Cine se roagă de dimineață departe ajunge
Nu e rău să-ți admiri duhovnicul, dar să te lași orbit de fiece onomatopee
ce îi iese pe gură e fie servilism, fie îndobitocire. Alaltăieri, când unul
dintre dascălii noștri fu întrebat de ce anumite persoane folosesc termenul de Slavă... în loc de Mărire..., am intervenit în dezbaterea (pe care eu o credeam
deschisă) înjghebată după vecernie, în curtea facultății, ca să adaug, deși nu
era ceva complicat, oarece referințe etimologice. Imediat am fost faultat:
„Frate, Andrei! Vorbește părintele”.
Da, știam asta. Dar să etichetezi, din start, părerea și bravura discipolului
(mai ales când și-a făcut temele) drept abateri
disciplinare, e prea mult. Gândul că „starețul” e atotcunoscător – că el e
singurul care deține crema și că bagajul
informațional al restului omenirii constă doar din rudimente de „gnoze” și
„religiozități” ce încă n-au îmbobocit – e o prostie sfruntată. Aici nu era vorba
de cei șapte ani de acasă – vezi, Doamne, m-am vârât ca musca-n curul vacii. Nici
pomeneală. Aici era vorba că, oricâte cărți aș fi citit și oricât m-aș fi rugat,
n-aveam cum să mă ridic la mintea (sau la nasul) gurului în straie bisericești.
Cel puțin așa zicea ucenicul său. Fiindcă, pentru el, starostele spiritual nu poate greși.
E oarecum firesc ca în preajma unei figuri paterne proeminente să apară și „Gruparea
Copiilor Abandonați cu Nevoi Speciale”, iar ei (adulatori ai unui sacerdot pus
în slujba Tatălui Suprem) să-l vadă ca pe noul Mesia. Însă e altceva când episcopii
lor (în ciuda derapajelor patente) îi lasă pe acești tutori apocaliptici (întâlniți cu predilecție în cercurile
ascoriste) să-și facă de cap și să-și îmbrace (la orice oră și pentru orice
motiv) haina infailibilității.
La finele serviciilor divine, tolocănesc ca o moară stricată, iar
baticofore cu fuste până-n pământ și bărboși înțoliți în negru șed în genunchi
și iau notițe – scribi ai unor faraoni contemporani nouă. Căci ei n-au nevoie
de înregistrările audio, pe care (prin tertipuri premeditate și reportofoane
cât mai subțiri) țârcovnicii reușesc să le realizeze și p-ormă să le distribuie,
ca pe vremea samizdatului, celor avizi de ortodoxopatii cu iz de moaște. Nț. Ei
tre’ să scrie tot ce spune sfântul părinte, ca să li se întipărească mai ușor în tărtăcuța lor
tescuită cu muci: „Ne-am adunat... în această zi minunată” ...minunată. „S-a oprit ploaia, cerul e
senin” ...cerul. „Învățămintele
pericopei sunt foc viu” ...foc viu. „Cine
să le priceapă?” ...cine? „Însă toate-s
cu putință celui ce crede” ...ce crede.
„Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” ...a
biruit.
Văzând că învățăceii fac și ceea ce nu li s-a cerut să facă, că gloata e în
continuare înfometată și știind că el are cheile spitalului de nebuni, preotul începe
să toarne (ghidat de subconștient) imagini pitorești ale unei ambianțe idilice,
în care ar vrea să trăiască și pe care ovinele credule și idolatre ale turmei
sale vor face tot ce le stă în putere să i-o plăsmuiască mintenaș.
Bunăoară, într-una dintre omiliile duminicale, roșu-n obraji și c-un zâmbet
subtil în colțul buzelor, predicantul menționase un episod bucolic, extras din
Proloagele rusești, în care, printre alte năzdrăvănii bisericoide de secol XVI,
ni se zugrăvea tabloul unei comunități creștine închegată în jurul unui popă charismatic,
care, din respectul enoriașilor, intra
primul în lăcașul de închinăciune. „Omul hirotonit sfințește locul, nu
oricine” – hotărâseră ei. Prin urmare, după ce păstorul trecea triumfător pragul
bisericii, treceau și oile cuvântătoare. Și nimeni nu cuteza să încalce protocolul.
Veți zice: „Eh!... Lucruri vetuste, învechite, antice și de demult”. Așa credeam
și eu. Numai că azi-dimineața, înainte de utrenie, nu mică mi-a fost mirarea
constatând aceeași stare de fapt. Toate fandositele cu poale largi și toți eunucii
cu nădragi profanați stăteau smirnă în ușa paraclisului. Cu metaniile pe degete
și cu ochii ațintiți pe șerpișorii sculptați în poarta de lemn, ce-i despărțea
pe cei aleși de cei chemați, își așteptau mentorul. Am dat să intru, ei și-au
întors privirile, obiectul muncii le-a alunecat din mână, iar o mironosiță care
plimba mătura pe dalele de granit ale prispei s-a proptit brusc în fața mea:
─ Frate!... Întâi părintele.
─ Și ce-ai vrea, să stau afară?
─ Treaba ta..., încercând să mă înmoaie.
─ Ș-a lu’ Hristos, strecurându-mă pe ușa strâmtă a
împărăției, lăsându-i pe cei devotați cauzei să se binocleze la silueta-mi
erectă, pierdută printre prapuri și icoane.
Mai că-mi venea să fluier.
