Toate zilele sunt identice, aceeași cantitate de veridicitate contrafăcută,
rotindu-se letargic în cafeaua dimineții. Gunoierii au lăsat tomberoanele în
drum, mâțele vecinilor ți-au speriat canarii din colivie, nu mai poți să dormi
cu geamul deschis, mănânci ce găsești prin frigider și pleci. Ghereta cu ziare
are grilajul tras, mă duc să văd unde oprește autobuzul și mă întorc.
Vânzătoarea îmi zâmbește, tastează ceva și-mi înmânează ceea ce-mi treb’e. Pe raftul de sus zace, de-a-ndoaselea, o culegere de
texte nietzscheene, traducere nouă, supracopertă, 3 euro bucata, cât un bilet
extraurban. Până la destinație sunt obligat să compostez două. Dar când moartea
bate la ușă, nu mai contează distanța. Și cine s-ar fi gândit că un bar cu
sonorizare impecabilă s-ar armoniza cu parterul acestei clădiri?
Policlinica San Marco din Mestre, de un verde sălbatic, pe care doar Bacovia
ar fi reușit să vi-l zugrăvească. Aflu că pacientul suferă din dragoste. Bănuind însă că sintagma vă insuflă altceva decât
semnificația ei pură, rectific,
spunând că e șontorog, a slăbit 20 de kile în ultimele două săptămâni (40, în
ultimul an), fiindcă (de tot atâta timp) nevasta lui care-a răposat (el neștiind
asta) fusese internată în aceeași incintă și nu a dat semne de întremare.
21:48, s-a trezit și o strigă pe nume: „Ana? Unde e Ana, soția mea?”
E acasă, moșule. Ia și culcă-te! Și ca un vlăstar rahitic, fertilizat cu
apă, glucoză și vitamine, își ridică ascultător lințoliul până-n bărbie și
oftează. El nu-i ca ceilalți, nu țipă la tine când se cufurește pe el. Din
contră, vrea să meargă la gabinet ca
să nu te supună la lucruri necuviincioase.
Apăs butonul de alertă, sosește infirmiera. Zice că după ce termină de schimbat
nu-ș’ ce hominian o să vină fata,
căci taman acum a ajuns la serviciu. Fata nu apare. Peste-un sfert de oră o văd
cu straița pe umăr, luându-și la revedere de la colegi. O chem iarăși pe prima
domnișoară. Aici toate-s domnișoare.
„Hai, întoarce-l!”, și-i trece un deget pe marginea scutecului. Trage spre
ea, se uită: „N-a făcut nimic”. Moșneagul: „Cred că s-a enervat”.
Între televizorul color și șipca orizontală (din lemn sau imitație,
fixată-n perete ca să nu-l zgârie când sunt aduse și scoase paturile),
Christosul de pe cruce ne privește cu coada ochiului, jenat de lumina crudă a
cilindrului cu neon, ce-a rămas aprinsă ca să pot scrie. Deși e mult spus a scrie. Ca să nu ațipesc.
Dar ce nu înfăptuiește omul pentru 100 de euroi pe noapte? Cei din
blocurile de vizavi nu câștigă atât. Feciorii sau fiica bătrânului de care am
grijă, posibil. Însă ei nu-s aici.
22:30, a adormit din nou. Vecinului de salon i s-a activat misericordia și nu mai sforăie. Cu toții
încercăm să ne căim și să fim mai generoși înainte de Marea Întâlnire.
(Foto © flickr.com, Tim Knifton)