miercuri, 30 iunie 2021

Immanuel Mifsud - „Rapoarte confidențiale” (Max Blecher, 2019)


Un volum ce te răscolește ca o rafală de vânt rece în plină caniculă. Un text care a scuturat din mine, ca dintr-un pom înflorit petalele, panoplia de cărți cu miros de sare marină în care m-am scufundat în anii imediat următori studenției.

„Nu putem face nimic altceva decât să stăm/să ancorăm/cu letargia albă scurgându-ni-se din gură/niște fire de nisip își cercetează propriul somn/niște stropi călduți cad, împroșcând din nou/o scurtă vijelie, în căutarea unui loc de adăpost/o lună veche, vărsând lacrimi în somn” (p. 35).

Printre nuanțele și tonurile care mi s-au prefirat în gând citind „Rapoartele” lui Immanuel Mifsud, o imagine călâie a izbutit să dăinuie – cea relatată de versurile nichitastănesciene: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Și nu numai. În poemul Dora (numele diminutivat, deci de alint, al ultimei soții a lui Nichita) dibuim un scriitor însetat de amorul artei, aflat la limita dintre o schizoidie creativă și-un colaps afectiv, iar asta pentru că, deși se îndrăgostește de propria-i muză, e conștient că toate au un final: „...mă faci să sângerez, iar sângele se prelinge/.../Nu-ți fie frică/vino mai aproape de țărmul din mine/.../Tu ești bărbatul la care am visat multe nopți cu lună/.../Hai să ne oprim.../.../Încă nu, doar când oasele noastre or să cedeze/când ochii tăi se vor preface-n sticlă și-or să crape.../Nu știu întotdeauna cum să-ți citesc privirea/nu știu dacă ritualul ăsta e un act de iubire/sau e un sacrificiu plin de regret” (pp. 107-108).

Un poet care, la fel ca visătorul mușcat de leoaică, nu șovăie în fața pasiunilor de alcov: „Nu știu cine pe cine o să găsească: dacă ea e cea care/dă târcoale după pradă sau eu sunt cel care vrea să o/sfârșească” (p. 133).

Bineînțeles că elementele proprii celor doi autori sunt pure coincidențe. Dar ce ne-am face fără coincidențe?

Însă forța scriitorului maltez rezidă în depingerea acelor clipele poetic-metafizice pe care doar cei inspirați o pot face: „Taci acum, nu spui nimic nou/și-ai folosit deja imaginile astea de nenumărate ori/Draga mea, îți scriu de la Paris/orașul pe care dintotdeauna ți-ai dorit să-l vizitezi/să-ți spun că și aici oamenii umblă și mor” (p. 79).


http://www.maxblecher.ro/rapoarte_confidentiale.php



marți, 22 iunie 2021

Denisa Ștefan - „Și Plath dansa prin bucătărie” (CDPL, 2021)


Denisa Ștefan își alege cu meticulozitate motto-urile, dar nu și subiectele lirice. Bunăoară, textul abundă în exemplificări „de narghilea” și „chercheleală” pe care spiritul fulminant al unui nefumător și antietilist împătimit ca mine n-avea cum să nu le sancționeze:

 

a)                     „...vom fuma până dimineața” (p. 9); „își aprinde o țigară” (p. 10); „fumez kent” (p. 12); „fura țigări de sub tejghea”, „taică-meu e o siluetă cocoșată care pute a marlboro roșu/scurt” (p. 13); „fuma un trabuc aprins la ambele capete” (p. 14); „fumând țigară după țigară” (p. 19); „iuna stă și rulează țigări/369 țigări adunate într-un univers paralel” (p. 29); „fumez țigară după țigară” (p. 30); „stăteam cu țigara în gură întinsă pe spate”, „am fumat țigări de la turc” (p. 34) – și deja ecologiștii se alarmează, n.m.; „miros a fum de țigară” (p. 35); „împărțeam tutunul”, „trăgeam din țigări până aproape înghițeam filtrele” (p. 36) – ecologiștii și-au mai temperat elanul, n.m.; „...să rulez țigări... să scrumez în farfurie” (p. 37); „cu sânii liberi și țigara între dinți”, „mai am 3 țigări” (p. 39); „fumam înăuntru” (p. 43); „am fumat o țigară cu ea”, „nu cumva să mă apuc de fumat fumatul e dezgustător și/dădea fumul afară pe nări” (p. 44); „o țigară ar stinge acidul gastric” (p. 48); „cu plămâni mai albi sau fără plămâni” (p. 67); „voi găsi țigări/pe morminte” (p. 68); „...și după o pipă într-o baie la etaj” (p. 69); „iarna tremuram cu țigările în gură” (p. 71); „oameni care se amețesc/de la primul fum tras” (p. 72).

 

b)                    „vom bea... până dimineața” (p. 9); „dați-mi câte o gură de vin” (p. 27); „într-o cârciumă/la malul mării” (p. 30); „m-a întrebat dacă am băut înainte”, „și cu un pahar de vin în mână”, „am băut toată seara pe banii băieților” (p. 34); „într-o cârciumă cu luminile stinse”, „...atâtea shoturi și atâtea beri”, „toate cârciumile-s închise”, „dansând în cârciumă”, „după o noapte de beție” (p. 35); „obișnuiam să stau la masă cu bețivii cocoșați”, „când începea imnul alcoolicilor ne luam în brațe.../ciocneam halbele aproape goale”, „seara o luam de la capăt/aceleași povești aceleași halbe mizere/.../din același butoi care acum stă neatins sub tejghea” (p. 36); „atunci când uiți zâmbetul cuiva trebuie să bei”, „măcar poți da vina pe băutură”, „uneori uiți până și că bei”, „dar nu uit să iau bere în fiecare seară/să umplu frigiderul cu sticle de vodcă ieftină/...să pun pălinca în congelator”, „așa că bea/din pahare murdare sau direct din sticle” (p. 37); „maică-mea știe că beau”, „am deschis șampania pe acoperișul vecinei”, „să moară de ciudă că îmi permit să beau”, „ascund sticla după canapeaua sfârtecată de ghearele pisicilor” (p. 40); „între piele și cămașă sunt strămoșii bețivi care s-au sinucis din plictiseală” (p. 44); „...în peturile de bere” (p. 47); „un pahar de vodcă ar calma durerea viscerală” (p. 48); „crâșmele se vor deschide dimineața” (p. 54); „ca o minge aruncată pe deasupra unui unchi alcoolic” (p. 60); „marșul funebru va răsuna în barul nostru preferat” (p. 65); „ce a însemnat pentru noi masa răsturnată în bar...”, „...iar barul/e gol” (p. 71); „berea proaspăt-deschisă” (p. 72)

 

Ne-o spune chiar ea: „sunt unul dintre ăia/care scriu despre alcool și tutun/în timp ce consumă alcool și tutun/orice alt subiect este un clișeu” (p. 39).

Știm că e absurd să admitem că nu există alte motive demne de literaturizat în afară de duhănire și pileală (care, fie vorba-ntre noi, sunt fumate & răsuflate de mult), dar cu toate astea n-avem de gând să-i stricăm tinerei scriitoare tabieturile artistice, mai ales că nu e singura poetă/poet care utilizează în exces astfel de motive literare definitorii (din nefericire) pentru generația „verde”.

În poezia de debut a Denisei Ștefan constatăm o fluctuație sporadică a procedeelor de abordare a realului: fie aderă la un minimalism biografic „convențional”, fie aglutinează în jurul unei imagerii fantastice, cu tente deprimiste, mizerabiliste and horror:

„taică-meu era mort în spate/.../actele erau la taică-meu în burtă/.../unghii negre ce zgâriau parbrizul” (p. 18), „am să dansez până au să-mi crească degete în loc de sprâncene și/gândacii vor stăpâni universul” (p. 19), „n-am putut niciodată să iubesc muștele și șobolanii de pe scara blocului/.../am sânge închegat la colțul gurii” (p. 22) – (tot aici, o mică sugestie: la „am atins șinele de tren cu un singur deget/și m-am făcut praf”, puteai folosi „linii de tramvai”, după celebra piesă a lui Deliric, dacă la asta te refereai; așa nu știu câți o să priceapă), „mă întreb dacă aș fi înmormântată singură/.../priviți-mă ca pe o satană mâncătoare de cuie” (p. 27), „undeva există un cuplu care-și/dorește moartea” (p. 63), „injecții înfipte în nervi” (p. 67) – epatări adolescentine, cu iz firesc de superioritate.

Tot aici (în pas cu noul trend al celor „suferinzi” de BPD) depistăm și unele ghidușii lingvistice „sucite”:

„cu spirt nu se pot reîncarna marinarii” (dar cu ce se pot reîncarna? n.m) (p. 63), „fiecare pernă are o inimă ascunsă sub toc și atunci când tocul este/schimbat inima se întoarce/de pe o parte pe alta” (??? n.m) (p. 64), „fața trebuie spălată înainte de cutremur altfel nu se observă cenușa și nici/cearcănele” (după cutremur nu se mai spală? n.m.) (p. 67), „lumea asta există și e prinsă sub pielea palmei noastre stângi” (iar de sub tegumentul palmar al mâinii drepte e absentă? n.m.) (p. 70) ș.a. Vorba aceea: „Mulți au fost atrași de stanțele bacoviene, însă puțini le-au înțeles”.

E o neseriozitate în lirica autoarei, un soi de Îmi vine să mă sinucid, dar mai întâi tre să pufăi o țigare – ceva nerumegat îndeajuns, căci la 22 de ani chestiunea nu se mai mestecă, ea se dă direct pe gât.

În succinta notă biografică, Denisa Ștefan afirmă că în 2020 s-a numărat printre finaliștii Concursului anual de debut în poezie organizat de Casa de Editură Max Blecher. Poate că ar fi fost necesar încă o „revizie tehnică” a manuscrisului înainte de a-l trimite la tipar. Iar remarca asta (deloc dojenitoare sau exprimată ex cathedra) vine din partea unuia care n-a triumfat nici el pe podiumul concursului cu pricina, deși făcuse parte trei ani la rând (cu patru volume distincte) din grupul autorilor selectați pentru faimoasa listă scurtă, numită la început și lista celor zece.

Orice s-ar spune însă bihoreanca noastră are talent literar, iar ăsta e un lucru indubitabil. Volumul de poezii este străbătut de suficiente versuri briliante, de exemplu la pagina 50, unde găsim o miniatură memorabilă. Cumpărați-i cartea și le veți afla.


https://cdpl.ro/produs/si-plath-dansa-prin-bucatarie-denisa-stefan/


vineri, 18 iunie 2021

Mihók Tamás - „Biocharia. Ritual ecolatru” (Fractalia, 2020)


E ceva din lumea lui Mad Max în epicismul lui Mihók Tamás, ceva ce lasă impresia unui scenariu postapocaliptic sau prelapsarian pentru un film mut, la care o să se holbeze, din staluri ergonomic concepute, familiile de cyborgi care vor popula planeta noastră într-un viitor ce frizează grotescul, dar nu și fezabilul.

Prima lectură a Biochariei irită ochiul cititorului necopt, așa cum hârtia albastră de turnesol se înroșește când intră în contac cu vreun acid. Însă la a doua sau a treia, tabloul ți se înfățișează odihnitor, ca și când ar fi fost dintotdeauna acolo – într-o formă latentă. O învălmășeală de imagini microscopice, o nebunie de chipuri anonime, o țăcăneală macrocosmică, la care posteritatea instruită și responsabilă se va uita ca la o planșă cu pete Rorschach, iar ochii ei bionici, conectați la o inimă preternaturală, vor avea grijă ca cele văzute să nu se mai repete, deși entropia (fie ea și estetică) este de mult ținută sub control.

Uneori, printre rândurile atent selectate, se zărește o siluetă hirsută care vestește că nici Învierea, nici Evoluția n-au avut loc, că transformările sunt intrinsec sortite eșecului, o gură de oxigen inhalată, fiind de fapt două guri de dioxid de carbon expirate.

Acțiunea se desfășoară într-un tărâm dintre tărâmuri, unde stihurile tamásiene sunt murmurate în preajma unui foc ce arde de milenii. Cineva povestește ceva, dar nu știm cine și nici de ce povestește – căci vântul suflă unde vrea. Cu căștile pornite pe urechi și cu smartphone-ul în mână, pășești hotărât pe trecerea de pietoni. E roșu, n-ai sesizat și, cu toate astea, te-ai oprit brusc. Ai scăpat ieftin și nu știi cum s-a întâmplat. Simți că ceva/cineva te-a ajutat și nu poți să-ți îndrepți degetul spre nimeni – nici măcar spre șoferul care n-a claxonat. Ești în aceeași societate distopică, iar de aici nici Christos nu iese teafăr.

Ritualurile ecolatre sunt împlinite cu sârg (chiar dacă într-o fază incipientă putem concluziona că-s de prisos: „frumoși și minoritari/moriști ventilând vacuitatea” – p. 43) într-un du-te-vino dintre un trecut ambiguu și un viitor la fel de instabil, de incert („anotimpurile se confundau cu momentele zilei” – p. 19), uzanțele ambientaliste ale Deșteptării, fiind expediate „telepatic” celor care dorm în continuare și par să nu se mai trezească niciodată.

„Soarele împrăștie alergii” (p. 30), dar noi am lepădat preocupările native. Poetul intenționează ca realitatea să fie starea noastră de conștiință, iar conștiința, fața autentică a realității. Însă eșuează lamentabil, ca orice profet (sau artist devotat) alungat din patria sa.

O înșiruire sacadată de versuri scrise la început pentru alții, dar pe parcurs, redirecționate inevitabil către sine – întrucât cel ce este frate cu codrul (tot mai subțiat, din păcate) trebuie să aibă grijă ca obiceiurile nocive ale (sub)pământenilor angrenați într-un tribalism consumerist mediatizat până la Dumnezeu și-napoi, să nu pună stăpânire și pe el – cel care-și repetă, cu cărțulia sub nas, versetele izbăvitoare.

Prozaismul humanoizilor inhibă și reprimă forța creativă a celui ce știe că Terra e doar o gazdă temporară, ce ne avertizează în mod constant că nu ne mai acceptă mofturile: „certitudinea că pe termen lung musafirul învinge întotdeauna” (p. 20). Rapsodul își inițiază concetățenii: „progresul civilizației fusese testat în vid” (p. 47).

E ceva din lumea lui Mad Max în scriitura lui Mihók Tamás, căci arealul antropic a devenit o vale a plângerii pentru întreaga făptură (bio)chimică și (an)organică. Însă, deși oricine poate fi un erou, până acum... eroi, ioc.

 

http://www.fractalia.ro/biocaria/



Alexandru Vakulovski - „A cui e casa asta?” (Charmides, 2020)


Un volum terifiant și melancolic deopotrivă, pe care nu mi l-aș fi imaginat vreodată c-ar putea ieși din pana „eterată” a autorului Priveliștilor (Charmides, 2017). Pe parcursul cărții am avut senzația stranie că experiez un déjà-vu. Erau de fapt reverberații ale unei lecturi din studenție, când, după ce răsfoisem un roman sau un florilegiu de articole și eseuri aparținând charismaticului (pe-atunci) Savatie Baștovoi, mi-am zis: „Slavă Domnului că părințelul se ocupă și de lucruri serioase!” – asta înainte de-a se întoarce la canțonetele pentru mămicile oblojite și cantilenele pentru copiii nedoriți de mămici.

Textura lirico-epică a poemelor vakulovskiene are ceva din virilitatea (bine înțeleasă) a lui P. P. Pasolini, mai ales cea din vremea în care magistrului italian i se tot găseau circumstanțe agravante, în demersul său de a divulga „misterul” budoarelor ambigene, întrucât ipocrizia nomenclaturistă a Republicii dicta (ca-n orice epocă) spiritul rezonabil al veacului.

A cui e casa asta? reprezintă (și sper să fiu în asentimentul majorității) una dintre lecturile obligatorii pentru toți aspiranții la culmile înzăpezite (sau înnoroite) ale Poeziei, căci fuga de listele cu militarii uciși „la datorie” e martorul ocular al faptului (și deci un simptom explicit) că spaima de „canoanele teoriei literare tradiționale” e încă vie, iar țelul artistic, încă blurat (metaforic vorbind, desigur; nu trageți în mesager!) – în consecință, o colecție de narațiuni brutale (aidoma realității din care provin), neprescrisă celor suferinzi de poeticism atrofiant endemic.

 

„bisericile s-au umplut de cadavre/și de/răniți/e ceva greu și pentru Dumnezeu

a mai trecut o zi/20 02 14/Ucraina/nimeni nu vrea să moară

moartea-i peste tot” (p. 12)

„la Varnița oamenii împing/cu mâinile goale/granița pe care au avansat-o/

soldații ruși sub privirea/pacificatorilor ruși/

ziarele scriu despre/așa-zisa graniță/așa-zisa transnistrie/

mai puțin despre oameni” (p. 34)

„scriitorii din Cernăuți/povestesc la uniunea scriitorilor/că li se închid școlile de/limbă română din Ucraina/că-i tot mai greu/mai greu decât cu rușii/au șters și inscripția românească de pe/catedrală de parcă/Dumnezeu ar vorbi/doar în ucraineană” (p. 55)

 

Astfel că autorul basarabean recomandă – printre pasajele crude ale unei istorii recente, conturate uneori cu lux de amănunte – ca unică metodă sănătoasă pentru dobândirea „iluminării” (adică a detectării și-a însușirii, fie și prin ciordeală, a unei decențe umane firești) răfuiala corp la corp cu omul corupt, umbrit și dedublat din fiecare dintre noi.

Așadar, un abecedar versificat al câtorva rădăcini genealogice specifice unei terori (și, implicit, unei terrorussii), ce sunt la vedere, perforând ascendent solul (uneori reavăn, alteori secetos) al unui teritoriu politizat și disputat de Marile Puteri Mondiale – omenirea.

„Nu poți face din tranșee drum. Mai bine o iei prin arătură”, zice Al. Vakulovski. Iar eu îl cred pe cuvânt.

 

După ce-am terminat recenzia, mi-am turnat bere în paharul pătrățos de whisky și, golind pe sfert punga de arahide prăjite, unse și sărate, mi-am adus aminte de vremurile bune, cu toate că nici atunci nu agream olovina. Așa că dau iama în tastatură, Campionatul lui pește din 2020 se ține în 2021, belesc ochii pe monitor: Finlanda 0 - 1 Rusia, meciul s-a jucat pe Arena Gazprom din Sankt Petersburg, finlandezii marcaseră în minutul 4 al partidei un gol perfect valabil, ce fu anulat de brigada de arbitri. Dar vorba autorului: „...de ce ne-ar interesa/acolo e Rusia/nu-i planeta noastră”.


https://www.goodreads.com/book/show/56478734-a-cui-e-casa-asta



Elena Simion - „Părul de pisică” (CDPL, 2021)


Elena Simion spune ce are de spus, fără ocolișuri. Poeziile ei sunt planul de luptă al unei insurgente implicate în eterna conflagrație a celor două lumi (interioară & exterioară), poezii pe care le împarte cu o naturalețe înspăimântătoare, ca pe niște cocktailuri Molotov, fiecărui participant lucid la Marele Război de Eliberare. Rar mi-a fost dat să citesc un volum de versuri care să-și mențină forța magnetică pe întreg parcursul lecturii.

Aș zice că Elena Simion e cea mai bărbată scriitoare autohtonă pe care am cunoscut-o. Însă din teama de-a-mi fi interpretate greșit vorbele și de-a mi-o lua pe cocoașă, zic doar atât: cei hipoacuzici și cu deficiențe de vedere n-au nicio șansă să se-nroleze în armata celor 300 de pisici conduse de autoare.

Citind acest volum am auzit, de undeva din fundal, un râs vitriolant, care a despicat norii și i-a permis bătrânului Soare să-și rânjească dinții. Aici nu e niciodată vară, ci un perpetuu ger al Bobotezei. Într-o cameră închiriată, cu capul în jos și picioarele pe pereți, autoarea își notează conștiincios impresiile cotidiene.

Balade umoristice compun mai toate pipițele. Elena Simion nu le poartă trena. Eventual, coșciugul.

 

„nu e normal să suferi

de o boală psihică

e ok să o crești acasă, dar nu o scoate în public

aș spune la fel despre copiii urâți

dar cât timp suntem ipocriți

ei nu există”


https://cdpl.ro/produs/parul-de-pisica-elena-simion/