lui
A. T.
Era genul de job pe care nu poți să-l refuzi din
prima. Te scoli la șase jumate, halești o omletă cu brânză, te speli pe dinți,
te îmbraci și, cât ai zice Băga-mi-aș
pula, iar am uitat să-mi iau bilet de
tramvai, ești deja la depozit, unde-ți bei cafeaua, tragi impasibil câteva
fumuri din țigară, îți belești ochii la fesele sănătoase ale fetelor angajate
pe post de contabile, dar cu ascendent în industria filmelor pentru adulți, și,
după ce descui duba, verificând în prealabil dac-a fost în priză toată noaptea
și n-a pierdut din temperatură, îți revizuiești chitanțierul, vâri cheia în
contact, pornești motorul, îți faci cruce și, trăgând în jos parasolarul de
deasupra capului, o iei ușor spre ieșirea dinspre șosea, căci de-acolo lumea pe
care urmează s-o vizitezi pare mai mică, mai ordonată și mai inofensivă.
Prin urmare, m-am prezentat la sediul lor, am adus
actele necesare, am așteptat să sosească prin curier documentele cu pricina,
le-am semnat, ei le-au ștampilat, mi-au spus Mâine la șapte treizeci, cel
târziu patruzeci, să fii aici, și
așa am făcut, că doar nu era să mă duc din nou la fabrică, pontaje, targeturi,
o pauză de masă, două în folosul fumătorilor și alarme stridente la ore fixe,
ca la pușcărie, oricine ar fi optat pentru a doua variantă, banul cu care ar fi
aruncat ca să vadă ce decide hazardul, ar fi căzut pe ce trebuie, dovadă că există
o rânduială și în entropia pozitivă, nu degeaba crainicul de la Radio România Actualități
trăncănea de bine cu privire la zodia ta și cea a șoferului cu care călătorești
acum pe ulițele satelor din județ, livrând plăceri estivale copiilor și
pensionarilor, în varietăți multiple, de la un leu la nouăsprezece lei bucata,
pe băț, la caserolă, în cornet sau ambalat în hârtie, cum e indimenticabilul
Polar, de zici că-i un calup de unt, gustul copilăriei și-al zilelor de vară,
când le cereai părinților să-ți cumpere, iar dacă nu-ți împlineau dorința,
ciordeai și tu de-o vafă din poșeta mamei sau din portofelul tatălui, întrucât să-ți
imaginezi că tovarășii tăi de joacă își ling degetele de la spirala asortată ce
li se topește-n mână, e insuportabil, picai iară de fazan, mototolul de
serviciu, ciuca bătăii și alte apelative, ce nu însemnau decât un singur lucru:
că ești falit și nu știi ce ratezi.
Și pân’ la urmă meseria de manipulant nu e chiar rea, ajungi la magazin, colegul
întreabă De cât să fie, vânzătorul
răspunde, tu te duci la mașină, deschizi pe rând compartimentele, îți selectezi
marfa, trântești ușile, ridici cutiile și te-ndrepți cu pași fermi spre lada
frigorifică în care o să introduci bunătățile congelate, însă mai întâi tre’ să le desfaci conform unor indicații
precise, altfel riști să-ți complici munca, cu toate că soarele lunii iulie
ți-a luat-o înainte, 35 de grade Celsius la umbră, 50 în cabină, nici brumă de
aer condiționat, așa a hotărât Conducerea, consuma prea multă motorină, știți
cum e?, ba că nu-s suficiente vânzări, ba că deși sunt, încă n-au intrat în
cont lovelele, ba că vara aceasta a început cu stângul, și anume cu ploi și
furtuni, ba că a crescut din nou euro și, -n consecință, criza persistă.
Scuze și iar scuze, nimic concret, nu ca arătările
ce ni se descopereau ochilor ori de câte ori coteam de pe artera principală
spre o străduță sau potecă de sat, puradeii ce se hârjoneau pe marginea
drumului urlând după noi A venit înjețata!,
angrenându-i și pe cei din spatele gardului Înjețata,
bă!, asta în cazul în care nu se
apropie în fugă de camionetă și-l imploră isteric pe șofer să le dea pe moca Hei, nenea...!,
la care el, ripostând în barbă, ca pentru sine, Doar dacă mă lași o tură cu mă-ta, unii în izmene, alții goi-pușcă,
bronzați pe tot corpul, cu firișoare de praf pe umeri și-n păr, gesticulând
haotic la vederea noastră, de parcă ar flutura din mâini pentru a alunga un roi
de albine.
După ce ne descotorosim de ei, ne continuăm
colinda muncitorească pe cărările cu hârtoape ale localităților unde fuseserăm
programați să ne descărcăm produsele și înjurăturile, că patronii Abc-urilor
nu-s acasă, vânzătoarele îs pe lângă
subiect, cum s-a exprimat colegul mai devreme, adică habar n-au ce să
comande, ș-apoi șezi blând și ia-ți pastila de tensiune că ele tocmai se apucă
să-l sune pe șefu’, și uneori
e linia ocupată, nu-s destui bani în casă, și mai au de achitat o restanță către
furnizorul de tabac, plus că-n aceeași zi o să apară și comerciantul de la
Cola, frigiderele cu energizante și bere devorează curentul electric, și-ți dai
seama că nu vor să audă că li se taie taman amu, deci ioc plata pe loc pentru
băieții de la Alpin, Faceți voi cumva,
băgați mai puțin și treceți mai încolo
când o să mai încasăm ceva mălai, ca și cum noi am fi avut numai zece
chioșcuri pe zi, la o distanță de cinci minute între ele, și nu două’ș’cinci de alimentare, cele mai multe dintre
ele pe rute diferite.
N-ai cum s-o scoți la capăt cu ei, clienții
noștri, stăpânii noștri, e drept că nouă nu ne convine, îndeosebi șoferului,
care de cum iese din câte-o prăvălie cu plasă franjurată, din aia antimuște, la
intrare, își aprinde o țigară și suduie de dumnezei și de morți, cam două
pachete de tutun pe zi, douăzeci de cuie-n pachet, faceți voi socoteala, deși e
posibil să exagerez nițel, presupunând că cea lăsată în scrumiera din bord
rămâne aprinsă până ne întoarcem în mașină, cu broboanele de sudoare șiroind
din axile, geamurile deschise, demarând direct din a doua, cu o mână pe
schimbătorul de viteze, cu cealaltă pe rola de șervețele de bucătărie, fiindcă
transpirația ne copleșește și ceafa.
Mișcările sunt graduale, ambasadori ai dulciurilor
refrigerate, nădușiți pân’ la
chiloți, în camioneta ce înghite kilometru după kilometru, traversând linii de
cale ferată și poduri proaspăt decopertate, strecurându-ne prin ganguri strâmte
și poposind în parcări suspecte, eu netezind cu buzele un cocean umplut cu
cireșe și glazurat cu ciocolată amară, colegul pufăind de zor dintr-o iarbă a
dracului, rulată după noua modă slim,
gândindu-ne că șperțul pus la dispoziția negustorilor pentru a trece cu vederea
marfa aranjată în grabă e mărișor, dar dacă nu dai, nu stai în față, vine
concurența, se gudură ca Patrocle, dă câteva limbi ca Scooby-Doo, și te
trezești că strâmbă din nas, oferta ta consistentă nu le mai zgândărește
interesul, în concluzie, ești nevoit să faci ceea ce trebuie, și anume să le nutrești
uzanțele viciate, fără de care ar urca o treaptă pe scara evoluției, însă aici
e România, cine nu se adaptează la regres nu rezistă, și este eliminat din
cursa pentru supremația rozătorilor de ciolan, așa că, în două cuvinte, se merită.
În fața noastră o căruță cu lemne, în spate o
autogunoieră încărcată cu deșeuri menajere, ambele încete, mormăind în tandem
cu glasul dogit al tipului din stânga mea, ce nu mai are răbdare, căruțașul șfichiuiește
savant animalul de tracțiune, gunoierul sâsâie printre dinți o sudalmă, în
vreme ce noi bem cu poftă pentru a suta-mia oară din sticla de apă plată, recent
scoasă din dubă, umezindu-ne gâtlejul, recăpătând viață și asudând instantaneu,
mârțoagele dupăie din copite, biciul lovește nemilostiv pielea arsă de soare, Alin
se apleacă după celularul căzut între pedale, îl înșfacă repede, degetul lui glisează
pe ecranul tactil până-n dreptul piesei sale preferate, după care apăsă play, cablul lunguieț ce iese din
telefon e conectat la casetofon, astfel că din boxele prăfuite ale merțanului
de cinci tone se ivesc, aidoma zorilor unei lumi tainice, ce se înalță spre
slăvi, acordurile armonioase ale unor taragoturi, viori și acordeoane, dublate
de precizia chirurgicală a unui țambalagiu profesionist, un taraf în toată
regula, ceata țiganilor de mătase, fi’ndcă asta le-a fost soarta, prin corturi și hrube, cârpind câte-un ceaun de
tuci, lipind câte-un uluc din tablă zincată, cărând ce se poate căra din
pădure, cu pruncii mereu după ei, bărbați de la paișpe ani, femei de la doișpe,
că traiul nomad e anevoios, verile scurte, iernile lungi, înecându-și
amărăciunea în alcool, căci de iubit tot omul iubește, doar divorțurile sunt
năprasnice, nimic nu e veșnic, parcă ieri te îndrăgostiseși pentru prima dată,
azi îți numeri despărțirile, hărăziți din fașă unei crude extincții, trecuți
prin ciur și dârmon, dar atâta timp cât Cerul le mai acordă o șansă, încearcă
să n-o risipească în van – măcar să se consoleze cu niscaiva efecte placebo.
Aveam impresia că pătrundem, printr-un portal
interglactic, într-o altă dimensiune a realității, șleaul pe care hurducăiam,
în ritmuri curat lăutărești, flancat de plopii toaletați astă-primăvară, crea
senzația unei înaintări în gol, corbii speriați de apariția noastră inopinată,
dincolo de confiniile tangibilului, ne însoțeau prin acest meleag al
transcendenței, amintind în treacăt de Păsările
lui Hitchcock, însă noi eram protejați de caroseria autovehiculului și,
evident, de muzica providențială a lăutarilor hăituiți de istoria implacabilă a
celor care au învins, fiindcă așa a fost scris, prezentul e la cheremul întregului
neam omenesc – nu și pentru ei, iar dacă este cineva care vrea să dea timpul
înapoi, crezând c-o să recupereze ceva util, acela n-a priceput nicio iotă.
(Foto © flickr.com, Randy von Liski)
