Pesemne că Moni Stănilă, absolventă a unei
Facultăți de Teologie Ortodoxă, ar fi abordat într-o altă manieră volumul
acesta de poezii, dacă n-ar fi rămas tributară (auto)cenzurii cu care inginerii
agronomi decidenți din mediile religioase (în speță, cele tradiționaliste) își
fertilizează pepiniera de ucenici.
Fiindcă e limpede, așa cum e destul de clar că bătrânețea & boala există (p. 38),
că pentru autoare Bau-Baul extraterestru (neamestecat,
neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit)
numit Providență i-ar arde limba cu cărbuni aprinși și i-ar cresta-o cu o sabie
ascuțită, cu două tăișuri și ar exclude-o de la ospățul cosmic (prin frunțile
încruntate și grimasele respingătoare ale comesenilor Domnului), dacă s-ar
apuca de scris „păgânisme” și nu „vorbe de duh”.
„Mi-e frică de ea. Foarte. Are limba roșie ca
paltonul și despicată grotesc” (p. 8).
„Îmi beau cafeaua la cea mai scumpă terasă,
acolo unde un tânăr în cămașă albă...
îmi aduce un pahar de apă cu melasă...
Iar o fată cu degete roșii... zâmbește
doar celorlalți clienți..., celor
care fumează.../.../Și în buzunarul de la șorț ține o agendă secretă în care notează... numele hoților. Uneori vrea
să mă scrie și pe mine.../.../...la această terasă, unde nu mi s-a zâmbit în niciuna din zile” (p. 9; sublinierile
italice îmi aparțin).
Parcurgând Ale
noastre dintru ale noastre, m-am simțit ca la o ședință de „terapie
onirică” la finele căreia, ascultând caseta cu înregistrarea ei, n-am făcut
decât să citesc printre rânduri.
Dar să vedem cine este această creatură de care se
teme atât de tare personajul povestioarelor (nu scriitoarea, cum suntem tentați
să credem altminteri).
- În palton
roșu (îmbrăcat în purpură – Marcu 15:17),
- cu
o blană de vulpe pe umăr (imagine a Bunului Păstor cu oița pe după gât),
- cu dinți
de aur (metal prețios; orice iese din gura respectivă nu poate fi decât
valoros)
- și fără
pantofi în picioare (apanaj al celor umili),
- la primul
semafor (o răspântie)
- așteaptă
de câțiva ani (perioadă nedeterminată; probabil in illo tempore)
- o doamnă
bătrână (Cel vechi de zile),
- ea face
gesturi obscene șoferilor grăbiți (îi invită la „o șuetă”, îi îmbie să
„socializeze”; dar ei sunt presați de treburi mai stringente; Parabola despre
cina cea mare – Luca 14: 16-24).
- Ei o
ignoră (nepricepând „chemarea”),
- doar
arareori câte unul zâmbește și pune frână (realizează că ceva nu e-n
regulă, „se trezește”),
- în secunda
a doua e proiectat (cine nu este mort față de păcat, e incapabil să învie
întru sfințenie)
- de stâlpul
de oțel crescut în asfalt (crucea/piatra din capul unghiului; Hristos n-a
cărat o cruce propriu-zisă în spinare, ci bârna transversală, lat. patibulum, care urma să fie țintuită de
un stâlp mai gros, formând astfel
obiectul de tortură numit „cruce romană”).
- Capul
șoferului se saltă ca un soare pe cerul înalt (cel mântuit s-a unit cu
Soarele Dreptății, fiind acum asemănător cu El) – p. 8.
Altfel spus, femeia în roșu (femeia fatală,
psihanalizabilă până la infinit) e cea care hotărăște cine trăiește și cine dă
ortul popii. Și știm cui aparține acest privilegiu: în credința
(neo)protestantă e, fără drept de apel, prerogativa inalienabilă a lui Hristos,
iar în cea ortodoxă e și un „drit”
transferabil prin har (nu prin fire) Născătoarei de Dumnezeu – căci
numai rugăciunile unei mame pot să înduplece (când nimic nu mai funcționează)
inima fiului ei...; reminiscențe ale unui antropomorfism ancorat în vița
acestui neam.
În strădania ei de a-și perlabora simțămintele de neputință, ce nu se referă neapărat
la nevrednicia robului de-a fi pe
placul stăpânului, ci, din contră, la cele ale unei fiice care s-a dumirit cu privire la contradicțiile și stângăciile
unei paternități divine, ea lasă câteva portițe deschise prin care să zărește
dorința de a se detașa de limitările confesionale, dar îi este anevoios:
„Marea e întinsă ca o oglindă, deasupra o ciupesc
pescărușii/.../Mi-ai dat o mare minunată.../.../Nu știu cum e raiul sau unde
locuiesc sfinții Tăi acum, dar cu Tine nu o pot da după degete, știi... foarte
bine că mie îmi place atât de mult aici. Dacă m-ai întreba, aș alege să rămân”
(p. 74). Versuri ce ne trimit imediat la Pater
Noster-ul lui Jacques Prévert: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Rămâi
acolo/Și noi o să rămânem pe pământ/Fiindcă pământul câteodată e frumos”.
Evident că autoarea/protagonista neagă fățiș acest
fapt, însă inconștientul e mult mai viclean
și scoate la iveală cele tăinuite:
„...lumea își imaginează că frica de moarte ne
face să umplem duminica bisericile, ca să mințim carnea. Eu n-aș zice că e
reacție la frică. Să mă arunc, ca Toma, cu fața la pământ, îmi trebuie curaj.
Frica mă ține în picioare” (p. 87) – adică în postura slugarnică de drepți și
tot în lăcașul de cult, în cazarmă.
„nu spun nici o voia Ta, Doamne, ci doar voile
mele” (p. 37).
„o fac pentru mine de dragul Tău” (p. 43) – o
contradicție.
„știu că între o tagmă și alta voi fi mereu de
partea popilor” (p. 54).
„Și am știut că Te-am dezamăgit când am crezut că
sunt mai bună decât alții” (p. 61).
„În vise înțeleg cel mai bine cât de nepotrivit
trăiesc/și cât de departe sunt de ce ar trebui să fiu. Am/mereu o țigară
palmată, de parcă m-aș afla în București/la festival. Și cu toate astea, nu mă
încarcă/nu mă chinuie, ca visele în care în sfârșit pot urî/pe cineva cu toată
puterea. Experimentez în somn/o ură la fel de nemuritoare ca dragostea. Și mă
trezesc/copleșită. Ține-mă, Doamne, ca să nu Te vând” (p. 69) – eternul
conflict dintre ceea ce vreau eu să
fac și ceea ce (constrâns și chinuit de preceptele unei morale
dogmatic-normative) se cuvine să fac.
Textul lui Moni Stănilă are însă (pe alocuri) ceva
din arhitectura unei literaturi uitate, un je
ne sais quoi caracteristic topicii unei slove
cândva savuroase, o seamă de aparențe și inaparențe ce, ca ploaia pe lână și ca picăturile ce cad pe pământ, nu vor putea fi
percepute în duh și-n adevăr de către
unii, iar majoritatea editurilor ar considera riscant să scoată pe piață o
asemenea creație „vetustă”.
Poeta nu mizează pe estetică sau, cum procedează
numeroși novici, pe senzațional. Ea zugrăvește, într-un stil osebit, un ethos urban (de)sacralizat,
întrebuințând fără sfială un purcoi de termeni și sintagme arhaice: „Liturgica
ora două”, „E ziua judecății”, „Fericiți cei care...”, „...e în haina de
slavă”, „Sună din trâmbițe”, „vistieria cea rea a inimii mele”, „aș păși peste
vasilisc și aspidă”, „îi frâng trupul cu lanțuri și nevoințe”, „țăranul care
cere ploaie la bună vreme”, „...va fi izbăvită”, „iarăși și iarăși cu pace...”,
„miezonoptică”, „să devină biruitor”, „troiță”, „evlavie” etc. Și cine suntem
noi să nu-i respectăm viziunea?
Și eu am absolvit cursurile unei Facultăți de
Maxime Teologice (căci theologia e
altceva, dacă dăm crezare părinților filocalici, și nu părințeilor
microfonofori convocați pe la niscaiva hramuri), și știu pe pielea mea cum e să
nu primești niciun răspuns din partea celor care, chipurile, le cunosc pe
toate. Iar undeva, printre lumânările,
prosoapele și colivele Monicăi, descopăr acea frustrare reprimată – acel Scutiți-mă! rostit blajin, sub forma lui
Blagosloviți, părinte! – pe care am simțit-o și eu odinioară. Iar acest lucru
conferă un atú în plus atât persoanei, cât și operei.
Conchid printr-un citat dintr-un profesor drag
mie, cu nădejdea neclintită că, dacă există o împărăție celestă, suspendată
între ionosferă și exosferă, o să ne întâlnim cândva la poarta aia mare, dar
dincolo de zidurile ei, în ungherul în care-și ține sfântul Pătru cheile, și,
rând pe rând, o să descuiem secretele cărților pe care n-am apucat să le
scriem. Cât despre cele pe care le-am compus – toate-s vechi și nouă toate.
„Execuții în Iran. Creștinii încep să fie persecutați în India. Arabii îl
urăsc pe Sadat. Cum se face că lumea, gâlgâind de atâtea patimi întunecate, nu
explodează?
Papa a reafirmat celibatul preoților. New
York Times scrie că trei mii de catolici părăsesc, în fiecare an, preoția.
Un eșec al creștinismului, o confuzie totală. Biserica, pur și simplu, nu știe
ce să facă în lume. Poate că acesta este prețul ce trebuie plătit pentru
substituirea timp de atâtea secole a lui Hristos – de către creștini!” (Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983),
p. 348).
