trusele de pictură

La Cinema Central rula  Armata celor 12 maimuțe

Patru dragoni de Komodo ce-și leapădă pielea pe macadam

Sucurile la dozator și hamburgerii din piață aveau mereu

Antidotul.

(Foto © flickr.com, jen.ben.)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

52.

„M-au luat în primire mângâierile laptelui omenesc, și nu maica mea sau doicile îmi umpleau sânii, ci Tu, prin ele, îmi dădeai hrana prunciei... După aceea am început să râd, mai întâi dormind, și apoi în stare de veghe... Și iată copilăria mea de mult a murit, iar eu trăiesc.” (Fericitul Augustin – Mărturisiri)

 

Fratele Andrei, coleg de facultate, îl cunoscusem în urmă cu 4-5 ani, a avut un accident de mașină, provocat (să te crucești cu ambele mâini) de un câmp magnetic situat între satul X și comuna Y. Circuli liniștit pe banda ta de șosea, și deodată te trezești pe contrasens sau în mijlocul șanțului. Nici n-ai timp să smucești volanul. Au pățit-o și alții. Doar că prietenul meu s-a izbit de-un pom și nu s-a mai trezit. E în comă, intubat ca puișorii crescuți la fermă, înainte de ambalare. Burduful se umflă, se dezumflă, într-o capsulă cu pereți de sticlă, ventilându-i plămânii, terapie intensivă, neonul aureolându-i mutra hăbăucă, cearșaful alb – giulgiul așezat preventiv sub el; când se dă stingerea îl salți, îl împăturești, îl înnozi, aprinzi lumânarea și anunți preotul.

L-am vizitat ieri. Încă nu-și dezlipise pleoapele. În schimb dădea din picioare ca o broscuță încolțită de barza pe care o confundase cu un buștean. Lângă el, maică-sa și soră-sa – o priveliște deplorabilă.

Deunăzi a trecut prin salon și ieroschimonahul A. C.: i-a pregătit doza de împărtășanie, a vârât-o-n branulă, a înjghebat o litanie, Andrei și-a făcut cruce, iar după 48 de ore s-a întremat. Momentul acela când ți se zdruncină ateismul.

Nu reține o grămadă de chestii, cu memoria în pioneze, cu organele în standby, bâiguie cuvinte ce, instantaneu, capătă o semantică inedită, creierul fiindu-i țăndări – și la propriu, și la figurat. Dar încet-încet se descurcă. Fiecare îl sprijină cât poate, cu ce poate. Cu bani îți procuri anticoagulante și substanțe neuroprotectoare, sănătatea expiră, credința nu se vinde la aprozar.

Părintele Rafail spune că în moarte noi căutăm (și unii găsesc) sensul vieții. Aș vrea să-l întreb (ba nu, o fac acum) Care noi? Cei ce se autoosândesc la recluziune, tergiversând rendez-vous-ul cu doamna în negru, sau cei ce zi de zi cad sub incidența poalelor ei ample, unde își camuflează coasa ascuțită? De aceea suntem fascinați de parastase și pasionați de cum a mierlit-o cutare, nu de cum și-a trăit viața, care i-au fost realizările... Stăm prea mult (sărmanii de noi) cu mintea în iad, și nu întrezărim nădejdea.

Măi să fie! Iar eu eram convins că suntem toți niște teleevangheliști, în spatele unui ecran mat, glosolalând și gesticulând ardent unei audiențe angelice, ce molfăie azime cu aromă de pizza și bea apă sfințită cu gust de lămâiță.