luni, 14 decembrie 2020

Jurnal 2018 (1)

Toate zilele sunt identice, aceeași cantitate de veridicitate contrafăcută, rotindu-se letargic în cafeaua dimineții. Gunoierii au lăsat tomberoanele în drum, mâțele vecinilor ți-au speriat canarii din colivie, nu mai poți să dormi cu geamul deschis, mănânci ce găsești prin frigider și pleci. Ghereta cu ziare are grilajul tras, mă duc să văd unde oprește autobuzul și mă întorc. Vânzătoarea îmi zâmbește, tastează ceva și-mi înmânează ceea ce-mi trebe. Pe raftul de sus zace, de-a-ndoaselea, o culegere de texte nietzscheene, traducere nouă, supracopertă, 3 euro bucata, cât un bilet extraurban. Până la destinație sunt obligat să compostez două. Dar când moartea bate la ușă, nu mai contează distanța. Și cine s-ar fi gândit că un bar cu sonorizare impecabilă s-ar armoniza cu parterul acestei clădiri?

Policlinica San Marco din Mestre, de un verde sălbatic, pe care doar Bacovia ar fi reușit să vi-l zugrăvească. Aflu că pacientul suferă din dragoste. Bănuind însă că sintagma vă insuflă altceva decât semnificația ei pură, rectific, spunând că e șontorog, a slăbit 20 de kile în ultimele două săptămâni (40, în ultimul an), fiindcă (de tot atâta timp) nevasta lui care-a răposat (el neștiind asta) fusese internată în aceeași incintă și nu a dat semne de întremare.

21:48, s-a trezit și o strigă pe nume: „Ana? Unde e Ana, soția mea?”

E acasă, moșule. Ia și culcă-te! Și ca un vlăstar rahitic, fertilizat cu apă, glucoză și vitamine, își ridică ascultător lințoliul până-n bărbie și oftează. El nu-i ca ceilalți, nu țipă la tine când se cufurește pe el. Din contră, vrea să meargă la gabinet ca să nu te supună la lucruri necuviincioase. Apăs butonul de alertă, sosește infirmiera. Zice că după ce termină de schimbat nu-ș ce hominian o să vină fata, căci taman acum a ajuns la serviciu. Fata nu apare. Peste-un sfert de oră o văd cu straița pe umăr, luându-și la revedere de la colegi. O chem iarăși pe prima domnișoară. Aici toate-s domnișoare.

„Hai, întoarce-l!”, și-i trece un deget pe marginea scutecului. Trage spre ea, se uită: „N-a făcut nimic”. Moșneagul: „Cred că s-a enervat”.

Între televizorul color și șipca orizontală (din lemn sau imitație, fixată-n perete ca să nu-l zgârie când sunt aduse și scoase paturile), Christosul de pe cruce ne privește cu coada ochiului, jenat de lumina crudă a cilindrului cu neon, ce-a rămas aprinsă ca să pot scrie. Deși e mult spus a scrie. Ca să nu ațipesc.

Dar ce nu înfăptuiește omul pentru 100 de euroi pe noapte? Cei din blocurile de vizavi nu câștigă atât. Feciorii sau fiica bătrânului de care am grijă, posibil. Însă ei nu-s aici.

22:30, a adormit din nou. Vecinului de salon i s-a activat misericordia și nu mai sforăie. Cu toții încercăm să ne căim și să fim mai generoși înainte de Marea Întâlnire.

 

(Foto © flickr.com, Tim Knifton)



miercuri, 4 noiembrie 2020

TIMES NEW ROMAN gen (6)

 
Auzind că orașul lor trece în scenariul roșu, sute de pensionari arădeni se pregătesc să întâmpine Armata Roșie


Ultimele zile ale lunii octombrie au adunat sute de vârstnici pe străzile Aradului. Nemaiținând cont de prevederile legale actuale, privind circumstanțele alarmante, și anume creșterea numărului de persoane infectate și refuzul unor opozanți ai regimului liberal de-a purta mască facială, bătrânii arădeni au ieșit să-i primească în urale pe vitejii soldați ruși. Cu buchete de flori în mână sau pachete de țigări, cetățenii bătrâiori ai urbei noastre au împânzit trotuarele Bulevardului Revoluției și-ale drumurilor adiacente doar ca să fie martorii celei de-a doua intrări triumfale a vajnicilor luptători pentru eliberarea patriei. 
Nostalgia evenimentelor din urmă cu șaptej de ani a prevalat față de restricțiile dictate de autoritățile locale în cârdășie cu cele guvernamentale, astfel că foștii peceriști s-au proțăpit pe marginea arterelor centrale pentru a aduce – copii tembeli – omagiul cuvenit trupelor terestre ale Uniunii Sovietice. În așteptarea tancurilor grele, a tanchetelor fabricate la Odessa și a obuzierelor vintage, pensionarii, luați prin surprindere de vestea nemaipomenită, s-au mobilizitat ca-n vremea tinereții și, spărgând pușculița, au cumpărat cele de trebuință unei parade ca la carte. Cu gândul să se năpustească asupra militarilor în termen, ca să le sărute căștile și paturile puștilor, au început să aplaude frenetic și să arboreze pancarte cu mesajul: „Trăiască Mareșalul Stalin, Genialul Comandant...!” Iar în frunte cu administratorii de bloc și activiștii de partid de odinioară, și-au ridicat pumnii spre cer în semn de victorie. 
Cântecul marțial al unui toboșar plutea prin aer. Vedeau, înfipt în cabina unui camion cu remorcă, drapelul purpuriu al unui batalion de infanterie și deslușeau vuietul inconfundabil de șenile. Zvonul că maestrul Dan Puric va conferenția la Filarmonică, ținând monologuri interminabile despre identitatea românească și sufletul slav, le-a făcut pe babete să aibă din nou menstruație, iar pe moșnegi să-și dorească o lovitură de stat și reapariția ziarului Scînteia. Consilierii PSD au salutat inițiativa pensionarilor și întreprind deja demersurile necesare pentru amenajarea unei estrade retro și unor standuri cu mici și bere în Parcul Reconcilierii. „Findcă așa place la lume”, a declarat un personaj controversat, dar cu o influență notabilă, din conducerea municipiului.

 

marți, 6 octombrie 2020

asceze involuntare. fragment (6)

 










tocmai ce m-am întors din oraș: invitația unui fost coleg

de serviciu hardcore edm party

pentru prima oară în satul acesta uitat de dumnezeu

angerfist dj mad dog și alte porecle menite să-ți spună

din prima cu ce se mănâncă genul acesta de muzică

pentru unii un subgen dar pe ăsta îl doare-n pulă

până la 4:00 dimineața. cui nu-i convine să stea afară

după trei sferturi de oră aș fi plătit triplu pentru zece

minute de pauză

 

unul care fumase iarbă în olanda a dedus stând în fața

unei oglinzi că murise

și-apoi a înviat

iar acum simte că totul are o altă valoare pentru el


ce să mai piardă din pariul cu viața?

 

zice că vrea să plece-n perú și nu știu cine-l oprește

ceva legat de-o călătorie de purificare

un vraci bun (sau unul rău)

și de o băutură diuretico-diareico-vomitivă

ce te-ajută să-ți cunoști profunzimile să-ți găsești rostul

să te vindeci

iar de ar fi să moară pe-acolo asta e. cu toții o mierlim

când ne sună ceasul

 

i-am spus c-aș vrea să plec la mănăstire i-am citat ceva

din sfinții părinți

spune că simte exact ceea ce simt și eu și se bucură

că am luat această decizie

nu mă-ndoiesc vreo clipă de ceea ce zice

ne despărțim cu o strângere de mână și c-o ezitare:

ce va fi?

 

un alt individ ce-o să meargă împleticit spre casă

dar el măcar știe încotro se-ndreaptă.


(Foto © flickr.com, chrisfriel)


miercuri, 23 septembrie 2020

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

 70.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

27. Î: Putem mânca pește în zilele de miercuri și vineri? R: În zilele de miercuri și vineri pravilele Sfinților Părinți interzic peștele, iar în cele din timpul posturilor mari interzic și untdelemnul. Dar, oare, toți respectă acest lucru? Ce răspuns vom da lui Dumnezeu pentru toată această neglijență? Numai pocăința și smerenia ne dau nădejde în a dobândi mila lui Dumnezeu – Sfântul Macarie de la Optina.

În primul rând posturile nu se țin deopotrivă nici de mireni, nici de călugări. Fiecare are sau își caută modalitatea propice de-a se abține de la alimentele de dulce în zilele respective. Deoarece fiecare are neputințele lui. Și nici nu putem brusca paralelismul celor două forme de viețuire – cea laică și cea monahicească. Unul este traiul îngerilor în trup, altul cel al spiritelor secularizate. Unde mai punem că pe lângă beteșugurile inerente naturii umane, ce ne scutesc de la ajunare, se adaugă și alte pricini, „ca de exemplu faptul că cineva ar călători sau s-ar afla în împrejurări de forță majoră în care nu se poate posti” (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe).

Știm însă că doctrina socială a Bisericii se bazează, în procente covârșitoare, pe rânduielile izvorâte din practica monahală (devenită, peste veacuri, datină universal valabilă) și că laicatul, oricât de băgat în seamă pare să fie de către forurile ecleziale, n-a avut niciodată multe cuvinte de spus în elaborarea acesteia. „Faptul că toți [scriitorii și părinții bisericești ale căror texte fac referiri la teme sociale], direct sau indirect, au venit în contact cu experiența monastică percepută ca un mod de a trăi credința creștină cât mai radical și integral, are o pondere proprie în considerațiile cu caracter social ale autorilor noștri... Monahismul cu spiritualitatea sa de condiviziune frățească totală, de renunțare la lume, de sacrificii voluntare, de comportamente la limita rațiunii și măsurii, materializează un ideal de viață greu practicabil în interiorul marilor comunități creștine. Nu e de mirare că, din cauza caracterului său provocator, produce și reacții negative din partea păgână, dar și din partea unor creștini. În el însă deschiderea eshatologică rămâne mai vie decât la creștinii obișnuiți. Acest sentiment eshatologic menține vie ideea radicalității urmării lui Hristos în detrimentul «veacului»... Cum se împacă în ei [episcopii monahi ca Vasile, Hrisostom, Teodoret etc.] cele două tendințe opuse din punct de vedere ideologic ai căror reprezentanți sunt?... Răspunsul la acest aparent conflict e găsit de acești autori în afirmarea a două măsuri sau trepte ale existenței creștine, unde fidelitatea față de urmarea lui Hristos nu exclude o altă cale posibilă de mântuire (nu de desăvârșire!) prin practicarea milosteniei și prin folosirea moderată a bunurilor pământești. Relația dintre cele două căi e aceeași care există între bun și mai bun, între remediu și sănătate..., între a fi drept și a fi desăvârșit” (Luigi Padovese, apud Ioan I. Ică jr și Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii). Și tocmai fiindcă desăvârșirea întru abstinență nu e pentru oricine, se cuvine o diferențiere legiferată între bucatele unora (sau cantitatea lor) și merindele altora. Că varianta Întreabă-ți duhovnicul nu-i satisfăcătoare.

 

28. Î: Asupra căror oameni trebuie să ne oprim cu gândul? R: Sfinții Părinți ne învață să nu ne oprim cu gândul nostru la acei oameni care ocupă o poziție mai bună decât noi (care trăiesc mai bine), ci la aceia care se află într-o situație mai neplăcută decât noi. Primul lucru ne duce la cârtire sau la invidie, iar ultimul ne determină să fim mulțumiți de starea noastră.

Un alt sofism ieftin. Și într-un caz și în celălalt Dumnezeu e părtinitor. Într-un univers christocentric – în care Divinitatea lucrează atât din interior, cât și din exterior pentru propășirea lui și, implicit, a locuitorilor săi – nu au cum să existe cele două categorii de cetățeni. Pornind de la statutul celui care are: Nu i se pune un nod în gât când vede că alții, plăsmuiți din același aluat, sunt mai dezavantajați decât el? Dar reflectând el așa... (Cum de îngăduie Dumnezeu ca unii să n-aibă nici minimele resurse de subzistență? – circumstanță de-a dreptul deprimantă), oare nu-l ultragiază pe Copoiul Celest? Păi vedeți?! Acuma știți de ce sunteți obligați să vă puneți mereu în pielea celor defavorizați și nicidecum în cojocul celor înstăriți. Pentru că cei care (teoretic) stau la cioace cu Stăpânul Cerului și-al Pământului sau meditează la aleanul planetei albastre nu îndrăznesc să-L interogheze la sânge, purtându-se cu El așa cum te porți c-o femeie gravidă: Îi faci toate nazurile, ca să nu piardă sarcina – cei care o măgulesc din zori până-n noapte. Poate că-l iau ei la refec pe Doamne-Doamne după vreo ispită capitală, însă o fac metaforic. Cum și viața lor tot metaforic și-o trăiesc. Iar din experiența lor (aservită aristocrației cerești) ne împărtășesc și nouă.

 

29. Î: Care este semnul venirii lui antihrist? R: Sfântul Atanasie cel Mare spune că unul dintre semnele venirii, care se apropie, a lui antihrist va fi trecerea ocârmuirii bisericești din mâinile arhipăstorilor în mâinile demnitarilor laici – Sfântul Ambrozie de la Optina.

Nu vă rămâne decât să citiți istoriile primelor secole creștine că să constatați subordonarea ierarhilor față de sceptrul regal. Căci uneori, pentru a-și impune opiniile dogmatice, aceștia solicitau sprijinul Coroanei în soluționarea democratică a litigiilor dintre diferitele partide bisericești, iar alteori, pur și simplu, căutau să și le impună cu forța, chiar dacă asta însemna moartea ereticilor, adică a celor care nu agreau filosofia lor. Așadar, Potrivnicul ar fi trebuit să fi fost întronizat de mult.

 

30. Î: Putem crede că necredincioșii buni la suflet sau mahomedanii se mântuiesc? R: Este greșit să credem și să spunem că oamenii buni, care se află printre mahomedani și necredincioși, se mântuiesc, adică intră în comuniune cu Dumnezeu. Biserica întotdeauna a recunoscut că există numai un singur mijloc de mântuireRăscumpărătorul, Mântuitorul – Sfântul Ignatie Briancianinov.

Doar că Biserica suntem toți, nu o seamă de decidenți politici, care, nu doar că au statornicit ideologia unei religii, au și edictat o serie de anateme menite atât să descurajeze pe oricine cutează să adauge sau să scoată ceva din Protocoalele Sfintelor Sinoade, cât și să ostracizeze pe cei care deja s-au încumetat.

Trebuie amintit că în Antichitate, în politeismul caracteristic acelei perioade, creștinii erau practicanții unui cult nou, ce nu admitea concesii de niciun fel. Altfel spus, erau intoleranți față de orice altă confesiune. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, erau Trei Ipostasuri Divine ce constituiau și împărtășeau o unică Dumnezeire (o găselniță tezistă, ce înlătura închinarea la mai mulți zei „falși”, dar în același timp prezerva cinstirea unuia singur, alcătuit – ironia sorții – din Trei Zei „reali”), o Dumnezeire ce avea destule în comun cu Dumnezeul intransigent al evreilor: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit... Să nu te închini lor și nici să le slujești; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos/zelos, Cel ce întoarce asupra copiilor, până la a treia și-a patra generație, păcatele/eșecurile părinților ce Mă urăsc” – Ieșirea 20, 3-5.

Adăugând și faptul că finalul Evangheliei după Marcu (evanghelie care a stat la baza scrierilor lui Matei și-ale lui Luca) nu-i aparține lui Marcu (deci nici versetul 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”), ne putem face o idee despre cât de toxică (cu cât mai nefondată, cu atât mai turbată) e credința fanaticilor. „Autenticitatea ultimelor douăsprezece versete din Evanghelia după Marcu a fost pusă la îndoială pe motive textuale, deoarece câteva dintre cele mai vechi și mai demne de crezare manuscrise le omit în întregime” (Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament). „Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise grecești și din unele importante manuscrise ale vechilor traduceri. Eusebiu și Fer. Ieronim atestă faptul că acest final lipsea din aproape toate manuscrisele grecești pe care ei le cunoscuseră. (...) Vocabularul și stilul textului din Mc 16, 9-20 arată, într-adevăr, că acest final nu este scris de mâna lui Marcu. (...) Pentru credința creștină, finalul actual (v. 8-20) are deplină valoare și autoritate, ca parte integrantă a Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă n-a fost scris de Sf. Marcu, el a fost acceptat de Biserică întotdeauna drept text inspirat și canonic” (Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament).

 

31. Î: Este folositoare comunicarea deasă cu diferiți oameni? R: Nu trebuie să avem legături fără chibzuință pentru a nu suferi vreun rău din diferitele discuții primejdioase. La fel întunecă sufletul și convorbirea tainică cu gândurile – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Nu știu cât de util poate să fie dialogul cu ceilalți cu toate că privați de această metodă de aflare a adevărului și de acest fel de-a trăi, specific nouă, oamenilor, ne-am desființa: „Deși fiecare persoană are în sine toată ființa umană, fiecare trăiește întreaga ființă umană în relație cu altele, sau și-o actualizează în relație cu altele. (...) Relația unei persoane cu alte persoane e necesară. (...) Este [faptul de a fi] al unei persoane este important pentru că este un el, ca existență conștientă de mine, că știe sau poate ști de mine ca eu. (...) Tu și el înseamnă un răspuns în raport cu eu, cu care mă indic pe mine. Acest răspuns nu mi-l pot da pietrele, plantele, animalele. Și, într-o astfel de singurătate, sunt lipsit de deplina existență, sau în mod sigur de intensitatea existenței. Când încerc să nu-i mai am pe ceilalți ca tu sau ca el... eu însumi slăbesc în existență, sau o pierd. Poate într-un eu care s-a obișnuit să nu mai aibă deloc un tu, stă iadul, extrema împuținare a existenței” (Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă) , însă tăcerea îndelungată și tentativa de-a ne suprima gimnastica mintala neagă unul dintre postulatele Creștinismului: Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar în caz că Dumnezeu reprezintă Știința Absolută, Gnoza Galactică, Omnisciența ș.a.m.d., este imposibil ca omul să oglindească Muțenia și Obnubilarea.


duminică, 30 august 2020

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

69.

 

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8)

 

Ce a simțit Simon Petru când a rostit acestea? Trecând peste înaintevederea Învățătorului și peste cantitatea enormă de pește prins (fapte inimaginabile – Stupoare! – pentru niște pescari, probabil analfabeți, din Galileea), care a fost factorul decisiv ce l-a impulsionat să cadă la genunchii lui Iisus și să spună ceea ce-a spus?

Mereu căutăm motivele din spatele motivelor, pretextul din spatele textului, la fel cum suntem preocupați să aflăm chipul din îndărătul măștii – voia lui Dumnezeu în toate sau opțiunile noastre, indiferent de repercusiuni. Existență obiectivă sau Aparență.

Dar dacă roada după care se cunoaște pomul (Matei 12, 33) e singura noastră cheie spre abisul sufletului, unica tangență (horribile dictu, precară și vinovată de stereotipii de analiză) cu profunzimile eului? Dacă niciodată n-o să putem afirma răspicat ce reprezintă în esența lor obiectele, acțiunile și persoanele care ne înconjoară?

Plecăm de la ipoteza că vom scoate la iveală rațiunile (logoi) sădite de Ziditor, prin actul creației, în întreaga materie, însă, contrar așteptărilor (căci valoarea lor structurală lasă de dorit, dezvăluind o lume haotică), validitatea acestora e susținută de ceea ce-a rămas în urma concretizării lor, în urma fenomenelor vizibile, în urma tangibilului. Declarăm sus și tare că noi știm de ce a făcut Dumnezeu ceea ce-a făcut când s-a gândit că trebuie să facă ceva, dar nu suntem capabili să depistăm o cale amiabilă între mi-e foame și e zi de post. La final, moartea ne va ghilotina și corpurile și rațiunile, iar noaptea se va rostogoli din nou peste ținutul creștinătății.

 

Dacă ceea ce suntem este  e x a c t  ceea ce suntem?


luni, 20 iulie 2020

asceze involuntare. fragment (5)
















astăzi se împlinesc treizeci și șapte de ani de când
a plecat dintre noi radu gyr
eu stau pe-o bancă în parc și citesc din nabokov
penultimul lui roman probabil cea mai proastră creație a sa
dar când ești deja faimos ce mai contează că pe final
te străduiești în zadar
lumea îți va șterge de praf statuia și piedestalul
editurile vor avea grijă să-ți măgulească posteritatea
și să-ți înlăture emulii
peste șapte ani poate că-l voi reciti cu alți ochi
și tehnica autorului n-o să-mi mai pară doar o joacă
de om senil – un șut în fund lucrurilor pe care le-am crezut
importante & de neocolit

cu iisus e posibil să fi fost o treabă asemănătoare
un pahar de vin în plus o mână pe umărul unui onanist
o privire mai lungă înspre sânii cărnoși și nădușiți ai
vreunei samarinence și multe altele pe care le-ar fi făcut
dar care de dragul unei idei inumane au fost refuzate
de cei ce i-au editat biografia
cărțile acelea multe care ar fi putut fi scrise
de n-ar încăpea în lumea aceasta n-au mai apărut
iar viața noastră
contrar episodului nabokov
e mult mai săracă


(Foto © flickr.com, chrisfriel)


miercuri, 3 iunie 2020

asceze involuntare. fragment (4)
















fii și tu doamne o singură dată
ucigaș și tâlhar la răscruci...”

o altă zi aceeași curvă
în curtea paraclisului facultății chipurile arhetipale
ale lumii privesc spre răsărit și-și fac cruce

în timp ce sutanele negre vestesc învierea nazarineanului
și ne cheamă să le urmăm pe mironosițele femei
părinții își plimbă plozii care în brațe care de mână
cei suficient de mari pedalează singuri pe triciclete de plastic
cu poza lui arsenie boca lipită de ghidon
foștii absolvenți de teologie și imberbii debutanți entuziaști
își dispută cu cântec și schepsis funcția de apologet
al ordinului jedi

o muiere balșoaie ne roagă să vorbim mai încet
căci n-aude slujba de la boxe
putea să facă trei pași în față ca să audă mai bine
dar lenea-i mare și mândria la fel
orice numai să nu miște un deget

fosilele cu carnet de partid îi bârfesc pe cei din
tânăra generație
preoții de azi își îngroapă sub uniformă securea
radio trinitasul geme de muzică populară
lumânările de parafină ne intoxică plămânii
diaconii cu bărbi bine conturate rag vârtos
casele văduvelor sunt în continuare mâncate
de istov
dar problemele lor existențiale sunt tot pantalonii
mei scurți și sandalele fără șosete

până o să vină sfârșitul mai grămădesc câțiva cărbuni
aprinși pe capul lor și mă-ndrept spre altar cu îndoiala
în suflet.


(Foto © flickr.com, chrisfriel)


vineri, 15 mai 2020

Cu lingurița pre lingurică... călcând

Mâine 15 mai, anul de grație 2020, cea mai mare parte a societății românești va primi o mult meritată gură de oxigen, trecând de la o insipidă stare de urgență la o incertă (preconizează mass-media) stare de alertă. M-a pufnit râsul când am auzit-o pomenită prima oară la TV, gândindu-mă imediat la filmul B.D. în alertă...
Dar nu născocirile legislative ale guvernanților mioritici mi-au stârnit apetitul gazetăresc în miez de noapte, ci faptul că, deși rezerva națională de hârtie igienică a început să scadă simțitor odată cu izbucnirea molimei, unora dintre concetățenii noștri nu le mai trece diareea verbală (oricâte leacuri băbești au ingerat), și e păcat să-i lăsăm să se stingă în felul acesta – cu spasme intestinale și scârnă la bot.
Ai putea spune că s-a dat startul (oare al câtelea?) competiției anuale de apărare a slujbelor bisericești, întrucât partea cea mai mică (și mereu obidită) a populației nord-dunărene s-a angajat din nou în astfel de sforțări inutil-penibile. Oriunde întorci capul dai peste diverși „apologeți” răsăriți de prin toate colțurile patriei (adică din ungherele insalubre ale „izolării” lor cu miros de oliban), care au năvălit pe platfomele online, mușcând din microfoanele posturilor de radio și strâmbându-se înfuriați la culme în fața camerelor de luat vederi, ca să afirme că statul polițienesc de astăzi e mai abitir în restrângerea libertăților religioase decât statul milițienesc al regimului anterior.
Jalba incredibilă cu care umblă pehlivanii aceștia în proțap este următoarea: Dacă din data de 15 mai se deschid muzeele și barurile, de ce nu se deschid și lăcașurile de cult? Cu alte cuvinte, ce motiv întemeiat au cârmuitorii din târgul Bucureștilor să restricționeze accesul credincioșilor din întreaga țară la serviciile divine, îndeosebi la sfânta liturghie? Păi ce, nu ne cuminecăm noi cu trupul lui Hristos? Nu curăță El toate? Lingurița cu care ni se așază pe limbă dumnezeieștile taine nu e sfințită? E Virusachie din Wuhan mai puternic ca obiceiurile strămoșești?...

Răspunsurile ar fi simple, dacă am dialoga cu niște ființe raționale:

1. Convingerile doctrinare sunt un apanaj inviolabil;
2. Fiecărui locuitor al cetății îi este îngăduit să se roage oricărei creaturi imaginare dorește;
3. Există o toleranță confesională, în măsura în care principiile și prevederile ideologice ale unei comunități religioase nu lezează libertățile altei comunități religioase;
4. Cu toate că nu mă închin zeului tău, îți tolerez alegerea și nu te deranjez; aștept o atitudine similară din partea ta;
5. Un creștin infectat e un semen infectat; în consecință, un ins ce are destule șanse să îmbolnăvească alți semeni; asta dacă stabilim de comun acord că un practicant asiduu al ritului ortodox (fiindcă ăștia lasă impresia c-ar avea două perechi de boașe) este și el om.
6. Cei care frecventează barurile și muzeele n-o să-și poarte din buză-n buză nici sticla de bere, nici biletul de intrare;
7. Un individ care participă la ritualul euharistic (fie el un partizan riguros al Congregației Intelectualilor de Dreapta sau un banal prozelit al cultului dreptslăvitorilor de duminică) reprezintă un factor de risc pentru membrii familiei și colectivității în care se va reîntoarce după terminarea slujbei. E posibil ca persoanele respective (coreligionari au ba) să nu consimtă la o asemenea ispită, și anume: Dacă-s tari în credință, scapă de boală, iar dacă le tremură balamalele, sunt pierduți.
Și fix în ultimul alineat dibuim cheia interpretării demersurilor popimii pentru permisiunea oficială a majorității norodului de a lua parte la miracolul grijaniei. Căci Biserica nu se zbate pentru sănătatea cotizanților ei (așa cum ar fi normal, și cum pretinde că o face), ci se zvârcolește și urlă ca din gură de șarpe fiindcă dreptul de a-și exercita ceremoniile „milenare” îi este interzis. Concluzia reiese limpede din comunicatul aiuritor al Sfintei Chinotite din Muntele Athos:

„Sfânta Chinonită nu este împotrivitoare măsurilor de prevenire împotriva coronavirusului și respectă eforturile autorităților de Stat, ale oamenilor de știință și ale celor ce lucrează în domeniul medical, pentru a face față pandemiei. Facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce este omenește posibil, iar măsurile de protecție au fost luate și sunt respectate până în ziua de azi, cu grijă și discernământ, și în Sfântul Munte. Totuși, această pandemie și tratamentul ei nu trebuie să afecteze în niciun caz posibilitatea credincioșilor de a participa la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, având ca rezultat îngrădirea libertății religioase și a cultului creștin”.

Vasăzică: Iubim trădarea, dar urâm pe trădători. Înțelegem că aglomerările (premeditate sau întâmplătoare) de persoane constituie mediul prielnic de molipsire și, implicit, de propagare a unei maladii virale, însă, sub oblăduirea Providenței, suntem ferm convinși că o așijderi primejdie n-o să ne pască taman pe noi – cei bine văzuți în ochii scăpărători ai Ziditorului.

Situația poate fi mai ridicolă de atât? Absolut. De vreme ce însăși BOR s-a opus utilizării lingurițelor de unică folosință în cadrul celebrării euharistice, declarând răspicat: Ori ne împărtășim cu toții dintr-o singură, sfântă, sobornicească și apostolească linguriță, ori nu ne împărtășim defel.

„Recomandarea Institutului Național pentru Sănătate Publică este recomandarea unei instituții eminamente laice, care, firește, din grija legată de păstrarea unei siguranțe din punct de vedere medical-sanitar a emis mai multe recomandări... În legătură cu sintagmele pahar de unică folosință, linguriță de unică folosință, aceste obiecte nu există în spațiul și în uzul liturgic ortodox. S-au adus în discuție lucruri inadecvate. (...) În tradiția ortodoxă împărtășirea se face din Sfântul Potir cu lingurița. Acum începe o discuție lungă, dacă această unică linguriță poate fi pe vremea limitată a unei epidemii multiplicată, în sensul de a găsi mai multe lingurițe care să fie păstrate în Sfântul Altar sau să se gândească o altă modalitate de Împărtășire care să nu aducă nicio atingere evident tradiției liturgice a Bisericii” (Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române).

„Așadar, problema Împărtășaniei nu este o problemă de natură medicală... Niciodată Sfânta Împărtășanie nu a constituit o sursă de infestare pentru cineva” (inegalabilul V. Bănescu).

În cazul acesta, haideți să efectuăm următorul experiment: Să se cuminece un grup de pacienți depistați pozitiv la testele pentru COVID-19 cu aceeași linguriță, după care să se trimită lingurița cu pricina la un laborator de analize, cu scopul de-a verifica veridicitatea aserțiunilor de mai sus: este sau nu contaminată lingurița pe care au vârât-o în cavitatea bucală? Face Atotțiitorul minuni sau nu? Au oare episcopii pravoslavnici curajul? Sunt curios dac-o mai țâțâí coleric din plisc la capătul acestui episod revelator.

Ar trebui adăugate însă câteva precizări:

a) odinioară, preotul îi cumineca pe credincioși cu mâna. Introducerea linguriței în practica liturgică a survenit secole mai târziu (Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase);
b) în împrejurări nefavorabile, creștinii au știut cum să facă rabat de la modul „clasic” de administrare a sfintelor daruri, fără să neglijeze validitatea sacramentului (oferim spre exemplificare literatura carcerală a deținuților politici din istoria încă vie a prigonirii Bisericii din perioada comunistă), trimițându-le – preamărite Sisoe! – prin țevile ruginite ale caloriferelor defecte din incinta penitenciarelor; după ce în prealabil săvârșiseră rugăciunea cea mai importantă a liturghiei (Epicleza) pe pieptul unui pușcăriaș – deoarece în situații de criză, se aplică soluții de criză.
Doar că dogmaticienii blagocestivi de pe aieste meleaguri, n-au citit în vasta lor studenție decât pastoralele Sfântului Sinod și niscaiva broșuri tipărite, la costuri minime, în te miri ce tiparnițe moldovenești cu instalații medievale.

Dar confesiunile abracadabrante ale oficianților ortodocși nu se opresc aici, după cum observăm dacă parcurgem articolul ieromonahului Petru Pruteanu, intitulat – puneți-vă centurile de siguranță! – Împărtășirea ca martiriu. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă! (apărut pe blogul teologie.net în 13/05/2020), unde, cu o dezinvoltură specifică celor care au adevărul la degetul mic, ni se aruncă verde-n față că se cuvine (în calitate de creștini) să sfidăm moartea (nicidecum zeii), întrucât lupta corp la corp cu dânsa „ne ajută să trăim mai mult și mai sănătos... tocmai pentru că nu ne lăsăm intimidați de false pericole, care îi omoară atât de repede pe cei ce se lasă speriați și manipulați”. Asta cam așa e, dat fiind că monahii se fâstâcesc numai în preajma femeilor care nu poartă batic; ca să nu mai vorbim de cele în fustă mini sau colanți.
O poezie neschimbată, pe care o ascultăm din zorii epocii celor dintâi mucenici ai Bisericii. Fapt de care autorul odiosului text ține cont, făcând referire la una dintre scenele (o vedenie) premergătoare decapitării în anul 311 a sfântului Petru al Alexandriei.
Ce nu știe călugărul teologhisitor este că aplecarea morbidă spre martiraj era un element distinctiv al așa-zișilor creștini autentici, spre deosebire de circumspecția caracteristică anumitor partide gnostice, aflate într-o perpetuă rivalitate cu cei care voiau (și care au reușit) să hotărască soarta Bisericii:

„Patologia unora e bunul-simț al altora. Pentru Ignațiu († 107) și alți martiri care i-au călcat pe urme, dornici să sufere o moarte violentă pentru credință, nu era deloc exagerat... Autorii proto-ortodocși considerau această râvnă de a muri pentru credință drept o marcă a religiei lor și, de fapt, chiar o foloseau ca linie de demarcare care îi separa pe credincioșii adevărați (adică cei care împărtășeau perspectivele lor teologice) de «ereticii» mincinoși de care se îngrijorau așa de tare... Unul dintre tratatele gnostice de la Nag Hammadi... adoptă exact poziția contrară, susținând că martiriul pentru credință e ignorant și nesăbuit. Din această perspectivă gnostică, un Dumnezeu care ar pretinde jertfe omenești pentru sine ar fi întru totul vanitos – Mărturia adevărului 31-37” (Bart D. Ehrman, Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut, Humanitas, 2018, p. 230).
Și iată cum în vâltoarea evenimentelor recente, constatăm că urmașii heterodocșilor de atunci (cei care vă sugerează acum întrebuințarea lingurițelor de unică folosință) au perfectă dreptate. Căci dacă vreodată un creștin sadea ar vrea să se războiască cu virusurile sezoniere, o poate face e x c l u s i v în intimitatea ermetizată a existenței sale domestice. Dar nicidecum în compania (directă sau indirectă) a altor oameni. Fiindcă a te duce la slujbă cu intenția de a te împărtăși, știind că după o oră-două vei merge să-ți faci cumpărăturile sau să-ți vizitezi rudele, nu e nici un argument logic în favoarea decesului tău „apoteotic” și nici o pledoarie pentru intervenția ta „salutară” de a vindeca lumea de gripă și de ateism. Dacă vrei să mori, fă-o de unul singur. Nu-i implica și pe ceilalți, mai ales că nu e nimeni obligat să-ți accepte ideile și să se ralieze cu tine împotriva lui Moș Crăciun.
Să ne închipuim totuși pentr-o clipă că aveți dreptate, și că împărtășania este într-adevăr un martiriu, iar cei convertiți la religia iubirii sunt gata să se confrunte și cu Sarsailă și cu Doamna cu coasa, câți credincioși s-ar încumeta să se apropie de potir în cazul în care viroza ar fi atât de letală, încât la fiecare adunare ar secera dintr-o sorbitură jumătate dintre enoriașii prezenți în lăcașul de închinare? Atunci să vă vedem cum o să reacționați! Momentan nu-i decât o gargară de fațadă.

Și nu vă mai plângeți pe la ușile virtuale ale rețelelor de socializare că s-a dezlănțuit o nouă persecuție a „soldaților mesianici”, că e zadarnic. Vi s-a dus demult vestea (încă de prin anii de glorie ai Școlii de la Tübingen) că sunteți o șleahtă de ipocriți cu acte-n regulă.

„Discuțiile care vin să propună practici ciudate de împărtășire... lovesc în sensul și rostul însuși (sic!) al Cinei de Taină... Subiectul este mult mai grav decât se încearcă a fi prezentat. Este pentru prima dată în istoria de 2000 de ani a creștinismului când autoritățile statului fac legi în altar”, ne atenționează profilactic părintele Savatie Baștovoi pe pagina sa de Facebook.
Pesemne că el ar fi preferat să trăiască în evul sângeros al migrațiilor popoarelor (barbare), când pe pristolul de piatră plasat deasupra presupusului loc în care fusese înmormântat Iisus, din interiorul Bisericii Sfintei Învieri de la Ierusalim, au fost aduse sacrificii păgâne sau în răstimpul 1004 – 1013 când califul fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah („domnitor prin porunca lui Allah”) s-a pornit (din fanatism sau nebunie) într-o prigoană a creștinilor, ordonând distrugerea Bisericii Sfântului Sepulcru – de vreme ce situația de față i se pare a fi una fără precedent, una extrem de serioasă.

Nimeni nu plănuiește să vă pună călușul în gură și nicio organizație oculto-sanitară nu vrea să vă diminueze dreptul fundamental al libertății de conștiință. Ba din contră, unii vor să vă sprijine în acțiunile voastre. Astfel că sunteți slobozi să vă onorați datinile cultice oriunde și oricând. Trebuie doar să fiți prudenți, ca să nu vă transformați în persoanjele „malefice” care vă bagă insistent bețe-n roate, ajungând din vajnici propovăduitori ai luminii, niște ambasadori febrili ai întunericului.


(Foto © flickr.com, michael_swan)


duminică, 3 mai 2020

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

68.

Cel ce lucrează fără Duhul Sfânt nu face parte din Biserica Treimii, iar Biserica lipsită de Harul Dumnezeirii nu e cea autentică, nu-i cea care a moștenit, a păstrat și a pus în practică Tradiția Milenară – Experiența Adevărului. Nimeni nu poate să-l aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă nu are Biserica de mamă (Sfântul Ciprian al Cartaginei). Distanțându-ne de sânul Ei, ne periclităm mântuirea. Duhul Sfânt este un fel de Moș Crăciun încărcat cu daruri pentru fetițe și băieți. Și-n cazul în care începi să asculți de horoscopul lui tanti Neti, de liniile din palmă sau de zațul de cafea de pe fundul ceștii, adio cadouri, adio harisme, adio viață înrâurită de Cel ce dă viața.

Or dacă nu primești, n-ai de unde să dai. Nu dai, ăștia o să spună că te-ai deghizat. Și-i nasol. Căci în Biserică toți primim câte-un talant sau doi. Duhul face diferența. După moarte unii au relicve sacre (prin care se vădește, cât se poate de limpede, simbioza omului cu divinul, pătrunderea harului până-n măduvă), alții, doar simple oase descărnate, cu complicitatea umezelii, de viermi. Numai că și resturile pământești ale celor din cea de-a doua categorie (în caz că raportul Comisiei de Studiu și Investigație instituit în vederea întocmirii actului de canonizare este aprobat de către oficialii unei Biserici autocefale) beneficiază de același tratament înainte de-a fi așezate în raclă. În consecință, unele vor avea parte de-o sumedenie de pupături, întrucât vor fi expuse spre închinare tot timpul anului, iar celelalte doar în ziua canonizării solemne a persoanei în cauză, ce s-a folosit de ele în timpul existenței sale terestre, fiindcă sicriașul cu rămășițele sale va fi depus în altar sau sub o lespede de marmură în naosul lăcașului de cult, asta dacă acele oseminte nu-și vor lua zborul către numeroasele biserici din țară, fiind introduse în piciorul pristolului sau inserate într-un buzunăraș al antimisului, care vine ulterior cusut, deși în aceste două situații se acceptă numai părticele din moaștele martirilor, deci nu din orice fel de os.

Conform dreptului canonic ortodox, detaliat de Arhidiaconul Ioan N. Floca în tomul omonim, volumul al doilea, în rânduiala ortodoxă a canonizării intră (după deshumarea osemintelor și spălarea lor cu vin curat și untdelemn, indiferent dacă trupul răposatului a fost găsit nestricat sau nu) și ungerea lor cu Sfântul și Marele Mir: un amestec de ulei de măsline, vin alb, plante medicinale, felurite mirodenii, substanțe aromate, printre care mosc, smirnă, ulei esențial de iasomie, scorțișoară și mirt. Cu alte cuvinte, Parfum, tăticule!

Știu, știu. O să mormăiți c-așa e normal, deoarece Mirul are o semnificație aleasă, și anume unitatea și independența Bisericii respective, pluralitatea darurilor Duhului Sfânt într-o singură energie, coeziunea întru credința cea dreaptă (aidoma ingredientelor care s-au omogenizat prin fierbere) a celor prezenți în momentul preparării elixirului. Ei între ei, dar și cu toți cei bineplăcuți Domnului încă din negura timpului. Adică și cu cel ale cărui oscioare sunt unse acum, de miroase până-n pridvorul catedralei. Doar că țața Frosina n-are habar de mir, mirungere... rămurică. Ea e convinsă că scheletul proaspătului sanctificat izvorăște mir. Iar după ce-o să se prosterneze de zeci de ori în fața raclei de argint, o să zică și la alții: Păi am fost acolo. Ca balsamul de rufe... Așa de-nmiresmat era.

În concluzie, inducerea în eroare a poporului e livrată, cu parafa sinodală, spre avantajul folclorului de trotuar. Că doar omul n-o să stea să citească biografia celui canonizat sau să rumege minunile redactate cu alineat. Unde să mai pui discernământul duhovnicesc, fiindcă nu orice prenume din calendarul orodox desemnează  o b l i g a t o r i u  o persoană cazată în sălașul lui Dumnezeu. Și știu, știu... O să săriți ca arși: Biserica nu poate greși. Dar deprinderile ei demonstrează contrariul: mumii s-au descoperit și pe alte meleaguri, de oase e sătul pământul, iar șarlatan poate deveni oricine când vine vorba de lustruirea blazonului, de prestigiu, dar mai cu seamă de fonduri nerambursabile și de venituri neimpozabile; căci rămășițele lumești ale unui sfânt atrag gloatele de creduli.

Harul e cel care osebește trăirea întru Hristos de jalnica ei imitare. Nu zice nimeni că moaștele sunt o scornire a călugărilor ce se ofilesc, cu regularitate, prin deșerturi. Dar dacă într-adevăr răspândesc bună mireasmă, lăsați-le așa. Cât despre cele care nu emană decât un iz de flatulențe mâloase, ungeți-le cu ce doriți, dar nu le oferiți spre închinare nici măcar două secunde. Ca să nu se facă cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.


vineri, 17 aprilie 2020

Mortua Est (fragment 3)
















insurgenți nonconformiști

tolăniți pe canapeaua din „livingul” pictat în culorile W.C.

S.B.-ului       dependenți de selfie-uri

trăiesc în Romanica plătesc jumătate de salariu pe chiria

unui apartament cu două odăi

abia dacă le-ajung banii de motorină iar ei se hlizesc

indolent

în lentila minicamerei iPhone-ului achiziționat pe credit

 

am un prieten pios ce strânge de pe jos peturile de Neumarkt

(pe etichetele acestei beri sunt creionate biserici cu turle

și cruci... și nu se cade ca ele să fie batjocorite)

p-ormă le duce acasă și le dă foc în mijlocul curții

bolborosind o molitvă de iertare a trecătorilor care

se pișă pe unde apucă

 

în ultimele săptămâni întâlnindu-mă cu câte-o nemăritată

am fost întrebat ce mai fac  și nu – ca de obicei – unde lucrez

tot răul spre bine

 

îmi așez bonurile pe etajeră cu gândul c-o să câștig la loteria

bonurilor fiscale

icoana răstignirii lui Hristos aproape că nu se mai vede

ascunsă-n mormanul de hârtiuțe alb-negru

presupunând că mă voi îmbogăți o să-i ridic o troiță

la intersecția străzilor Pelicanului & Castor – să aibă și

oropsiții un loc de pelerinaj

 

sărbătorile pascale sosesc fără surle și trâmbițe

chiar și ateii s-au îngrășat de la atâta spiritualitate hashtag

degenerați din cele patru colțuri ale lumii pocăiți-vă!

dar în taină

căci în toate și-n toți subzistă sfântul proteguitor al planetei

albastre ca un purice blajin în blana aspră a unui șobolan

 

s-a dat startul competițiilor febrile de shopping

galopada tradițională după himere ad infinitum

 

Programul Operațional Capacitatea Înfulecării

 

hai că mai ai până o să plesnești bagă-n tine mestecă!

mestecă! nu uita să înghiți! ia cu pită... veselește-te!

țăcăneala reîncepe

finanțiștii anatemizează cerul experții imobiliari își roagă

moartea

criza economică care-o să vină va fi mai gravă decât

ceea ce se întâmplă acum

în altă ordine de idei nu există miracole. există doar

otravă și catharsis          #scapăcinepoate


(Foto © flickr.com, chrisfriel)