duminică, 17 februarie 2019

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

59.

Martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas – Actele Martirice, EIBMBOR, 1982

 

Vibia Perpetua – matroană romană, Felicitas – sclava ei, Saturninus și Secundulus – tineri de condiție liberă, Revocatus – sclav, Saturus – catehetul lor. Anul 203, Cartagina, în timpul împăratului Septimiu Sever.

 

„Autenticitatea acestui act martiric n-a fost pusă niciodată la îndoială, deoarece în el ni se spune precis: «Ea însăși, Perpetua, a istorisit de aici înainte toată desfășurarea martiriului său, așa cum a lăsat-o scrisă de mâna și simțirea ei»” (p. 104).

Originalitatea unui document trece prin diverse faze: se verifică grafia, instrumentele și materialele de scris, proveniența, datarea, confruntarea manuscriselor cu alte surse etc. Paleograf sau nu, explicația anterioară e praf în ochi și luare peste picior.

 

„În afară de Perpetua, care a scris cea mai mare parte a actului său martiric... și viziunea lui Saturus... scrisă de el..., un autor necunoscut, despre care unii istorici cred că este Tertulian, a compus o interesantă introducere... și partea finală..., pentru zidirea morală a credincioșilor” (p. 105).

Scopul nu scuză mijloacele. Căci pentru zidirea morală a credincioșilor unii redactează basme, lăsând deoparte realitățile concrete, și periclitează veridicitatea scripturilor. Situație perceptibilă și aici. Instrumentum Ecclesiae fiind, la o privire mai atentă, un element de propagandă.

 

„Iar Duhul Sfânt mi-a insuflat că nu trebuie să cer altceva de la apa (Botezului), decât pătimirea trupului. Peste câteva zile, am fost duși la închisoare; iar eu m-am înfricoșat, fiindcă niciodată n-am văzut un astfel de întuneric” (p. 113).

Antiteza divin-uman: persoana înrâurită de har, dispusă să moară pentru adevăr, este omenește fragilă, emotivă, ușor de intimidat. Doar susținută de Atotțiitor va putea face față schingiuirilor din arenă; decât pătimirea trupului – Perpetua fusese membră a sectei tertulianiștilor (sau cel puțin a fost contaminată de ea), ramură a unei mișcări rigoriste (combătută de Biserica primară) numită Montanism. Mortificarea corpului era subînțeleasă, montaniștii (cunoscuți și ca pepuzieni, catafrigi, catafrigieni) profesând o asceză severă și recomandând martirajul (Jaroslav Pelikan, Tradiția Creștină, vol. I, p. 120). De asemenea, Montanus (Montan), fondatorul acestei grupări exclusiviste, avea prostul obicei de a cădea în transă „începând să scoată sunete și să vorbească lucruri stranii” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB, vol. 13, p. 205) și „se socotea Paracletul (Mângâietorul) anunțat de Iisus Hristos – Ioan 15, 26”, adică Duhul Sfânt (I. Rămureanu, M. Șesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I,  p. 196).

 

În temniță Perpetua are mai multe vedenii: „Și am cerut și mi s-a arătat aceasta: Văd o scară de bronz de o mărime uimitoare, care se ridica până la cer, dar îngustă, pe care nu se putea urca decât unul câte unul; (...) Sub această scară sta culcat un balaur de o mărime uimitoare, care întindea curse celor ce urcau și-i înfricoșa ca să nu se urce. (...) Iar balaurul... și-a ridicat încet capul și eu am călcat pe capul lui ca și cum aș fi călcat pe prima treaptă” (p. 114).

Facerea 28, 12: „Și (Iacob) a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea”. Facerea 3, 15: „Dușmănie voi pune între tine (șarpele) și femeie, între sămânța (seminția) ta și sămânța (seminția) ei. Aceasta îți va ținti (în unele traduceri îți va zdrobi) capul, iar tu îi vei ținti (înțepa) călcâiul”. Imagini extatice din cadrul frecventelor manifestări harismatice ce aveau loc în cercurile catafrigiene: „Montanismul s-a dezvoltat într-o atmosferă saturată nu de idei legate de misterele frigiene, ci de viziunile apocaliptice ale iudaismului și creștinismului” (Jaroslav Pelikan, Idem, p. 118). „Montanus credea că este inspirat de Dumnezeu. În plus, el promitea această inspirație și adepților săi” (Ibidem, p. 119). Iată ce spune Tertulian, liderul montaniștilor din Cartagina: „Există astăzi la noi o soră întru Domnul, cu harul virtuților, pe care le simte prin extaz spiritul în timpul serviciului divin de duminică; ea vorbește cu îngerii, uneori chiar cu Domnul, vede și aude jurămintele sfinte, deosebește inimile unora și acordă asistență celor ce o doresc” (Apologeți de limbă latină, PSB, vol. 3, p. 270).

 

„Iar eu m-am urcat și am văzut o grădină de o întindere foarte mare și în mijlocul ei ședea un bărbat înalt cu părul alb, în haină de păstor, care mulgea oile; în jurul lui stăteau multe mii de oameni în alb, iar el a ridicat capul, m-a privit și mi-a zis: «Bine ai venit, copilă!» M-a chemat apoi și mi-a dat din brânza făcută din laptele muls ca o înghițitură; Și eu am primit-o cu mâinile împreunate și am mâncat-o; iar toți cei ce stăteau în jur au zis: «Amin!» Și la auzul acestui cuvânt, m-am deșteptat, mestecând nu știu ce, ceva dulce” (pp. 114-115).

Daniel 7, 1-10: „Daniel a văzut un vis și vedenii în capul său... apoi și-a scris visul:... iar Cel-Vechi-de-Zile (un bătrân) a șezut; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său era ca lâna curată... mii de mii Îi slujeau și mii de miriade Îi stăteau în preajmă”; brânza făcută din laptele muls – Se observă influența facțiunii tertulianiste (simpatizanți ai scriitorului și apologetului creștin Tertulian) care practica împărtășirea cu lapte și brânză, în loc de vin și pâine (Actele Martirice, p. 107, p. 115). Că Perpetua fusese montanistă, că Tertulian falsificase textul martiriului ei, o clarificare se impune de la sine: Cum a putut fi canonizat un om cu idei eretice? Sau moartea (de bunăvoie) pentru Hristos anulează, prin mărturia intrinsecă, orice convingeri personale, fie ele și potrivnice învățăturii ortodox-creștine? E ca și cum ai spune: Eu mor pentru un Dumnezeu pe care nu-l cunosc în totalitate, și tocmai din acest motiv (că mă las ucis de dragul lui, neputând prin îngustimea minții mele să-L cuprind, deci având o scuză plauzibilă) o să ajung în Paradis, iar orice gând al meu, străin de preceptele revelate ale Bisericii, nu va fi luat în considerare la Judecată. Inadmisibil!

 

„După puține zile... mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii un cuvânt și am numit pe Dinocrate (fratele ei după trup, n. m.)... și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate, ieșind dintr-un loc întunecos... foarte aprins de căldură și însetat... (...) Și între el și mine era o mare depărtare, încât nu puteam să ne apropiem unul de altul” (p. 116).

O asemănare izbitoare cu Parabola bogatului nemilostiv și săracului Lazăr, din Evanghelia după Luca, capitolul 16, versetele 19-31.

 

„În ajunul zilei când aveam să luptăm, văd în viziune aceasta: (...) A ieșit contra mea un egiptean, urât la înfățișare, cu slujitorii săi, ca să lupte cu mine. Lângă mine, au venit niște tineri frumoși, ca ajutători și sprijinitori ai mei. Am fost dezbrăcată și mă schimbasem în bărbat. Și au început sprijinitorii mei să mă ungă cu untdelemn, cum se obișnuiește la luptă (în jocurile publice)” (pp. 117-118).

„Exaltatul «profet» își alăturase câteva femei... care cădeau în stări de extază și de somnambulism și profețeau ca și Montan sfârșitul, socotindu-se organe ale Sfântului Duh și întrebuințând de aceea în vorbirea lor nu genul feminin, ci genul masculin” (Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 197).

 

„Dar și binecuvântatul Saturus a istorisit această vedenie a sa, pe care a scris-o el însuși. Pătimiserăm... și ieșiserăm din trup și am început să fim duși de patru îngeri spre răsărit... (...) Și am ajuns aproape de un locaș ai cărui pereți erau făcuți parcă din lumină. Iar înaintea porții acelui locaș stăteau patru îngeri, care îmbrăcau pe cei ce intrau în veșminte albe. Și am intrat și am auzit un glas armonios, fără încetare: «Sfânt, Sfânt, Sfânt!» Și am văzut în acel loc șezând un bărbat bătrân cu perii capului ca zăpada, dar cu o față de tânăr... (...) și noi l-am sărutat (pe bătrân), iar el ne-a mângâiat cu mâna lui...” (pp. 118-119).

Reprezentările onirice par desprinse din autorii profetici: Daniel 1, 17; 3, 25; Apocalipsa 7, 1; Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8; Daniel 7, 9; Apocalipsa 1, 14, 17.

 

„Cât despre Felicitas... fiindcă se afla în luna a opta de sarcină... iar ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi, (se temea) să nu-și verse sângele ei sfânt și nevinovat printre alți nelegiuiți (mai în urmă)” (pp. 120-121).

Scriitorul o dă în bară. Răsplata muceniței ar fi fost mai generoasă în cazu-n care ar fi murit laolaltă cu ticăloșii, nu cu bisericoșii. Adică Mântuitorul s-a putut lăsa răstignit între tâlhari, dar urmașii lui...? Ca să nu-și păteze sângele? Ca să nu le fie terfelită memoria? Asta se numește infatuare, iar din păcate sufletele neofiților abundă de ea.

 

„A sosit și ziua strălucită a biruinței lor și ei au pornit de la închisoare spre amfiteatru ca spre cer, veseli și frumoși la înfățișare; dacă poate păreau înfiorați, aceasta era de bucurie, nu de teamă” (p. 122).

Serios? Mă întreb cum ar fi sunat relatarea unui păgân.

 

„În urma lor mergea Perpetua, cu pas liniștit, ca o mireasă a lui Iisus Hristos, ca aleasa lui Dumnezeu, iar prin strălucirea ochilor ei, a făcut să se plece privirea tuturor” (p. 122).

Pana tendențios-panegirică a autorului se face simțită. Trecând peste mirobolanta descriere..., ce avea în loc de ochi, xenoane?

 

„Revocatus, Saturninus și Saturus amenințau mulțimea care privea (la ei) (...) Astfel, când discutau între ei despre pătimirea pe care și-ar dori-o, Saturninus mărturisea într-adevăr că ar voi să fie aruncat la toate fiarele, ca să poarte adică o coroană mai glorioasă” (pp. 122-123).

O cugetare pe cât de simplă, pe atât de trufașă. Vă dați seama ce reacții și ce convorbiri aveau ei înainte de măcel? „Și toate averile mele de le-aș împărți și trupul meu de mi l-aș da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi folosește” – 1 Corinteni 13, 3.

 

„A fost aruncată mai întâi Perpetua și ea a căzut într-o rână. Și pe când stătea așa, văzând ea tunica spintecată într-o parte, o strânse spre a-și acoperi picioarele, amintindu-și mai degrabă de rușine, decât de durere. Apoi, căutându-și acul... își prinse părul despletit. Căci nu se cădea ca o martiră să pătimească cu părul despletit, ca să nu pară că plânge în gloria sa” (p. 123).

Pasajul pare a fi rupt dintr-un scenariu de Hollywood. Culmea e că Hristos n-a cerut soldaților să-i pună un ștergar în dreptul pelvisului în timp ce-și dădea duhul, pe Cruce. El era preocupat cu alte chestii: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” – Luca 23, 34.

 

„Iar sălbăticia mulțimii, îmblânzindu-se, au fost aduse (ea și Felicitas, n. m.) din nou la poarta Sanavivaria (unde erau aduși gladiatorii victorioși sau cei pe care mulțimea din circ voia să-i cruțe, n. n.). Acolo, Perpetua... ca și cum se trezise din somn (atât de mult fusese ea în duh și în extaz), a început să privească în jur... iar când a aflat ceea ce i se întâmplase, n-a crezut la început (și se convinse) numai după ce recunoscu urmele acelea ale chinuirii pe trupul și pe haina ei” (p. 124).

Apare o altă problemă pe care Biserica trebuie s-o rezolve: În caz că nu era conștientă de cele ce se petreceau (cu ea și cu ceilalți), ce rost avea martirajul? Valabil pentru orice ins care spune că a fost vizitat de Duhul, iar p-ormă nu-și amintește nimic. „Cei smeriți știu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinței. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înțelegerea sa în ceea ce privește sensul și scopul suferinței și al ispitei” (Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, p. 60).

 

„Iar Perpetua, ca să guste ceva din durere, țipă, când a fost lovită între coaste; apoi, ea însăși duse la gâtul ei mâna tremurătoare a gladiatorului care șovăia (în tăierea capului, n. m.)” (p. 125).

„Textul martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas și al martirilor dimpreună cu ele, fiind compus de un martor ocular după istorisirea autentică a Sfintei Perpetua, are cea mai mare valoare istorică și literară. Martiriul lor, istorisit în culori vii, simple și sincere, fără nici un fel de artificii și exagerări, rămâne cel mai prețios act martiric din epoca persecuției creștinilor de către împărații romani, în primele trei secole, și totodată cea mai frumoasă și emoționantă operă literară pe care ne-a transmis-o vechea literatură creștină, care va mișca și emoționa până la lacrimi inimile creștinilor din toate timpurile. El este, cum se exprimă istoricul francez Pierre de Labriolle, «un document celebru, de o exaltare atât de arzătoare și pură, de o atât de mișcătoare și grațioasă simplitate, de-abia atinsă ici și colo de o bănuială de retorică»” (Actele Martirice, p. 109).

NO COMMENT.