Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

67.

Arsenie Boca și stilul său iconografic

 

Nu-mi plac. Reprezentările sunt pătrățoase, cu ochi mari, ca-n desenele animate japoneze, un fel de marionete umplute cu paie, figurine vidate de viață, făcute să-ți trezească din torpoare umbrele lăuntrice cele mai negre, genele latente ale căderii, pe care le credeai excizate în procesul botezului sau copilul tembel din tine, ce nu mai e în stare să mestece hrana solidă și vrea iarăși lapte. Naive, rigide, ușor grotești, au corespondențe în frescele, basoreliefurile, pânzele și paginile propagandei comuniste. Asemănătoare celor de pe clădirea birourilor de la Astra Vagoane. Nu excelează nici potrivit etaloanelor erminiei bizantine, nici celei postrenascentiste, înțeleasă la noi ca parte din modernismul vestului decadent.

Că părintele avea talent cu carul, indubitabil, că prin păstrarea caracteristicilor estetice ale artei țărilor muncitoare din perioada Cortinei de Fier a reușit să strecoare, prin filtrul ideologic al cenzurii socialiste, numeroase imagini religioase, bineînțeles. (Să ne amintim că-n epoca aceea lăcașurile de cult cădeau pradă lamei de buldozer, chiar dacă se mai restaurau unele vechi și se construiau altele noi). Să fi fost ăsta motivul dominant al demersului său de reîncreștinare a românilor, de reîntoarcere la valorile frumuseții veșnice, prin narațiunea vizuală a Evangheliei? Mă îndoiesc.

E de apreciat că multe dintre personajele icoanelor sale par extrase din ceremoniile și defilările proletcultiste, tocmai pentru a reda cât mai fidel abrutizarea acelor vremuri, cretinismul civic și moartea sufletească a „omului nou”, a „revoluționarului”, a „liber-cugetătorului”. Dacă ar fi procedat așa numai în cazul oamenilor de rând, martori ai aventurilor biblice, nimeni n-ar fi cutezat să-i reproșeze ceva. Dar Sfinții? Iisus Hristos? Maica Domnului? De ce să-i portretizezi la fel? Pentru că suferă împreună cu noi? pentru că împărtășesc drama noastră? fiindcă luptă cot la cot cu peceriștii ajunși la iluminare, în războiul de dezautomatizare a conștiinței? Fiindcă „tuturor toate s-au făcut ca pe mulți să-i mântuiască”, după cum zice acatistul? Se cam încurcă ițele.

Citesc undeva că pictura părintelui Arsenie întrunește germenii celor două curente artistice majore din istorie: renascentist și bizantin, plasându-se „la hotarul” unei contopiri spirituale pentru o conviețuire ecumenică – cunoscută probabil într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.

Știm însă că la Drăgănescu i-a zugrăvit nu doar pe Francisc de Assisi, sfânt al Bisericii Apusene, de după Marea Schismă din 1054 (în scena Înălțării Domnului) și pe Ulfila, episcopul goților, care îmbrățișase arianismul (ilustrat în cadrul liturghiei la care participă pe lângă Hristos și ierarhi recunoscuți de Biserica Răsăriteană), dar a îndrăznit să alăture două simboluri renumite ale lumii creștine sub un soare ocru: catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și bazilica Sfântul Petru de la Vatican, în râvna sa de a rupe granițele confesionale ale necredinței. Bravadă? Prorocire?

Răspunzând învinuirilor aduse, părintele Arsenie a afirmat că el nu-i pictează decât pe cei cu care a vorbit deja, pe cei pe care-i cunoaște. Dovada scrisă a acestei mărturisiri îmi lipsește momentan. De fapt, nici n-are importanță. Oricum am cântări-o, el pare că ne-a luat-o înainte în multe privințe. Posibil ca în contemplările sale nocturne ori în teleportările diurne să fi descoperit o nouă viziune a sentimentelor divine, o altfel de calofonie în alinierea planetelor, adică polivalența harului ce nu ține cont – căci e slobod să sufle unde vor mușchii lui – nici de boxa acuzaților, nici de banca procurorilor, lăsându-se încet-încet marginalizat de bisericoioșii cu bărbi miruite de jos în sus și pieptănate invers, ei și pioșenia lor crâncenă, tartufi cu miopii adânci, morminte văruite an de an cu fatuitatea unor demoni căzuți cu cinci, patru, trei sau doi eoni în urmă, deoarece atunci când îți permiți să faci miracolele despre care tot auzim că le-a distribuit ca pe acadele, într-o Românie amuțită de secera și ciocanul partidului de la guvernare, suporți mai lesne atacurile la persoană.

Chiar așa. Dacă, -n toată această mățăraie de adevăruri și invenții, de cavaleri și troglodiți, de revendicări canonice și expectanțe ratate, el este printre cei puțini care au dreptate, iar NOI nu? Ei, la asta nu v-ați gândit, oștenii mei.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

66.

Luca 13, 1-3: „...erau de față unii care I-au spus despre Galileenii al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți Galileenii, fiindcă au pătimit acestea? Vă spun Eu vouă: Nu! Dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”.

Soldații romani măcelăriseră câțiva galileeni când aceștia își înjunghiau animalele de jertfă – notă explicativă, versiunea Anania. Lăsând la o parte prezicerea asedierii Ierusalimului din anul 70 (contestată de unii, știind că definitivarea canonului noutestamentar, adică acceptarea oficială a manuscriselor „autentice” și eliminarea celor „contrafăcute” a avut loc în secolul IV, Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, deci la o distanță considerabilă de evenimentul precedent), Hristos îi „pune în gardă” apelând la frică, la elementul emoțional cel mai eficient (dată fiind instinctivitatea lui) în persuadarea auditoriului. Ideea se repetă în versetele 4 și 5.

 

Luca 13, 7: „Și a zis către vier: Iată, sunt trei ani de când vin căutând rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l: de ce să țină pământul degeaba?”

Cum degeaba? Faptul că absoarbe dioxidul de carbon, producând oxigen nu se pune? Și oricum smochinul începe să facă fructe în al treilea an de la plantare. Nu-i un capăt de țară dacă mai aștepți nițel.

 

Luca 14, 8-10: „Când vei fi  chemat de cineva la nuntă, nu te așeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva un altul mai de cinste decât tine să fie și el poftit, și, venind, cel care v-a chemat pe tine și pe el să-ți spună: Dă-i acestuia locul! Și atunci, rușinat, te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi și te așază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni, cel care te-a poftit să-ți spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor ce stau la masă cu tine”.

De ce rușinat? De ce se recurge iar la frică, în cazul nostru, cea de a nu fi pus într-o ipostază stânjenitoare? De ce să pleci ca să te pui pe locul cel mai de la urmă? Cu două-trei rânduri în spate nu-i de-ajuns? Mută-te mai sus! Cât de sus? Căci dacă-mi dai voie să mă așez în față, ar însemna că am același grad onorific cu individul din cauza căruia am fost ridicat de pe scaun în prima fază. Și atunci de ce nu m-ai lăsat să stau acolo? Vei avea cinste – Nu aceasta a fost pricina pentru care Cain l-a ucis pe Abel, fiindcă Dumnezeu nu căutase spre el și nici spre darurile sale, ci spre Abel și spre darurile lui (Facerea 4, 3-5)?

 

Luca 14, 28-29: „Cine dintre voi, vrând să-și zidească un turn, nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l termine? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l isprăvească, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Mi-i și imaginez pe cei prezenți (mereu trebuie să fie câte-un ochi deschis, îndreptat spre noi, scrutându-ne până-n viscere) ținându-se de brâu, cu degetul arătător în direcția bietului constructor, hăhăind ca la Cascadorii râsului. De ce încearcă să inoculeze (din nou) sentimentul inferiorității? Presupunând că persoana respectivă nu-și poate duce acum la bun sfârșit proiectul și e obligată să mai aștepte, care e baiul? O să ridice turnul peste câteva zile. Toți cei care vor vedea – De ce vrea s-o umilească folosindu-se de gura lumii? „Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul și i-a zis: Avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Și i-a zis bătrânul: Du-te la mormânt și ocărăște morții! Deci ducându-se fratele a ocărât și a azvârlit cu pietre, și venind a vestit bătrânului. Și i-a zis bătrânul: Nimic nu ți-au grăit? Iar el a răspuns: Nu. I-a zis lui bătrânul: Du-te și mâine și îi slăvește! Deci mergând fratele i-a slăvit zicând: Apostolilor, sfinților și drepților! Și a venit la bătrân și i-a zis: I-am slăvit. Și a zis bătrânul: Nimic nu ți-au răspuns? A zis fratele: Nu. I-a zis lui bătrânul: Știi cu câte i-ai necinstit și nimic nu ți-au răspuns și cu câte i-ai slăvit și nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, dacă voiești să te mântuiești, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socotești; ca cei morți să fii și poți să te mântuiești” (Patericul egiptean, Avva Macarie Egipteanul, 22). În paradigma evanghelică un om este luat în derâdere, în cea patericală e ajutat să priceapă apatia și să se smerească.

 

Luca 14, 33: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu”.

De tot ce are... în posesie? în mintea lui? în inima lui? Ce anume? Iar în caz că nu mai are decât viața?

 

Luca 14, 34-35: „Bună este sarea; dar dacă și sarea își va pierde gustul, cu ce va fi dreasă? Nu mai e bună de nimic, nici în pământ, nici în gunoi, ci se aruncă afară...”

Își va pierde gustul – va fi amestecată cu cele ale lumii. Există tot felul de condimente pe bază de sare: Delikat cu gust de legume, cu gust de găină... Și chiar de se va întâmpla așa, sarea să nu mai fie sărată, aruncându-se afară, nu va cădea tot pe pământ, tot pe gunoi? Va nimeri în mare!? Păi marea e sărată. O să-i priască.

 

Luca 15, 4: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?”

Niciunul nu le va lăsa în pustiu, de izbeliște. În caz că are pe cineva care să le supravegheze pe durata căutării oii rătăcite, da. Altfel nu. „Toți experții în privința vieții palestiniene sunt de acord că păstorul nu poate nicidecum să-și lase turma nepăzită. Dacă trebuie să caute un animal care s-a pierdut, el le lasă pe celelalte pe seama păstorilor care împart cu el țarcul (Luca 2, 8; Ioan 10, 4), sau le mână într-o peșteră” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus). Până ce o găsește – 5 zile? 2 săptămâni? 4 luni? un an? Tâlcul versetului 4 pare că se relevă în versetul 7. Doar pare. Analogia n-are nicio noimă.

 

Luca 15, 29-31: „Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat... Iar el i-a zis: Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”.

Oricât ar încerca teologii să salveze aparențele, fiul cel mare era îndrituit să dezaprobe atitudinea tatălui, nu atât dragostea manifestată față de fratele lui mai mic, care s-a întors acasă, cât lipsa acesteia în cazul său. De ce n-a simțit primul născut (fariseul, cărturarul) că toate ale tatălui sunt ale sale?

 

Luca 16, 8: „Și stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înțelepțește, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți în neamul lor decât fiii luminii”.

„Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptățile de dinaintea concedierii, deja sancționate, ci pentru abilitatea de a face față unei situații-limită. Potrivit unor exegeți, iconomul nu a falsificat chitanțele, ci le-a redus la valoarea lor nominală, diferența fiind comisionul la care funcția îi dădea dreptul” – notă explicativă, versiunea Anania. Cu alte cuvinte mulțumește-te cu salariul oferit de omul bogat (v. 2) și nu aspira la mai mult, chiar dacă legalmente ți se cuvine. Rămâi în mediocritatea ta!

 

Luca 16, 9: „Și Eu vă spun: Faceți-vă prieteni prin bogăția nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi (când veți muri, altă traducere), ei să vă primească în corturile cele veșnice”.

Care ei? Cei din versetul 4? „Știu ce-am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor”. Există corturi/case ale sfinților și corturi/case ale lui Dumnezeu? Se face Dumnezeu că nu ne vede șiretenia, doar fiindcă, în ciuda circumstanțelor nefavorabile, luăm taurul de coarne, sau cum tot Joachim Jeremias ne sugerează, plecând de la versetele 10-13: „iconomul nu este un exemplu, ci un avertisment înfricoșător – parabola fiind înțeleasă pe dos”?

 

Luca 17, 2: „Mai bine i-ar fi dacă și-ar lega de gât (i s-ar lega, altă traducere) o piatră de moară și s-ar arunca (ar fi aruncat) în mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia dintre aceștia mici”.

Sinucidere sau omucidere, îndemn sau părere? Chestiunea nu e doar smintitoare, ci și periculoasă. Se înlocuiește lapidarea veterotestamentară cu procedeul de mai sus?

 

Luca 17, 5: „Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința”.

Intervenția ucenicilor e deplasată. Mântuitorul rostește pilde după pilde, istorioare după istorioare pe mai bine de 67 de versete, iar la un moment dat, când vorbea despre pocăință și iertare, apostolii l-au întrerupt cu un fel de Da, da. Așa-i, așa-i. Da’ în legătură cu credința, nimic, nimic? Iar Iisus, imperturbabil și supus voinței publicului, le dă replica. Însă nu același lucru se întâmplă în versetul 37, când, sastisit de rusticitatea ciracilor, lansează bomba: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”. Stârvul, corpul său istovit de atâtea explicații; vulturii, toți ascultătorii, inclusiv apostolii, care îl chinuie, mușcând din el cu întrebările lor inadecvate.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

65.

Am terminat de văzut Noaptea de Înviere în minele de plumb, un episod din documentarul Memorialul Durerii, Mă uit la acest serial și nu-mi vine să cred, Oameni tâmpiți, ignoranți... Dar oportuniști, Avea dreptate cine spunea că lipsa culturii duce la primitivisme apoteotice, Nu doar în zonele rurale (deși acolo e oarecum normal, datorită infrastructurii șubrede, vorbim totuși de estul Europei), ci și-n cele urbane, Caracatița Roșie și-a întins tentaculele până-n sufletele bravilor cetățeni, Creștini cu toții, Scuipă-ți în sân! Dă-ți peste gură! Păi se poate...?

Expozeu al unei nemernicii terorizante, Imprimat pe DVD-uri cu carcasă de plastic, Tre’ să fii precaut..., Le introduci tu-n computer..., Da’ numa unu pe zi! Ca să-nțelegi, nu de alta, mi-a zis fratele de la care le împrumutasem, Un fel de Ai nevoie de timp, Zadarnic este să vizionezi mai multe într-o săptămână, De parcă protagoniștii ar fi grăit în klingoniană, iar înregistrarea video ar fi fost făcută de-un cameraman eterat, cu aripi de harpie, astfel că, privind la cele înfățișate pe monitor, aș fi observat litera imaginilor, nu și duhul lor, Lucruri cu gravitate, dom’le! ...Snobisme.

Sau îi era teamă că n-o să pricep mare brânză din episodul Drama Bisericii Greco-Catolice, Însă io-mi cumpărasem de la anticariat o carte de-a lui S. G., prin urmare: Fii pe pace, frățică! Unu și cu unu fac doi, În Istorie, nația noastră s-a compromis cu brio, în Vecinicie, cu nemiluita.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

64.

Părintele Teofil Bădoi, starețul Mănăstirii Slănic - Argeș, revista Lumea Monahilor: „Astfel, am dorit mult să ridic biserică, căci aici suntem pomeniți atât în viață, cât și după moarte, cât va dăinui Biserica”.

Dar de ce ne gândim doar la noi? De ce să nu fie pomeniți și alții? De ce să nu construim lăcașuri pentru slava lui Dumnezeu? Fiindcă nutrim profunde simțăminte de iubire față de teocrația celestă, ce are să se scoboare cu fiecare rugăciune înălțată către turlele bisericii? Sau, vorba lui Petru, fi’ndcă bine ne este să fim aici (Luca 9, 33)?

Îndemnul preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Să zidim biserici din inimile noastre fierbinți a căzut pe urechi surde; când vor fi distruse așezămintele clădite din bolțari și sudoare, se va sluji sub acoperământul celor încropite-n carne, a celor tencuite cu sânge, drișcuite cu angoase și pictate cu aspirații – spații amenajate în acest sens; când nu vor mai fi nici acestea, va veni Iisus, și, deschizând catalogul, îi va striga pe nume, desăvârșind pomenirea lor în inima Lui.

 

⁕

 

Luca 11, 24: „Când duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă; și negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieșit”.

Duhul, prin necurăția lui, spurcă pe om și pleacă în căutarea altor victime, în locuri fără de apă. Cu toate că ne duce cu gândul la cuvioșii cu bărbi până la călcâie din deșerturile patericale, ademeniți de dracii care, nemaiavând de muncă în orașe, tabără în pustie, fragmentul biblic pare că se referă la apa botezului sau la cea harică (oricare ar fi ea), ce se va face în noi izvor de apă săltătoare spre viață veșnică (Ioan 4, 14); și negăsind, deoarece dă peste sfinți vaccinați sau peste păcătoși fără card de sănătate, revine la casa lui: pentru că el pusese (înainte de a ieși din ea, din biserica spirituală) stăpânire pe sufletul acelui om: devenit lacheul său.

 

Luca 11, 25: „Și venind, o află măturată și împodobită”.

Semn că cineva făcuse sfeștanie: iarăși apă; că după ce mături mai dai cu mopul, mai speli geamurile, mai ștergi praful etc.

 

Luca 11, 26: „Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el; și ele intră și locuiesc acolo; și starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi”.

Decalajul dintre expectativa divină și crunta realitate a hazardului.

 

Luca 11, 34: „Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, și trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, și trupul tău e întunecat”.

Însă tot ce văd, tot ce aud, tot ce mănânc, tot ce miros, tot ce pipăi duhnește a venin. Ochii mei se luptă în van să găsească lumina; raza lor de acțiune nu ajunge în acea dimensiune a neprihănirii – locul în care urâciunea a fost eradicată.

 

Luca 11, 35: „Așadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.

Andrei 64, 10b: „Doamne, ai grijă ca lumina să fie lumină, iar întunericul să fie întuneric; și cea/cel din lăuntru și cea/cel din afară”.

Spre Șepreuș

lui A. T.

Era genul de job pe care nu poți să-l refuzi din prima. Te scoli la șase jumate, halești o omletă cu brânză, te speli pe dinți, te îmbraci și, cât ai zice Băga-mi-aș pula, iar am uitat să-mi iau bilet de tramvai, ești deja la depozit, unde-ți bei cafeaua, tragi impasibil câteva fumuri din țigară, îți belești ochii la fesele sănătoase ale fetelor angajate pe post de contabile, dar cu ascendent în industria filmelor pentru adulți, și, după ce descui duba, verificând în prealabil dac-a fost în priză toată noaptea și n-a pierdut din temperatură, îți revizuiești chitanțierul, vâri cheia în contact, pornești motorul, îți faci cruce și, trăgând în jos parasolarul de deasupra capului, o iei ușor spre ieșirea dinspre șosea, căci de-acolo lumea pe care urmează s-o vizitezi pare mai mică, mai ordonată și mai inofensivă.

Prin urmare, m-am prezentat la sediul lor, am adus actele necesare, am așteptat să sosească prin curier documentele cu pricina, le-am semnat, ei le-au ștampilat, mi-au spus Mâine la șapte treizeci, cel târziu patruzeci, să fii aici, și așa am făcut, că doar nu era să mă duc din nou la fabrică, pontaje, targeturi, o pauză de masă, două în folosul fumătorilor și alarme stridente la ore fixe, ca la pușcărie, oricine ar fi optat pentru a doua variantă, banul cu care ar fi aruncat ca să vadă ce decide hazardul, ar fi căzut pe ce trebuie, dovadă că există o rânduială și în entropia pozitivă, nu degeaba crainicul de la Radio România Actualități trăncănea de bine cu privire la zodia ta și cea a șoferului cu care călătorești acum pe ulițele satelor din județ, livrând plăceri estivale copiilor și pensionarilor, în varietăți multiple, de la un leu la nouăsprezece lei bucata, pe băț, la caserolă, în cornet sau ambalat în hârtie, cum e indimenticabilul Polar, de zici că-i un calup de unt, gustul copilăriei și-al zilelor de vară, când le cereai părinților să-ți cumpere, iar dacă nu-ți împlineau dorința, ciordeai și tu de-o vafă din poșeta mamei sau din portofelul tatălui, întrucât să-ți imaginezi că tovarășii tăi de joacă își ling degetele de la spirala asortată ce li se topește-n mână, e insuportabil, picai iară de fazan, mototolul de serviciu, ciuca bătăii și alte apelative, ce nu însemnau decât un singur lucru: că ești falit și nu știi ce ratezi.

  Și pân’ la urmă meseria de manipulant nu e chiar rea, ajungi la magazin, colegul întreabă De cât să fie, vânzătorul răspunde, tu te duci la mașină, deschizi pe rând compartimentele, îți selectezi marfa, trântești ușile, ridici cutiile și te-ndrepți cu pași fermi spre lada frigorifică în care o să introduci bunătățile congelate, însă mai întâi tre’ să le desfaci conform unor indicații precise, altfel riști să-ți complici munca, cu toate că soarele lunii iulie ți-a luat-o înainte, 35 de grade Celsius la umbră, 50 în cabină, nici brumă de aer condiționat, așa a hotărât Conducerea, consuma prea multă motorină, știți cum e?, ba că nu-s suficiente vânzări, ba că deși sunt, încă n-au intrat în cont lovelele, ba că vara aceasta a început cu stângul, și anume cu ploi și furtuni, ba că a crescut din nou euro și, -n consecință, criza persistă.

Scuze și iar scuze, nimic concret, nu ca arătările ce ni se descopereau ochilor ori de câte ori coteam de pe artera principală spre o străduță sau potecă de sat, puradeii ce se hârjoneau pe marginea drumului urlând după noi A venit înjețata!, angrenându-i și pe cei din spatele gardului Înjețata, bă!, asta în cazul în care nu se apropie în fugă de camionetă și-l imploră isteric pe șofer să le dea pe moca Hei, nenea...!, la care el, ripostând în barbă, ca pentru sine, Doar dacă mă lași o tură cu mă-ta, unii în izmene, alții goi-pușcă, bronzați pe tot corpul, cu firișoare de praf pe umeri și-n păr, gesticulând haotic la vederea noastră, de parcă ar flutura din mâini pentru a alunga un roi de albine.

După ce ne descotorosim de ei, ne continuăm colinda muncitorească pe cărările cu hârtoape ale localităților unde fuseserăm programați să ne descărcăm produsele și înjurăturile, că patronii Abc-urilor nu-s acasă, vânzătoarele îs pe lângă subiect, cum s-a exprimat colegul mai devreme, adică habar n-au ce să comande, ș-apoi șezi blând și ia-ți pastila de tensiune că ele tocmai se apucă să-l sune pe șefu’, și uneori e linia ocupată, nu-s destui bani în casă, și mai au de achitat o restanță către furnizorul de tabac, plus că-n aceeași zi o să apară și comerciantul de la Cola, frigiderele cu energizante și bere devorează curentul electric, și-ți dai seama că nu vor să audă că li se taie taman amu, deci ioc plata pe loc pentru băieții de la Alpin, Faceți voi cumva, băgați mai puțin și treceți mai încolo când o să mai încasăm ceva mălai, ca și cum noi am fi avut numai zece chioșcuri pe zi, la o distanță de cinci minute între ele, și nu două’ș’cinci de alimentare, cele mai multe dintre ele pe rute diferite.

N-ai cum s-o scoți la capăt cu ei, clienții noștri, stăpânii noștri, e drept că nouă nu ne convine, îndeosebi șoferului, care de cum iese din câte-o prăvălie cu plasă franjurată, din aia antimuște, la intrare, își aprinde o țigară și suduie de dumnezei și de morți, cam două pachete de tutun pe zi, douăzeci de cuie-n pachet, faceți voi socoteala, deși e posibil să exagerez nițel, presupunând că cea lăsată în scrumiera din bord rămâne aprinsă până ne întoarcem în mașină, cu broboanele de sudoare șiroind din axile, geamurile deschise, demarând direct din a doua, cu o mână pe schimbătorul de viteze, cu cealaltă pe rola de șervețele de bucătărie, fiindcă transpirația ne copleșește și ceafa.

Mișcările sunt graduale, ambasadori ai dulciurilor refrigerate, nădușiți pân’ la chiloți, în camioneta ce înghite kilometru după kilometru, traversând linii de cale ferată și poduri proaspăt decopertate, strecurându-ne prin ganguri strâmte și poposind în parcări suspecte, eu netezind cu buzele un cocean umplut cu cireșe și glazurat cu ciocolată amară, colegul pufăind de zor dintr-o iarbă a dracului, rulată după noua modă slim, gândindu-ne că șperțul pus la dispoziția negustorilor pentru a trece cu vederea marfa aranjată în grabă e mărișor, dar dacă nu dai, nu stai în față, vine concurența, se gudură ca Patrocle, dă câteva limbi ca Scooby-Doo, și te trezești că strâmbă din nas, oferta ta consistentă nu le mai zgândărește interesul, în concluzie, ești nevoit să faci ceea ce trebuie, și anume să le nutrești uzanțele viciate, fără de care ar urca o treaptă pe scara evoluției, însă aici e România, cine nu se adaptează la regres nu rezistă, și este eliminat din cursa pentru supremația rozătorilor de ciolan, așa că, în două cuvinte, se merită.

În fața noastră o căruță cu lemne, în spate o autogunoieră încărcată cu deșeuri menajere, ambele încete, mormăind în tandem cu glasul dogit al tipului din stânga mea, ce nu mai are răbdare, căruțașul șfichiuiește savant animalul de tracțiune, gunoierul sâsâie printre dinți o sudalmă, în vreme ce noi bem cu poftă pentru a suta-mia oară din sticla de apă plată, recent scoasă din dubă, umezindu-ne gâtlejul, recăpătând viață și asudând instantaneu, mârțoagele dupăie din copite, biciul lovește nemilostiv pielea arsă de soare, Alin se apleacă după celularul căzut între pedale, îl înșfacă repede, degetul lui glisează pe ecranul tactil până-n dreptul piesei sale preferate, după care apăsă play, cablul lunguieț ce iese din telefon e conectat la casetofon, astfel că din boxele prăfuite ale merțanului de cinci tone se ivesc, aidoma zorilor unei lumi tainice, ce se înalță spre slăvi, acordurile armonioase ale unor taragoturi, viori și acordeoane, dublate de precizia chirurgicală a unui țambalagiu profesionist, un taraf în toată regula, ceata țiganilor de mătase, fi’ndcă asta le-a fost soarta, prin corturi și hrube, cârpind câte-un ceaun de tuci, lipind câte-un uluc din tablă zincată, cărând ce se poate căra din pădure, cu pruncii mereu după ei, bărbați de la paișpe ani, femei de la doișpe, că traiul nomad e anevoios, verile scurte, iernile lungi, înecându-și amărăciunea în alcool, căci de iubit tot omul iubește, doar divorțurile sunt năprasnice, nimic nu e veșnic, parcă ieri te îndrăgostiseși pentru prima dată, azi îți numeri despărțirile, hărăziți din fașă unei crude extincții, trecuți prin ciur și dârmon, dar atâta timp cât Cerul le mai acordă o șansă, încearcă să n-o risipească în van – măcar să se consoleze cu niscaiva efecte placebo.

Aveam impresia că pătrundem, printr-un portal interglactic, într-o altă dimensiune a realității, șleaul pe care hurducăiam, în ritmuri curat lăutărești, flancat de plopii toaletați astă-primăvară, crea senzația unei înaintări în gol, corbii speriați de apariția noastră inopinată, dincolo de confiniile tangibilului, ne însoțeau prin acest meleag al transcendenței, amintind în treacăt de Păsările lui Hitchcock, însă noi eram protejați de caroseria autovehiculului și, evident, de muzica providențială a lăutarilor hăituiți de istoria implacabilă a celor care au învins, fiindcă așa a fost scris, prezentul e la cheremul întregului neam omenesc – nu și pentru ei, iar dacă este cineva care vrea să dea timpul înapoi, crezând c-o să recupereze ceva util, acela n-a priceput nicio iotă.

(Foto © flickr.com, Randy von Liski)

Un zid. Charles Simic

Este unica imagine

Care se ivește.

Un zid de unul singur,

Slab luminat, îmbietor,

Dar niciun simț al camerei,

Nici măcar un indiciu

De ce oare îmi amintesc

Atât de puțin și de limpede:

Musca pe care o priveam,

Detaliile aripilor ei

Strălucind ca turcoazul.

Picioarele sale, spre amuzamentul meu

Urmărind o fisură –

O eternitate

În jurul acelui eveniment banal.

Și nimic altceva; și nicăieri

Unde să mă-ntorc;

Și nimeni altcineva

Atât cât pot să verific.

(Foto © Mitoș Micleușanu - mclsn.blogspot.com)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

63.

„Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare” (Matei 14, 25)

 

Adică între orele 3 și 6 a.m. s-a apropiat de ucenicii lui, care erau în corabie (o comunitate umană), la multe stadii depărtare de țărm (deși țărmul la care voiau să acosteze n-a fost salvarea lor), fiind învăluită de valuri (complicațiile vieții), căci vântul era împotrivă (complicații peste complicații, zdroaba din care, și dacă vrei să ieși, nu poți; întrucât în necazuri muritorul apelează la Părintele Ceresc) – v. 24.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat (reacție firească în fața unui fenomen nemaiîntâlnit, în fața unei contradicții), zicând că este nălucă (o arătare ireală, o halucinație), și de frică au strigat (nu ni se zice dacă, -n groaza lor, au invocat vreo divinitate) – v. 26.

Însă El le-a vorbit îndată (de aici și concluzia unora că, în cazul în care Dumnezeu nu-ți rezolvă imediat problemele, precis te-ai rugat cum sau cui nu trebuia), zicând: „Îndrăzniți (să ce? să plecăm spre Tine? să credem că, rămânând în corabie, totul va fi bine?), Eu sunt (Dar spune-ne-o mai de-aproape, din moment ce nici Petru și probabil nici ceilalți discipoli nu fură convinși că erai Tu; vezi versetul următor); nu vă temeți!” (Păi fă ceva ca să nu ne temem) – v. 27.

Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă ești Tu (nu avea certitudinea că este El), poruncește să vin la Tine pe apă” (de ce nu poruncește valurilor să se calmeze? poruncește ca bărcuța noastră să se transforme într-o navă indestructibilă? poruncește să zburăm direct pe mal? ș.a.m.d. De ce omul trebuie să demonstreze primul că e-n stare să facă ceva, de ce tre’ să fie el cel dintâi care ia inițiativa, iar Atotțiitorul să apară la final și să primească laurii? Nu se cuvine ca Cel Ce Este să se reveleze într-un mod lesne de-nțeles pentru tot norodul, iar p-ormă să ne spună ce-avem-de-făcut? Asta-i ca: Hristoase, eu nu știu cine ești, dar dacă mâine o să mi se-ntâmple ceea ce vreau înseamnă că tu ai fost cel ce m-a ajutat; dacă nu, înseamnă că ești o nălucire mincinoasă. N-ar fi rău dacă mijloacele folosite pentru soluționarea crizelor ar porni de la acest raționament. Doar că Biserica (generalii care au stabilit regulile jocului și oștenii adunați din patru zări și cătăniți în oastea ce respectă ordinele, fără să se-ntrebe or fi bune, n-or fi bune? merită, nu merită?) nu-l acceptă. Potrivit Ei, eșecul de a doua zi nu se datorează Proniei, ci erorilor tale. Dumnezeu există fie că ți se îndeplinesc „mofturile”, fie că nu. Și ție ți se cere, bineînțeles, să faci primul pas, nu Lui) – v. 28.

El i-a zis: „Vino!” (că să vezi că te ascult) Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă ca să ajungă la Iisus (uitând de ortacii săi; era necesar ca el să fie la înălțime – un ciclist se desprinde de pluton) – v. 29.

Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoșat (cum poate ființa care l-a văzut pe Dumnezeu să să se-ndoiască iarăși de Domnul său și, astfel, să se vatăme sufletește? Din versetul 28 nu reiese că L-a văzut. Deci...?); și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!” (care dintre ei? Cel în care ai încetat să crezi? Cel în care nici n-ai crezut?) – v. 30.

Iar Iisus, întinzându-Și îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” (la ce te-ai fi așteptat, Tu, Cel ce l-ai zidit pe om? Petru nu mai știa nici cum îl cheamă) – v. 31.

Și suindu-se ei în corabie, vântul s-a potolit (Limanul Neînviforat sosește în barca lor, oferindu-i lui Petru o lecție: Nu poți să ajungi la Mine dacă-i desconsideri pe frații tăi. Numai împreună vei/veți reuși. NU ÎNCERCAȚI AȘA CEVA (ceea ce a făcut Petru) ACASĂ! Ciclistul reintră în pluton. Eu am venit la voi, nu voi la Mine. Și am venit pentru toți. Iată-mă!) – v. 32.

Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Ei, acuma că știm Cine e și ce-I poate pielea, da) – v. 33.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

62.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

21. Î: Cum să dobândim bunătatea inimii? R: Dacă omul nu va lua seama la viciile aproapelui, atunci... se va naște în el bunătatea inimii, prin care Îi va fi bineplăcut lui Dumnezeu – Avva Dorotei.

Însă când prin defectele semenilor care au acaparat (cu acordul Providenței) instituțiile sociale se oferă ocazii prielnice corupției de orice nivel și din orice domeniu (defavorizând, prin modalități arbitrare, pe cei mai mulți dintre noi), se cuvine să ne redescoperim instinctul primordial de a spune Mă interesează.

 

22. Î: Ce este adâncirea în sine (retragerea înlăuntrul nostru)? R: ...este principala virtute necesară pentru a nu fi atrași de influența lumii, pentru a-i îngrădi acesteia posibilitatea de a ne stârni patimile – aceasta este lepădarea de lume – Sfântul Isaac Sirul.

Prospectul ar fi trebuit să conțină și condițiile de utilizare ale acestei introversiuni, și anume: Nu luați medicamentul dacă: a) nu sunteți anahoreți; b) nu sunteți siguri că vreți să continuați pe drumul isihiei; c) nu credeți că și voi, la rândul vostru, puteți să influențați lumea; d) nu sunteți persoane active, implicate în problemele cetății, și nu voiți să faceți vreo diferență; e) lozinca voastră preferată nu e „Cazi pară mălăiață în gura lui nătăfleață”.

 

23. Î: Ce este important la lucru? R: ...fiți atenți la duhul cu care se săvârșește lucrul (cu cârtire sau cu mânie, cu nemulțumire, cu vorbire deșartă, cu gânduri murdare sau cu rugăciune și cu gândul la Dumnezeu).

Se aplică pustnicilor sau monahilor din mănăstiri, cei ce se îndeletnicesc cu munca manuală (cu împletitul, cioplitul, țesutul rucodeliilor), nu angajaților mireni, captivi în vâltoarea politico-economică din care n-au cum să iasă dacă nu vine Iisus (în persoană) să-i scoată de acolo. Fără-ndoială că Sfântul Isaac Sirul la ei făcea referire.

 

24. Î: Ce nu trebuie să avem în casă? R: ...nimic care să vă provoace gânduri și sentimente potrivnice lui Dumnezeu, căci numai atunci sunteți în afara primejdiei de a duce luptă dublă, lăuntrică și exterioară – Nil Sinaitul.

Omul care într-adevăr este convins de existența Creatorului poate locui în buncărul lui Hitler, printre teancuri de opere marxist-leniniste, ascultând Prokofiev și Lamb of God până la epuizare, în timp ce bricolează ozeneuri cu inteligență artificială, că tot n-o să se ispitească, putând rosti oricând, așijderea profetului: „Eu sunt rob al Domnului și mă închin la Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea și uscatul” – Cartea lui Iona 1, 9.

 

25. Î: De ce nu ne temem de chinurile viitoare? R: Nu ne temem de chinul veșnic al gheenei pentru că nu ne gândim la el, nu pătrundem cu mintea în esența lui, nu ne străduim să ajungem la ea prin osteneală, deși auzim și citim deseori despre chinul cel veșnic – Starețul Nazarie de la Valaam.

Tocmai fiindcă auzim și citim despre caznele interminabile ale hadesului e foarte greu să credem în ele, darămite să le accesăm. Și, sincer, nu știu cine și-ar dori să „inspecteze” iadul (ca pe un parc de distracții) și să ia parte (fie doar în calitate de privitori) la asemenea atrocități. Mai bine ar citi un roman de Stephen King. Plus că esența infernului (oricare ar fi ea) nu pare atât de atractivă, încât să ne îmbulzim la bilete. E ceea ce zice, câteva rânduri mai jos, Episcopul Iacov din Nijegorod: „Atunci când ești ocupat mai mult de păcatele tale decât de Dumnezeu, greșești” (p. 33).

 

26. Î: Nu îi prețuim, oare, pe scriitorii și învățătorii laici peste măsură și în detrimentul bunei noastre credințe și al devotamentului față de Dumnezeu și Biserică? R: ...vedem care sunt roadele educației lumești a copiilor noștri... Ce iese din ele? Lipsa de respect față de Biserică... necinstirea părinților, a conducătorilor... uitarea de țelul existenței noastre pe pământ sau denaturarea acestui țel, necredința în Dumnezeu... lipsa de integritate a vieții și dezordinea în ea, libera cugetare... împătimirea față de spectacole și de celelalte distracții profanatoare – Sfântul Ioan de Kronstadt.

Alte „idei mărețe” izvorâte din prejudecata falsă că un pravoslavnic e mai neîntinat și mai cumpănit în tot ceea ce întreprinde (cu fapta... cu gândul...), decât un liber-cugetător/un ateu. Ca și când majoritatea celor care au participat la carnajele erei noastre (eminamente creștină), la eforturile de monopolizare a puterii și a îmbogățirii grabnice de pe spinarea altora n-au fost botezați în numele Sfintei Treimi, nu s-au împărtășit cu/din corpul și sângele Mântuitorului, n-au avut duhovnici, n-au ținut sărbătorile ș.a. Chiar dacă unii au aparținut altor grupări creștine (nu toți au fost 100% ortodocși), tot nu își pot justifica isprăvile în fața tribunalului istoriei.

„Ciudat, cu cât vremurile sunt mai intens religioase și credințele dogmatice mai puternice, se constată o mai mare cruzime și o stare de lucruri mai proastă. În așa-numitele epoci de credință, când oamenii credeau cu adevărat în religia creștină, până la ultimul amănunt, a existat Inchiziția cu torturile ei; milioane de femei nefericite au fost arse ca vrăjitoare, și s-au practicat toate modurile posibile de cruzime pe diverse categorii de oameni, în numele religiei. Veți constata, dacă veți arunca o privire asupra istoriei, că cel mai mic câștig pe calea înnobilării sentimentelor umane, orice îmbunătățire adusă dreptului penal, orice pas înainte pe calea reducerii războaielor, orice pas înainte spre aplicarea unui tratament mai bun celor de culoare, și orice inițiativă de reducere a sclaviei, într-un cuvânt orice progres moral petrecut în lume a fost combătut cu consecvență de organizațiile bisericești de pretutindeni. Pot afirma cu toată convingerea că religia creștină, așa cum este organizată în bisericile ei, a fost și este încă principalul dușman al progresului moral în lume” (Bertrand Russell, De ce nu sunt creștin).

Dar, hei!, poate că unora le place să fie ținuți sub papuc și să sărute bocancii guvernanților dăruiți (nu-i așa?) de Cel de Sus și să-nchidă ochii la încercările de emancipare ale poporului, la strădaniile plebeice de a vedea lucrurile exact cum sunt, nu cum ne sunt ele comunicate de către coaliția Biserică-Stat. Mai concis: Spuneți-mi câți inși, dintre cei care au fost canonizați, au adus contribuții notabile în anatomie, astronomie, matematică, logică, fizică, filosofie, medicină, chimie, economie, sociologie, muzică, inventică, inginerie, biologie, genetică, lingvistică, filologie, arheologie, agronomie, geologie, ecologie, geografie și tot ce mai vreți voi? CÂȚI?

Epitaf pentru un tiran. Wystan Hugh Auden

Urmărea un anumit soi de perfecțiune,

Și poezia pe care a inventat-o era lesne de-nțeles;

Cunoștea nebunia umană ca-n propria-i palmă,

Și era foarte interesat de armate și flote;

Când râdea, senatori respectabili pufneau în râs,

Iar când plângea micii copii mureau pe străzi.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

61.

„Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32)

 

Ni s-a spus să nu privim această aserțiune printr-o prismă trinitară, deoarece am privilegia un Ipostas Divin în dauna altui Ipostas Divin (pe Duhul Sfânt, în detrimentul Fiului), de unde s-ar deduce o ierarhizare intrinsecă Sfintei Treimi, fapt ce aduce în prim-plan un soi de subordinaționism hristologic (cum că Iisus ar fi inferior Duhului), încălcând astfel rezoluțiile conciliilor ecumenice: „Ortodoxia învață «două dogme» comune principale: dogma despre Sfânta Treime (Triadologia) și dogma despre Întruparea și Răscumpărarea lui Iisus Hristos (Iconomia)... Cea dintâi se ocupă cu învățătura supremă despre ființă. (...) Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și slavă: «Cred în Duhul Sfânt... Cel Ce cu Tatăl și cu Fiul este împreună adorat și împreună mărit...» (...) Consubstanțialitatea Treimii este afirmată de Sinodul ecumenic I (325)... Treimea are o singură ființă. Persoanele nu împart ființa divină. Dumnezeirea este Unimea Treimii. Nu există trei dumnezei, ci Unul după esență, în trei Persoane, Care, fiecare e Dumnezeu în întregime, după esență. Nu numai substanța Lor este identică, una și aceeași, ci și voința, lucrarea și iubirea sunt identice (Sidonul de la Constantinopol, 553)... căci Dumnezeu nu lucrează izolat și independent, ci orice acțiune este trinitară: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică).

„Dacă acceptăm ca unică lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, fără nici o deosebire nici varietate față de oricine ar fi, va trebui să deducem din unitatea de acțiune o unitate de natură. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și săvârșesc în același fel toate lucrările asemănătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, PSB, vol. 12, p. 388).

Ni s-a spus că trebuie s-o analizăm dintr-un alt punct de vedere – cel al credinței. Detaliu ce mi se pare cât de cât verosimil, de vreme ce renegându-ți convingerile religioase, abjurând de la ceea ce aveai tu mai de preț, elimini din start prilejurile unei eventuale mântuiri. Pentru că tocmai în acea „credință a dezlegării păcatelor”, în acea „certitudine a izbăvirii” îți puseseși speranța. Acum, că n-o mai ai, cu ce drept ai vrea ca Duhul Sfânt (cel ce eficientizează actul simbiotic al penitenței) să-ți ofere clemență? Fapt învederat de Apostolul Pavel în Epistola către Evrei, capitolul 6, versetele 4-6: „Fiindcă aceia care s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului ce va să vină și au căzut, cu neputință este ca ei să se înnoiască încă o dată spre pocăință, fiindcă ei pe seama lor înșiși Îl răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură”.

Doar că nu e cinstit și nici satisfăcător: 1. Cine a gustat realmente cele enumerate mai sus, cine s-a luminat? 2. În caz că apostazia are drept consecință recrucificarea lui Hristos și știind că El ne iartă (Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat), de ce nu ni se șterge greșeala? 3. Cum se poate ca Fiul să ne absolve, iar Sfântul Duh să nu fie de acord cu decizia lui, atâta timp cât voința, lucrarea și iubirea lor sunt identice?

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

60.

„Pe Tine Te rugăm, cu dărnicie

Fă ca mintea să nu știe,

De rănile adânci ce-s date,

De-nșelăciunile-n suflet purtate.”

 

Ambrozie al Mediolanului, Imnuri – Despre Fecioare

 

Ieșind din biserică, discutasem cu părintele, simțindu-mă despovărat. Soarele împrăștiase norii ce se bolovăniseră pe crângul cerului. Ciorile croncăneau în largul lor.

Din neatenție mă izbesc de sora F. Nici ea cu ochii-n patru, nici eu cu reflexe optime.

─ Ce faci frate! Nu vezi? cu privirea aidoma cărbunilor incandescenți, iar buzele-i rotunjite ca gura unui borcănaș de iaurt, dornică să i-o astup cu dosul palmei, ș-apoi s-o pun capră, doar că nu știa cum să mi-o zică. Una dintre vestalele isterice ale templului. Patologică de-a binelea. Noi, băieții, o porecliserăm Țicnita.

─ Oh, scuză-mă, scuză-mă! Nu te-am... – văzând-o că deja se-nfierbântă.

─ Păi uită-te! Data viitoare...

─ Stai liniștită. N-o să fie o data viitoare.

Ea – mai să cadă din picioare, deși se prăbușise pe interior – a încercat să-și ascundă reacția, strângându-și compulsiv baticul sub bărbie. Se uita la mine ca broasca la yală, lăsând impresia c-ar vrea, cu tot dinadinsul, să mă scuipe-n frunte. Un gest previzibil. Se afla într-o cursă de șoareci (ea, guzganca guzganilor, despuiată de aparențe) și trebuia să scape neșifonată.

I-am dat pace și m-am dus să șprehănesc nițel cu Gicu, care, c-o mână-n șold și cu cealaltă pe capătul ciuntit al cozii de greblă, se spetea cu „gazonul” paraclisului. Nu dădea semne să crească, procesul fiind „facilitat” de enoriașii lui sulă verde, nestingheriți, cu apucături tradiționalist-gregare, ce pășeau pe pământul proaspăt afânat de parcă morții mamii lor l-ar fi însămânțat cu iarbă și l-ar fi udat cu furtunul, transformând „peluza” într-o parcelă bătătorită, bună de jucat miuța.

 

─ Uite-i și p-ăștia... Fraților, aveți cărare pavată!

─ Și ochelari de cal – imposibil să te-abții; erau prea nesimțiți.

─ N-ai cu cine, bă.

─ Niște needucați, niște imbec...

─ Ăleu! Să nu te-audă măicuțâțele, că te notează-n catastif, și la revedere, însurătoare!

─ Dar cine dracu le ia de muieri?

─ Las’ că găsești tu una mai răsărită.

─ Poate la baptiși sau la penticostali.

─ Alea-s trase la indigo.

─ Ei, na! Ai fost să vorbești cu ele?

─ Odinioară mergeam pe-acolo, în adunarea lor. Zici că toate au evadat de la balamuc.

─ C-a’ noastre or fi mai breze?

 

După juma de oră, când eram pe punctul de-a intra în biserică, fiindcă-mi uitasem umbrela, am zărit-o – Bibelou de porțelan – îngenunchiată în fața duhovnicului. Artist anonim.

Blagosora cică se spovedea. Cuminte, inocentă – elevă favorită a dirigintelui –, își rânjea gingiile în timp ce asculta povețele și-și divulga „dedesubturile”, în stilu-i manipulativ, propice oricărui triunghi amoros: ea, sinele ei și Brad Pitt. Cu părul prins într-o coadă de ponei, ce pesemne că nu putea fi supusă de năframa-i de mătase, gâdila cu ea tălpile idealului ei masculin, țintuit de cruce, pe creasta din mijlocul iconostasului. Trișa cu un aer profan ambianța christomorfă a lăcașului, iar prințișorul cu sutană nici că sesiza mârșăvia. Ba chiar o încuviința. Amândoi profitau de „statutul” lor, făcând abstracție de omnisciența divină. Nu luau nimic în serios. Taina mărturisirii părea o șaradă: afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Ghici, ciupercă, ce-i? Am plecat înjurând.

Deasupra mea, firmamentul sângeriu se prăvălea odată cu bila solară ce doborâse popicele luminiscente ale chindiei. M-am îndreptat spre magazinul Padiș. Credeam că o să găsesc salam la reducere. Aveau doar parizer. Ciorile își încetaseră boceala.

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

59.

Martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas – Actele Martirice, EIBMBOR, 1982

 

Vibia Perpetua – matroană romană, Felicitas – sclava ei, Saturninus și Secundulus – tineri de condiție liberă, Revocatus – sclav, Saturus – catehetul lor. Anul 203, Cartagina, în timpul împăratului Septimiu Sever.

 

„Autenticitatea acestui act martiric n-a fost pusă niciodată la îndoială, deoarece în el ni se spune precis: «Ea însăși, Perpetua, a istorisit de aici înainte toată desfășurarea martiriului său, așa cum a lăsat-o scrisă de mâna și simțirea ei»” (p. 104).

Originalitatea unui document trece prin diverse faze: se verifică grafia, instrumentele și materialele de scris, proveniența, datarea, confruntarea manuscriselor cu alte surse etc. Paleograf sau nu, explicația anterioară e praf în ochi și luare peste picior.

 

„În afară de Perpetua, care a scris cea mai mare parte a actului său martiric... și viziunea lui Saturus... scrisă de el..., un autor necunoscut, despre care unii istorici cred că este Tertulian, a compus o interesantă introducere... și partea finală..., pentru zidirea morală a credincioșilor” (p. 105).

Scopul nu scuză mijloacele. Căci pentru zidirea morală a credincioșilor unii redactează basme, lăsând deoparte realitățile concrete, și periclitează veridicitatea scripturilor. Situație perceptibilă și aici. Instrumentum Ecclesiae fiind, la o privire mai atentă, un element de propagandă.

 

„Iar Duhul Sfânt mi-a insuflat că nu trebuie să cer altceva de la apa (Botezului), decât pătimirea trupului. Peste câteva zile, am fost duși la închisoare; iar eu m-am înfricoșat, fiindcă niciodată n-am văzut un astfel de întuneric” (p. 113).

Antiteza divin-uman: persoana înrâurită de har, dispusă să moară pentru adevăr, este omenește fragilă, emotivă, ușor de intimidat. Doar susținută de Atotțiitor va putea face față schingiuirilor din arenă; decât pătimirea trupului – Perpetua fusese membră a sectei tertulianiștilor (sau cel puțin a fost contaminată de ea), ramură a unei mișcări rigoriste (combătută de Biserica primară) numită Montanism. Mortificarea corpului era subînțeleasă, montaniștii (cunoscuți și ca pepuzieni, catafrigi, catafrigieni) profesând o asceză severă și recomandând martirajul (Jaroslav Pelikan, Tradiția Creștină, vol. I, p. 120). De asemenea, Montanus (Montan), fondatorul acestei grupări exclusiviste, avea prostul obicei de a cădea în transă „începând să scoată sunete și să vorbească lucruri stranii” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, p. 205) și „se socotea Paracletul (Mângâietorul) anunțat de Iisus Hristos – Ioan 15, 26”, adică Duhul Sfânt (I. Rămureanu, M. Șesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I,  p. 196).

 

În temniță Perpetua are mai multe vedenii: „Și am cerut și mi s-a arătat aceasta: Văd o scară de bronz de o mărime uimitoare, care se ridica până la cer, dar îngustă, pe care nu se putea urca decât unul câte unul; (...) Sub această scară sta culcat un balaur de o mărime uimitoare, care întindea curse celor ce urcau și-i înfricoșa ca să nu se urce. (...) Iar balaurul... și-a ridicat încet capul și eu am călcat pe capul lui ca și cum aș fi călcat pe prima treaptă” (p. 114).

Facerea 28, 12: „Și (Iacob) a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea”. Facerea 3, 15: „Dușmănie voi pune între tine (șarpele) și femeie, între sămânța (seminția) ta și sămânța (seminția) ei. Aceasta îți va ținti (în unele traduceri îți va zdrobi) capul, iar tu îi vei ținti (înțepa) călcâiul”. Imagini extatice din cadrul frecventelor manifestări harismatice ce aveau loc în cercurile catafrigiene: „Montanismul s-a dezvoltat într-o atmosferă saturată nu de idei legate de misterele frigiene, ci de viziunile apocaliptice ale iudaismului și creștinismului” (Jaroslav Pelikan, Idem, p. 118). „Montanus credea că este inspirat de Dumnezeu. În plus, el promitea această inspirație și adepților săi” (Ibidem, p. 119). Iată ce spune Tertulian, liderul montaniștilor din Cartagina: „Există astăzi la noi o soră întru Domnul, cu harul virtuților, pe care le simte prin extaz spiritul în timpul serviciului divin de duminică; ea vorbește cu îngerii, uneori chiar cu Domnul, vede și aude jurămintele sfinte, deosebește inimile unora și acordă asistență celor ce o doresc” (Apologeți de limbă latină, PSB, vol. 3, p. 270).

 

„Iar eu m-am urcat și am văzut o grădină de o întindere foarte mare și în mijlocul ei ședea un bărbat înalt cu părul alb, în haină de păstor, care mulgea oile; în jurul lui stăteau multe mii de oameni în alb, iar el a ridicat capul, m-a privit și mi-a zis: «Bine ai venit, copilă!» M-a chemat apoi și mi-a dat din brânza făcută din laptele muls ca o înghițitură; Și eu am primit-o cu mâinile împreunate și am mâncat-o; iar toți cei ce stăteau în jur au zis: «Amin!» Și la auzul acestui cuvânt, m-am deșteptat, mestecând nu știu ce, ceva dulce” (pp. 114-115).

Daniel 7, 1-10: „Daniel a văzut un vis și vedenii în capul său... apoi și-a scris visul:... iar Cel-Vechi-de-Zile (un bătrân) a șezut; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său era ca lâna curată... mii de mii Îi slujeau și mii de miriade Îi stăteau în preajmă”; brânza făcută din laptele muls – Se observă influența facțiunii tertulianiste (simpatizanți ai scriitorului și apologetului creștin Tertulian) care practica împărtășirea cu lapte și brânză, în loc de vin și pâine (Actele Martirice, p. 107, p. 115). Că Perpetua fusese montanistă, că Tertulian falsificase textul martiriului ei, o clarificare se impune de la sine: Cum a putut fi canonizat un om cu idei eretice? Sau moartea (de bunăvoie) pentru Hristos anulează, prin mărturia intrinsecă, orice convingeri personale, fie ele și potrivnice învățăturii ortodox-creștine? E ca și cum ai spune: Eu mor pentru un Dumnezeu pe care nu-l cunosc în totalitate, și tocmai din acest motiv (că mă las ucis de dragul lui, neputând prin îngustimea minții mele să-L cuprind, deci având o scuză plauzibilă) o să ajung în Paradis, iar orice gând al meu, străin de preceptele revelate ale Bisericii, nu va fi luat în considerare la Judecată. Inadmisibil!

 

„După puține zile... mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii un cuvânt și am numit pe Dinocrate (fratele ei după trup, n. m.)... și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate, ieșind dintr-un loc întunecos... foarte aprins de căldură și însetat... (...) Și între el și mine era o mare depărtare, încât nu puteam să ne apropiem unul de altul” (p. 116).

O asemănare izbitoare cu Parabola bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, din Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 19-31.

 

„În ajunul zilei când aveam să luptăm, văd în viziune aceasta: (...) A ieșit contra mea un egiptean, urât la înfățișare, cu slujitorii săi, ca să lupte cu mine. Lângă mine, au venit niște tineri frumoși, ca ajutători și sprijinitori ai mei. Am fost dezbrăcată și mă schimbasem în bărbat. Și au început sprijinitorii mei să mă ungă cu untdelemn, cum se obișnuiește la luptă (în jocurile publice)” (pp. 117-118).

„Exaltatul «profet» își alăturase câteva femei... care cădeau în stări de extază și de somnambulism și profețeau ca și Montan sfârșitul, socotindu-se organe ale Sfântului Duh și întrebuințând de aceea în vorbirea lor nu genul feminin, ci genul masculin” (Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 197).

 

„Dar și binecuvântatul Saturus a istorisit această vedenie a sa, pe care a scris-o el însuși. Pătimiserăm... și ieșiserăm din trup și am început să fim duși de patru îngeri spre răsărit... (...) Și am ajuns aproape de un locaș ai cărui pereți erau făcuți parcă din lumină. Iar înaintea porții acelui locaș stăteau patru îngeri, care îmbrăcau pe cei ce intrau în veșminte albe. Și am intrat și am auzit un glas armonios, fără încetare: «Sfânt, Sfânt, Sfânt!» Și am văzut în acel loc șezând un bărbat bătrân cu perii capului ca zăpada, dar cu o față de tânăr... (...) și noi l-am sărutat (pe bătrân), iar el ne-a mângâiat cu mâna lui...” (pp. 118-119).

Reprezentările onirice par desprinse din autorii profetici: Daniel 1, 17; 3, 25; Apocalipsa 7, 1; Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8; Daniel 7, 9; Apocalipsa 1, 14, 17.

 

„Cât despre Felicitas... fiindcă se afla în luna a opta de sarcină... iar ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi, (se temea) să nu-și verse sângele ei sfânt și nevinovat printre alți nelegiuiți (mai în urmă)” (pp. 120-121).

Scriitorul o dă în bară. Răsplata muceniței ar fi fost mai generoasă în cazu-n care ar fi murit laolaltă cu ticăloșii, nu cu bisericoșii. Adică Mântuitorul s-a putut lăsa răstignit între tâlhari, dar urmașii lui...? Ca să nu-și păteze sângele? Ca să nu le fie terfelită memoria? Asta se numește infatuare, iar din păcate sufletele neofiților abundă de ea.

 

„A sosit și ziua strălucită a biruinței lor și ei au pornit de la închisoare spre amfiteatru ca spre cer, veseli și frumoși la înfățișare; dacă poate păreau înfiorați, aceasta era de bucurie, nu de teamă” (p. 122).

Serios? Mă întreb cum ar fi sunat relatarea unui păgân.

 

„În urma lor mergea Perpetua, cu pas liniștit, ca o mireasă a lui Iisus Hristos, ca aleasa lui Dumnezeu, iar prin strălucirea ochilor ei, a făcut să se plece privirea tuturor” (p. 122).

Pana tendențios-panegirică a autorului se face simțită. Trecând peste mirobolanta descriere..., ce avea în loc de ochi, xenoane?

 

„Revocatus, Saturninus și Saturus amenințau mulțimea care privea (la ei) (...) Astfel, când discutau între ei despre pătimirea pe care și-ar dori-o, Saturninus mărturisea într-adevăr că ar voi să fie aruncat la toate fiarele, ca să poarte adică o coroană mai glorioasă” (pp. 122-123).

O cugetare pe cât de simplă, pe atât de trufașă. Vă dați seama ce reacții și ce convorbiri aveau ei înainte de măcel? „Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește” – 1 Corinteni 13, 3.

 

„A fost aruncată mai întâi Perpetua și ea a căzut într-o rână. Și pe când stătea așa, văzând ea tunica spintecată într-o parte, o strânse spre a-și acoperi picioarele, amintindu-și mai degrabă de rușine, decât de durere. Apoi, căutându-și acul... își prinse părul despletit. Căci nu se cădea ca o martiră să pătimească cu părul despletit, ca să nu pară că plânge în gloria sa” (p. 123).

Pasajul pare a fi rupt dintr-un scenariu de Hollywood. Culmea e că Hristos n-a cerut soldaților să-i pună un ștergar în dreptul pelvisului în timp ce-și dădea duhul, pe Cruce. El era preocupat cu alte chestii: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” – Luca 23, 34.

 

„Iar sălbăticia mulțimii, îmblânzindu-se, au fost aduse (ea și Felicitas, n. m.) din nou la poarta Sanavivaria (unde erau aduși gladiatorii victorioși sau cei pe care mulțimea din circ voia să-i cruțe, n. n.). Acolo, Perpetua... ca și cum se trezise din somn (atât de mult fusese ea în duh și în extaz), a început să privească în jur... iar când a aflat ceea ce i se întâmplase, n-a crezut la început (și se convinse) numai după ce recunoscu urmele acelea ale chinuirii pe trupul și pe haina ei” (p. 124).

Apare o altă problemă pe care Biserica trebuie s-o rezolve: În caz că nu era conștientă de cele ce se petreceau (cu ea și cu ceilalți), ce rost avea martirajul? Valabil pentru orice ins care spune că a fost vizitat de Duhul, iar p-ormă nu-și amintește nimic. „Cei smeriți știu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinței. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înțelegerea sa în ceea ce privește sensul și scopul suferinței și al ispitei” (Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, p. 60).

 

„Iar Perpetua, ca să guste ceva din durere, țipă, când a fost lovită între coaste; apoi, ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia (în tăierea capului, n. m.)” (p. 125).

„Textul martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas și al martirilor dimpreună cu ele, fiind compus de un martor ocular după istorisirea autentică a Sfintei Perpetua, are cea mai mare valoare istorică și literară. Martiriul lor, istorisit în culori vii, simple și sincere, fără nici un fel de artificii și exagerări, rămâne cel mai prețios act martiric din epoca persecuției creștinilor de către împărații romani, în primele trei secole, și totodată cea mai frumoasă și emoționantă operă literară pe care ne-a transmis-o vechea literatură creștină, care va mișca și emoționa până la lacrimi inimile creștinilor din toate timpurile. El este, cum se exprimă istoricul francez Pierre de Labriolle, «un document celebru, de o exaltare atât de arzătoare și pură, de o atât de mișcătoare și grațioasă simplitate, de-abia atinsă ici și colo de o bănuială de retorică»” (Actele Martirice, p. 109).

NO COMMENT.