69.
„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8)
Ce a simțit Simon Petru când a rostit acestea? Trecând peste înaintevederea
Învățătorului și peste cantitatea enormă de pește prins (fapte inimaginabile – Stupoare!
– pentru niște pescari, probabil analfabeți, din Galileea), care a fost factorul
decisiv ce l-a impulsionat să cadă la genunchii lui Iisus și să spună ceea ce-a
spus?
Mereu căutăm motivele din spatele motivelor, pretextul din spatele
textului, la fel cum suntem preocupați să aflăm chipul din îndărătul măștii –
voia lui Dumnezeu în toate sau opțiunile noastre, indiferent de repercusiuni.
Existență obiectivă sau Aparență.
Dar dacă roada după care se cunoaște pomul (Matei 12, 33) e singura noastră
cheie spre abisul sufletului, unica tangență (horribile dictu, precară și vinovată de stereotipii de analiză) cu profunzimile
eului? Dacă niciodată n-o să putem afirma răspicat ce reprezintă în esența lor
obiectele, acțiunile și persoanele care ne înconjoară?
Plecăm de la ipoteza că vom scoate la iveală rațiunile (logoi) sădite de Ziditor, prin actul
creației, în întreaga materie, însă, contrar așteptărilor (căci valoarea lor
structurală lasă de dorit, dezvăluind o lume haotică), validitatea acestora e
susținută de ceea ce-a rămas în urma concretizării lor, în urma fenomenelor
vizibile, în urma tangibilului. Declarăm sus și tare că noi știm de ce a făcut
Dumnezeu ceea ce-a făcut când s-a gândit că trebuie să facă ceva, dar nu suntem
capabili să depistăm o cale amiabilă între mi-e
foame și e zi de post. La final,
moartea ne va ghilotina și corpurile și rațiunile, iar noaptea se va rostogoli
din nou peste ținutul creștinătății.
Dacă ceea ce suntem este e x a c t ceea ce suntem?