vineri, 5 octombrie 2018
Vernisaje native
joi, 4 octombrie 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
„Viața înseamnă să te bucuri de
darul de a respira; moartea, a fi
privat de acest dar” – Ambrozie al Mediolanului
Dimineață, în drum spre facultate, rostesc cu buzele întredeschise
pomelnicul celor pe care îi cunosc. Citisem undeva că, pentru iubirea
nestrămutată față de aproapele, un popă dipsoman fusese scutit de penitența ce
urma, conform canoanelor, să-i fie aplicată. Iar asta, deoarece – în demersul
lui exhaustiv, ce dura aproximativ trei ore, făcându-i pe enoriași să creadă că
picotește în altar – îi pomenea la proscomidie pe toți oamenii despre care avea
habar, de la Adam până la el.
Eu, pe trotuar. Nici moțăind, nici sută la sută lucid. Trecătorii își
ardeau neuronii cu chestiuni... la fel de grave.
Eu mă rugam și pentru ei. Un camionagiu nu-mi dă prioritate la trecerea de
pietoni. Îl bag creștinește în mă-sa, chiar dacă nu mă aude: „Așa să-ți ajute
Dumnezeu”, trăgându-mi până-n bărbie fermoarul de la geacă; și dau binețe
băbuțelor din colț; dar nu le-ajut să treacă strada.
Cu mâinile-n buzunare și căștile pe urechi, ascultam liturghia de la
Vatoped. Buchisisem Dicționarul grec-român al Noului Testament și murmuram cuvinte
bizare, aidoma pensionarilor cazați prea devreme într-un azil de bătrâni. Puteam
să țin isonul, exersasem (autodidact consecvent) Glasul I și III. Trebuia doar să
mă aclimatizez notației bizantine... Mi se umflase pipota. În cazul în care
nu-mi alimentam constant vanitatea, riscam să nu mai găsesc pretexte de luptă.
Cu gândul la ea. Tocmai am aflat
că mă înșelase cu un alt bărbat. Dac-ar fi fost o altă femeie, nu era bai. (Un copil poa’ să aibă două mame, însă nu doi tați. O știe toată lumea. Biblia nu ne dă explicații. Sofismele
ei sunt plăpânde. Se transmit ereditar...) O făcuse cu mult timp înainte să ne
cunoaștem. Nu știu de ce sufăr retroactiv. Dar ce voiam, să mă aștepte pe mine?
să rămână intactă până o defloram cu flerul meu de polițist de suflete? Să
însemne că nu suntem făcuți unul pentru celălalt... sau aberez?
Mi se recomandă să învârt încă o dată roata norocului, să-i dau papucii și
să m-apuc de bătut mătănii, în speranța unei ibovnice cumsecade. Și totuși de
ce mă doare? N-am de ce s-o incriminez.
Fiindcă Dragostea e veșnică, iar
când o practici intri fără să vrei în
eternitatea Ei, care circumscrie vremelniciile noastre temporale. De-acolo vezi din înălțimi imparțiale, și vrei ca cel de
lângă tine să fi avut aceeași panoramă înainte de-a fi călcat în străchini.
(Trezitu-te-ai dintr-un vis atât de... suculent?) Pentru că așa cum Hristos s-a
dat pe cruce, nu cu țârâita, ci în totalitate, așa, și tu, te dăruiești, scufundat
în acvariul sirenelor sau cu grumazul sub ghilotina amiciției, după ce te
ciupește săgeata lui Cupidon.
Simt c-am pierdut noima, că mă induc în eroare. Gelozia m-a luat în
stăpânire și mă tem de ceva ce poate că nici nu există. Îmi creez propria
fatalitate și p-ormă îmi blamez semenii. Armătura disonantă a oricărei fuziuni ce
vrea să se-nfiripe este „înfiptă” perfect în fluxul nervos; îmi curge prin
vene, mi se elimină prin pori, îmi sculptează fizionomia.
Un gușter ce-și încălzește fluidele în soarele orgoliilor sale. Trebuie
doar să mă uit în oglindă și să-i spun celui care mă privește: Tu ești de vină!
Păi n-afirmase Apostolul Pavel că Iubirea
îndelung rabdă..., că ea niciodată
n-o să piară...? – 1 Corinteni, cap.
13.
Însă când va veni... i r e f u t a
b i l va fi prea târziu.
marți, 2 octombrie 2018
Vernisaje native
luni, 1 octombrie 2018
Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009
Câteodată am impresia că-mi irosesc timpul – întotdeauna inutil. Harap-Alb
nu mai vine, prințesele-s insuficiente... La o adică, ne salvăm și singuri. O
salcie cu măduva devorată de mii de termite stă aplecată pe malul lacului. La
fel și eu, decepționat și frânt pe dinăuntru, peste geana de lumină ce tremură
deasupra peliculei de untdelemn, hașurând pereții cu mogâldețe de cărbune, ce
se pierd treptat, treptat... Profitând de indolența mea și de handicapul ei, un
chirurg invizibil extirpă sufletul unei candele nespălate de-o lună.
Bat pasul pe loc, progresez în virtualitate și mă consolez c-un oftat, după
ce termin de citit, cu pupilele dilatate, Paraclisul Maicii Domnului. Saltul calitativ
pretinde de la noi cantități notabile de maculatură. Așadar: „Roagă-te, fiule! Astfel
vei pătrunde în rugăciunea tuturor
celor care, în acest moment, își încrucișează degetele..., cea a colegilor de
clasă, a profesorilor, a duhovnicilor, a mamelor îndurerate, a elevilor aflați
în examene, a traficanților de țigări în vamă la Nădlac, a pacienților cu
metastază, a muncitorilor din combinatele siderurgice, a celor care dorm pe
stradă, a celor care se bucură că nu-s nevoiți să împartă plapuma cu nimeni, a
stripărițelor multifuncționale de pe Andrei Mureșanu..., rugăciunea sfinților,
a pușcăriașilor, a heruvimilor, a Născătoarei de Dumnezeu, rugăciunea Tatălui,
rugăciunea Fiului, rugăciunea Sfântului Duh”. Și, cu toate că am ajuns să mă
trag de brăcinari cu ei, cererea îmi este ignorată. O să încerc și mâine.
Numai că îngerul meu păzitor nu se roagă odată cu mine. Atunci își ia pauza
de cafea, deschizând televizorul, și-și belește ochii la Animal Planet. Împerecherea
girafelor îi dă de gândit. Dar, cum el există doar în mintea mea, n-are cu ce.
Prin urmare, schimbă repede pe Private Spice. După câteva minute n-o să-l mai
pot ridica decât cu macaraua. Și tot eu sunt ăla care îi mulțumește lui
Doamne-Doamne – el e prea obosit.
„Cere și ți se va da”. M-am lămurit demult. „Dă-mi și o să-ți mai cer” sună
mai bine. Acum stă la taclale cu îngerul păzitor al vecinului. Eu continui să mă
rog. Se cuvenea să fie invers. Mă îngrijorez – nici asta nu mi-e de folos.
Stratagema lui dă roade. Sinecuristul plimbă mapa, proletarul se spetește;
primul semnează statul de plată cu conștiința zen, al doilea abia reușește să țină pixul în mână și pleacă acasă
cu senzația că mai avea ceva de făcut. Culpabilizează-te ca să-ți spun cine
ești. Așa-mi trebuie, dacă pun botul la orice vrăjeală. Oh, de-aș fi primit la
botez un protéctor cu gropițe-n obraji, gurguie și fofoloancă...! Mă
descotoroseam imediat de ironie, iar deziluzia
edenică nu mi-ar fi usturat atât de tare ficații.
Bodyguardul asexuat își aprinde un trabuc. Balconul are geamuri. Nu le vede.
Peste puțin o să se întindă iar în pat – trândăvindu-mi viața. Pro Tv difuzează-n
reluare o emisiune de cultură generală. Toți concurenții greșesc la ultimul quiz. Bárem nu-s unicul pierzător.