miercuri, 23 septembrie 2020

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

 70.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

27. Î: Putem mânca pește în zilele de miercuri și vineri? R: În zilele de miercuri și vineri pravilele Sfinților Părinți interzic peștele, iar în cele din timpul posturilor mari interzic și untdelemnul. Dar, oare, toți respectă acest lucru? Ce răspuns vom da lui Dumnezeu pentru toată această neglijență? Numai pocăința și smerenia ne dau nădejde în a dobândi mila lui Dumnezeu – Sfântul Macarie de la Optina.

În primul rând posturile nu se țin deopotrivă nici de mireni, nici de călugări. Fiecare are sau își caută modalitatea propice de-a se abține de la alimentele de dulce în zilele respective. Deoarece fiecare are neputințele lui. Și nici nu putem brusca paralelismul celor două forme de viețuire – cea laică și cea monahicească. Unul este traiul îngerilor în trup, altul cel al spiritelor secularizate. Unde mai punem că pe lângă beteșugurile inerente naturii umane, ce ne scutesc de la ajunare, se adaugă și alte pricini, „ca de exemplu faptul că cineva ar călători sau s-ar afla în împrejurări de forță majoră în care nu se poate posti” (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe).

Știm însă că doctrina socială a Bisericii se bazează, în procente covârșitoare, pe rânduielile izvorâte din practica monahală (devenită, peste veacuri, datină universal valabilă) și că laicatul, oricât de băgat în seamă pare să fie de către forurile ecleziale, n-a avut niciodată multe cuvinte de spus în elaborarea acesteia. „Faptul că toți [scriitorii și părinții bisericești ale căror texte fac referiri la teme sociale], direct sau indirect, au venit în contact cu experiența monastică percepută ca un mod de a trăi credința creștină cât mai radical și integral, are o pondere proprie în considerațiile cu caracter social ale autorilor noștri... Monahismul cu spiritualitatea sa de condiviziune frățească totală, de renunțare la lume, de sacrificii voluntare, de comportamente la limita rațiunii și măsurii, materializează un ideal de viață greu practicabil în interiorul marilor comunități creștine. Nu e de mirare că, din cauza caracterului său provocator, produce și reacții negative din partea păgână, dar și din partea unor creștini. În el însă deschiderea eshatologică rămâne mai vie decât la creștinii obișnuiți. Acest sentiment eshatologic menține vie ideea radicalității urmării lui Hristos în detrimentul «veacului»... Cum se împacă în ei [episcopii monahi ca Vasile, Hrisostom, Teodoret etc.] cele două tendințe opuse din punct de vedere ideologic ai căror reprezentanți sunt?... Răspunsul la acest aparent conflict e găsit de acești autori în afirmarea a două măsuri sau trepte ale existenței creștine, unde fidelitatea față de urmarea lui Hristos nu exclude o altă cale posibilă de mântuire (nu de desăvârșire!) prin practicarea milosteniei și prin folosirea moderată a bunurilor pământești. Relația dintre cele două căi e aceeași care există între bun și mai bun, între remediu și sănătate..., între a fi drept și a fi desăvârșit” (Luigi Padovese, apud Ioan I. Ică jr și Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii). Și tocmai fiindcă desăvârșirea întru abstinență nu e pentru oricine, se cuvine o diferențiere legiferată între bucatele unora (sau cantitatea lor) și merindele altora. Că varianta Întreabă-ți duhovnicul nu-i satisfăcătoare.

 

28. Î: Asupra căror oameni trebuie să ne oprim cu gândul? R: Sfinții Părinți ne învață să nu ne oprim cu gândul nostru la acei oameni care ocupă o poziție mai bună decât noi (care trăiesc mai bine), ci la aceia care se află într-o situație mai neplăcută decât noi. Primul lucru ne duce la cârtire sau la invidie, iar ultimul ne determină să fim mulțumiți de starea noastră.

Un alt sofism ieftin. Și într-un caz și în celălalt Dumnezeu e părtinitor. Într-un univers christocentric – în care Divinitatea lucrează atât din interior, cât și din exterior pentru propășirea lui și, implicit, a locuitorilor săi – nu au cum să existe cele două categorii de cetățeni. Pornind de la statutul celui care are: Nu i se pune un nod în gât când vede că alții, plăsmuiți din același aluat, sunt mai dezavantajați decât el? Dar reflectând el așa... (Cum de îngăduie Dumnezeu ca unii să n-aibă nici minimele resurse de subzistență? – circumstanță de-a dreptul deprimantă), oare nu-l ultragiază pe Copoiul Celest? Păi vedeți?! Acuma știți de ce sunteți obligați să vă puneți mereu în pielea celor defavorizați și nicidecum în cojocul celor înstăriți. Pentru că cei care (teoretic) stau la cioace cu Stăpânul Cerului și-al Pământului sau meditează la aleanul planetei albastre nu îndrăznesc să-L interogheze la sânge, purtându-se cu El așa cum te porți c-o femeie gravidă: Îi faci toate nazurile, ca să nu piardă sarcina – cei care o măgulesc din zori până-n noapte. Poate că-l iau ei la refec pe Doamne-Doamne după vreo ispită capitală, însă o fac metaforic. Cum și viața lor tot metaforic și-o trăiesc. Iar din experiența lor (aservită aristocrației cerești) ne împărtășesc și nouă.

 

29. Î: Care este semnul venirii lui antihrist? R: Sfântul Atanasie cel Mare spune că unul dintre semnele venirii, care se apropie, a lui antihrist va fi trecerea ocârmuirii bisericești din mâinile arhipăstorilor în mâinile demnitarilor laici – Sfântul Ambrozie de la Optina.

Nu vă rămâne decât să citiți istoriile primelor secole creștine că să constatați subordonarea ierarhilor față de sceptrul regal. Căci uneori, pentru a-și impune opiniile dogmatice, aceștia solicitau sprijinul Coroanei în soluționarea democratică a litigiilor dintre diferitele partide bisericești, iar alteori, pur și simplu, căutau să și le impună cu forța, chiar dacă asta însemna moartea ereticilor, adică a celor care nu agreau filosofia lor. Așadar, Potrivnicul ar fi trebuit să fi fost întronizat de mult.

 

30. Î: Putem crede că necredincioșii buni la suflet sau mahomedanii se mântuiesc? R: Este greșit să credem și să spunem că oamenii buni, care se află printre mahomedani și necredincioși, se mântuiesc, adică intră în comuniune cu Dumnezeu. Biserica întotdeauna a recunoscut că există numai un singur mijloc de mântuireRăscumpărătorul, Mântuitorul – Sfântul Ignatie Briancianinov.

Doar că Biserica suntem toți, nu o seamă de decidenți politici, care, nu doar că au statornicit ideologia unei religii, au și edictat o serie de anateme menite atât să descurajeze pe oricine cutează să adauge sau să scoată ceva din Protocoalele Sfintelor Sinoade, cât și să ostracizeze pe cei care deja s-au încumetat.

Trebuie amintit că în Antichitate, în politeismul caracteristic acelei perioade, creștinii erau practicanții unui cult nou, ce nu admitea concesii de niciun fel. Altfel spus, erau intoleranți față de orice altă confesiune. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, erau Trei Ipostasuri Divine ce constituiau și împărtășeau o unică Dumnezeire (o găselniță tezistă, ce înlătura închinarea la mai mulți zei „falși”, dar în același timp prezerva cinstirea unuia singur, alcătuit – ironia sorții – din Trei Zei „reali”), o Dumnezeire ce avea destule în comun cu Dumnezeul intransigent al evreilor: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit... Să nu te închini lor și nici să le slujești; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos/zelos, Cel ce întoarce asupra copiilor, până la a treia și-a patra generație, păcatele/eșecurile părinților ce Mă urăsc” – Ieșirea 20, 3-5.

Adăugând și faptul că finalul Evangheliei după Marcu (evanghelie care a stat la baza scrierilor lui Matei și-ale lui Luca) nu-i aparține lui Marcu (deci nici versetul 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”), ne putem face o idee despre cât de toxică (cu cât mai nefondată, cu atât mai turbată) e credința fanaticilor. „Autenticitatea ultimelor douăsprezece versete din Evanghelia după Marcu a fost pusă la îndoială pe motive textuale, deoarece câteva dintre cele mai vechi și mai demne de crezare manuscrise le omit în întregime” (Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament). „Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise grecești și din unele importante manuscrise ale vechilor traduceri. Eusebiu și Fer. Ieronim atestă faptul că acest final lipsea din aproape toate manuscrisele grecești pe care ei le cunoscuseră. (...) Vocabularul și stilul textului din Mc 16, 9-20 arată, într-adevăr, că acest final nu este scris de mâna lui Marcu. (...) Pentru credința creștină, finalul actual (v. 8-20) are deplină valoare și autoritate, ca parte integrantă a Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă n-a fost scris de Sf. Marcu, el a fost acceptat de Biserică întotdeauna drept text inspirat și canonic” (Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament).

 

31. Î: Este folositoare comunicarea deasă cu diferiți oameni? R: Nu trebuie să avem legături fără chibzuință pentru a nu suferi vreun rău din diferitele discuții primejdioase. La fel întunecă sufletul și convorbirea tainică cu gândurile – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Nu știu cât de util poate să fie dialogul cu ceilalți cu toate că privați de această metodă de aflare a adevărului și de acest fel de-a trăi, specific nouă, oamenilor, ne-am desființa: „Deși fiecare persoană are în sine toată ființa umană, fiecare trăiește întreaga ființă umană în relație cu altele, sau și-o actualizează în relație cu altele. (...) Relația unei persoane cu alte persoane e necesară. (...) Este [faptul de a fi] al unei persoane este important pentru că este un el, ca existență conștientă de mine, că știe sau poate ști de mine ca eu. (...) Tu și el înseamnă un răspuns în raport cu eu, cu care mă indic pe mine. Acest răspuns nu mi-l pot da pietrele, plantele, animalele. Și, într-o astfel de singurătate, sunt lipsit de deplina existență, sau în mod sigur de intensitatea existenței. Când încerc să nu-i mai am pe ceilalți ca tu sau ca el... eu însumi slăbesc în existență, sau o pierd. Poate într-un eu care s-a obișnuit să nu mai aibă deloc un tu, stă iadul, extrema împuținare a existenței” (Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă) , însă tăcerea îndelungată și tentativa de-a ne suprima gimnastica mintala neagă unul dintre postulatele Creștinismului: Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar în caz că Dumnezeu reprezintă Știința Absolută, Gnoza Galactică, Omnisciența ș.a.m.d., este imposibil ca omul să oglindească Muțenia și Obnubilarea.