Scriitorii adevărați n-au nevoie de elogii, ei
trebuie citiți. Volumul de față stă mărturie că gura păcătoasă a celui care a consemnat
recenzia adevăr grăiește. Poemele lui Adrian Diniș sunt ca o briză proaspătă
peste tarabele cu lubenițe ținute-n soare, deasupra cărora stă inscripționat cu
litere de-o șchioapă: “Poezie românească contemporană”. Mușteriii se apropie, coaja
pepenilor frige – până se răcește o să dureze – și pleacă.
O spun cu mâna pe inimă, strecurată pe sub maieul
de casă, că versurile dinișiene n-au nimic în comun cu imundul spațial,
predictibilul situațional sau infinitezimalul afectiv al plachetelor de poezii
apreciate halucinant de unii critici literari (ca să facă și ei de-o pită;
măcar ei știu cât costă o franzelă) și propulsate, cu-al lor sprijin, pe piața
autohtonă de carte – grație inerției unui set de valori artistice „updatate” și
faptului că lumea este atrasă mai mult de ambalaj decât de conținut. Aici nu e vorba
de hiperutilizata sintagmă referitoare la formele
fără fond, ci taman de contrariu.
Senzualitatea lucidă de care dă dovadă autorul ar
trebui să imobilizeze tetanic mâna creatoare a celor care și-au însușit
titulatura de poeți, deși nu
contenesc să dea chix în ceea ce întreprind pe plan editorial. Ochiul lui
Adrian Diniș penetrează, ca raza unui laser, ceața artificială a realității și
se oprește pe obiectele, stările, fenomenele și ființele încă neîmblânzite ale
erei (post)moderne, astfel că lectura poemelor sale oferă o gratificare mult
așteptată. Cu anevoie mai găsești pe cineva care să vadă pădurea și copacii în
același timp. Puțini ajung la performanța aceasta. Majoritatea „experimentaliștilor”
defrișează faute de mieux doar ca să
constate over and over același
rezultat: că n-au cu ce să se mai laude pe Facebook și că opera lor, privită
analitic, e talașul de care te scuturi înainte de-a te apuca să recitești cărțile
care contează.
Spunând toate astea, mă gândesc că delicatețea
versurilor sale n-are a face cu răfuiala mea cu lecturile obligatorii: să văd
cine și ce a mai compus, să investighez textele noilor „copii teribili” ai
literaturii lui pește. În definitiv, sunt note de jurnal. Eu nu fak cronică
literară și nu m-am lăsat niciodată sedus de ideea de carte providențială – „mesianismul
beletristic” lăsându-mă tot mai indiferent pe zi ce trece. În schimb, am agreat
clipele de claritate, în care, fără niciun efort prea mare din partea mea, mi
s-a dezvăluit omul în toată „splendoarea” sa. Căci în relația cu el, mi-e de ajuns să văd cum
și despre ce scrie, atât aspectul interior,
cât și cel exterior inerente creațiilor defulatoare ale artiștilor constituind
debușeul de unde achiziționez, la preț redus și neținând cont de concurența
neloială a comercianților, sentimente în țiplă și confesiuni pe tavă.
Recunosc, deseori mă uit insistent și la fața omului. În cazul lui Adrian Diniș nu
e necesar. Chipul său se menține pururi tânăr, înfășurat în pixeli.
ALT FEL DE LINIȘTE
nu mai caut decât
un alt fel de liniște
pe care nu mi-a dat-o
niciodată poezia
poate doar câteodată
muzica mâna ei rece
încercând să încălzească
mâna mea caldă tremurând
frisoanele ți-am zis
e din cauză că sunt fericit
o să treacă
http://www.maxblecher.ro/toate_zborurile.php
