luni, 14 decembrie 2020

Jurnal 2018 (1)

Toate zilele sunt identice, aceeași cantitate de veridicitate contrafăcută, rotindu-se letargic în cafeaua dimineții. Gunoierii au lăsat tomberoanele în drum, mâțele vecinilor ți-au speriat canarii din colivie, nu mai poți să dormi cu geamul deschis, mănânci ce găsești prin frigider și pleci. Ghereta cu ziare are grilajul tras, mă duc să văd unde oprește autobuzul și mă întorc. Vânzătoarea îmi zâmbește, tastează ceva și-mi înmânează ceea ce-mi trebe. Pe raftul de sus zace, de-a-ndoaselea, o culegere de texte nietzscheene, traducere nouă, supracopertă, 3 euro bucata, cât un bilet extraurban. Până la destinație sunt obligat să compostez două. Dar când moartea bate la ușă, nu mai contează distanța. Și cine s-ar fi gândit că un bar cu sonorizare impecabilă s-ar armoniza cu parterul acestei clădiri?

Policlinica San Marco din Mestre, de un verde sălbatic, pe care doar Bacovia ar fi reușit să vi-l zugrăvească. Aflu că pacientul suferă din dragoste. Bănuind însă că sintagma vă insuflă altceva decât semnificația ei pură, rectific, spunând că e șontorog, a slăbit 20 de kile în ultimele două săptămâni (40, în ultimul an), fiindcă (de tot atâta timp) nevasta lui care-a răposat (el neștiind asta) fusese internată în aceeași incintă și nu a dat semne de întremare.

21:48, s-a trezit și o strigă pe nume: „Ana? Unde e Ana, soția mea?”

E acasă, moșule. Ia și culcă-te! Și ca un vlăstar rahitic, fertilizat cu apă, glucoză și vitamine, își ridică ascultător lințoliul până-n bărbie și oftează. El nu-i ca ceilalți, nu țipă la tine când se cufurește pe el. Din contră, vrea să meargă la gabinet ca să nu te supună la lucruri necuviincioase. Apăs butonul de alertă, sosește infirmiera. Zice că după ce termină de schimbat nu-ș ce hominian o să vină fata, căci taman acum a ajuns la serviciu. Fata nu apare. Peste-un sfert de oră o văd cu straița pe umăr, luându-și la revedere de la colegi. O chem iarăși pe prima domnișoară. Aici toate-s domnișoare.

„Hai, întoarce-l!”, și-i trece un deget pe marginea scutecului. Trage spre ea, se uită: „N-a făcut nimic”. Moșneagul: „Cred că s-a enervat”.

Între televizorul color și șipca orizontală (din lemn sau imitație, fixată-n perete ca să nu-l zgârie când sunt aduse și scoase paturile), Christosul de pe cruce ne privește cu coada ochiului, jenat de lumina crudă a cilindrului cu neon, ce-a rămas aprinsă ca să pot scrie. Deși e mult spus a scrie. Ca să nu ațipesc.

Dar ce nu înfăptuiește omul pentru 100 de euroi pe noapte? Cei din blocurile de vizavi nu câștigă atât. Feciorii sau fiica bătrânului de care am grijă, posibil. Însă ei nu-s aici.

22:30, a adormit din nou. Vecinului de salon i s-a activat misericordia și nu mai sforăie. Cu toții încercăm să ne căim și să fim mai generoși înainte de Marea Întâlnire.

 

(Foto © flickr.com, Tim Knifton)