vineri, 5 aprilie 2019

Epitaf pentru un tiran. Wystan Hugh Auden
















Urmărea un anumit soi de perfecțiune,
Și poezia pe care a inventat-o era lesne de-nțeles;
Cunoștea nebunia umană ca-n propria-i palmă,
Și era foarte interesat de armate și flote;
Când râdea, senatori respectabili pufneau în râs,
Iar când plângea micii copii mureau pe străzi.



(Foto © flickr.com, chrisfriel)



luni, 1 aprilie 2019

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

61.

„Orice păcat și orice blasfemie li se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta. Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel ce va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32)

 

Ni s-a spus să nu privim această aserțiune printr-o prismă trinitară, deoarece am privilegia un Ipostas Divin în dauna altui Ipostas Divin (pe Duhul Sfânt, în detrimentul Fiului), de unde s-ar deduce o ierarhizare intrinsecă Sfintei Treimi, fapt ce aduce în prim-plan un soi de subordinaționism hristologic (cum că Iisus ar fi inferior Duhului), încălcând astfel rezoluțiile conciliilor ecumenice: „Ortodoxia învață «două dogme» comune principale: dogma despre Sfânta Treime (Triadologia) și dogma despre Întruparea și Răscumpărarea lui Iisus Hristos (Iconomia)... Cea dintâi se ocupă cu învățătura supremă despre ființă. (...) Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și slavă: «Cred în Duhul Sfânt... Cel Ce cu Tatăl și cu Fiul este împreună adorat și împreună mărit...» (...) Consubstanțialitatea Treimii este afirmată de Sinodul ecumenic I (325)... Treimea are o singură ființă. Persoanele nu împart ființa divină. Dumnezeirea este Unimea Treimii. Nu există trei dumnezei, ci Unul după esență, în trei Persoane, Care, fiecare e Dumnezeu în întregime, după esență. Nu numai substanța Lor este identică, una și aceeași, ci și voința, lucrarea și iubirea sunt identice (Sidonul de la Constantinopol, 553)... căci Dumnezeu nu lucrează izolat și independent, ci orice acțiune este trinitară: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică).

„Dacă acceptăm ca unică lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, fără nici o deosebire nici varietate față de oricine ar fi, va trebui să deducem din unitatea de acțiune o unitate de natură. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și săvârșesc în același fel toate lucrările asemănătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, PSB, vol. 12, p. 388).

Ni s-a spus că trebuie s-o analizăm dintr-un alt punct de vedere – cel al credinței. Detaliu ce mi se pare cât de cât verosimil, de vreme ce renegându-ți convingerile religioase, abjurând de la ceea ce aveai tu mai de preț, elimini din start prilejurile unei eventuale mântuiri. Pentru că tocmai în acea „credință a dezlegării păcatelor”, în acea „certitudine a izbăvirii” îți puseseși speranța. Acum, că n-o mai ai, cu ce drept ai vrea ca Duhul Sfânt (cel ce eficientizează actul simbiotic al penitenței) să-ți ofere clemență? Fapt învederat de Apostolul Pavel în Epistola către Evrei, capitolul 6, versetele 4-6: „Fiindcă aceia care s-au luminat odată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului ce va să vină și au căzut, cu neputință este ca ei să se înnoiască încă o dată spre pocăință, fiindcă ei pe seama lor înșiși Îl răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură”.

Doar că nu e cinstit și nici satisfăcător: 1. Cine a gustat realmente cele enumerate mai sus, cine s-a luminat? 2. În caz că apostazia are drept consecință recrucificarea lui Hristos și știind că El ne iartă (Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat), de ce nu ni se șterge greșeala? 3. Cum se poate ca Fiul să ne absolve, iar Sfântul Duh să nu fie de acord cu decizia lui, atâta timp cât voința, lucrarea și iubirea lor sunt identice?