duminică, 30 august 2020

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

69.

 

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8)

 

Ce a simțit Simon Petru când a rostit acestea? Trecând peste înaintevederea Învățătorului și peste cantitatea enormă de pește prins (fapte inimaginabile – Stupoare! – pentru niște pescari, probabil analfabeți, din Galileea), care a fost factorul decisiv ce l-a impulsionat să cadă la genunchii lui Iisus și să spună ceea ce-a spus?

Mereu căutăm motivele din spatele motivelor, pretextul din spatele textului, la fel cum suntem preocupați să aflăm chipul din îndărătul măștii – voia lui Dumnezeu în toate sau opțiunile noastre, indiferent de repercusiuni. Existență obiectivă sau Aparență.

Dar dacă roada după care se cunoaște pomul (Matei 12, 33) e singura noastră cheie spre abisul sufletului, unica tangență (horribile dictu, precară și vinovată de stereotipii de analiză) cu profunzimile eului? Dacă niciodată n-o să putem afirma răspicat ce reprezintă în esența lor obiectele, acțiunile și persoanele care ne înconjoară?

Plecăm de la ipoteza că vom scoate la iveală rațiunile (logoi) sădite de Ziditor, prin actul creației, în întreaga materie, însă, contrar așteptărilor (căci valoarea lor structurală lasă de dorit, dezvăluind o lume haotică), validitatea acestora e susținută de ceea ce-a rămas în urma concretizării lor, în urma fenomenelor vizibile, în urma tangibilului. Declarăm sus și tare că noi știm de ce a făcut Dumnezeu ceea ce-a făcut când s-a gândit că trebuie să facă ceva, dar nu suntem capabili să depistăm o cale amiabilă între mi-e foame și e zi de post. La final, moartea ne va ghilotina și corpurile și rațiunile, iar noaptea se va rostogoli din nou peste ținutul creștinătății.

 

Dacă ceea ce suntem este  e x a c t  ceea ce suntem?