Aveam vreo unsprezece ani. La bunici. Vacanța de vară nu se apropia destul
de repede. Pe bancă, în fața blocului din spatele “Metalurgiei”. O alee
înfundată. Zona Gării. Bacău.
Ștefan, mai mare decât mine cu doi ani, pălăvrăgește de zor. În încheiere
adaugă: „Bă, tu știi că atunci când ai orgasm, chiar de te-ar plesni cineva cu
biciul, nu simți?” – răsfoise te miri ce revistă deocheată sau se forțase prea
tare să înțeleagă (el cunoscând engleza) emisiunea Liebe Sünde transmisă de televiziunea germană.
Tot el îmi povestise că în timpul copulației, dacă fata se sperie (să
spunem că intră tac-su în cameră), e posibil ca burghiul să rămână blocat între
fălcile menghinei. Evident că nu i-am dat importanță, deși ideea nu m-a părăsit
niciodată.
Corelând-o însă cu martirajul primilor creștini, s-ar putea să aibă sens. Cei
care și-au jertfit viața în urma persecuțiilor nu ajunseseră, oare, la un paroxism ființial, consecință a
acceptării preludiilor divine? Nu s-au
dăruit ei pe de-a-ntregul, n-au suportat cu stoicism fiecare tortură pentru
dragostea Celui ce avea să le așeze pe cap diadema imortalității? Nu s-au unit
ei în acele clipe cu Erosul Celest, fapt ce-a făcut ca suferința lor fizică să
se diminueze?
Omul învinge durerea prin el însuși până la un anumit punct. Insurmontabilul, doar cu mijlocirea Sfintei
Treimi – cea care își resuscitează vedetele.
