Nu i-am înțeles niciodată pe cei care consumă alcool
în cantități industriale, pe cei care se raliază împotriva trupului, așa cum nu
i-am înțeles nici pe cei care colecționează mărci poștale, mașini sport etc. Patimile
de mare anvergură mă lasă indiferent,
întrucât orice tentativă de a-ți deturna libertatea și vitalitatea e un nonsens
inabordabil din numeroase puncte de vedere și, deci, a-i înfiera pe etiliști
mai abitir decât pe narcomani sau pe gurmanzi e fățărnicie curată.
De când lumea și pământul, umanitatea și-a făurit (din
necesitatea unui dialog inexistent în sfera empirică) o serie de legături
distructive, un șir de pripoane în care să-și agațe câte-un organ, câte-un
obiectiv personal, în drumul ei spre țelul nobil (slăvita fantasmă) care îi născocește
visele și îi dirijează experiența cotidiană. Pleiada de ortaci, devotați unui
singur viciu – autosabotarea. Pahare incasabile, umplute până la refuz cu
substanțe dezinhibante. Nevoia omului de a se simți la adăpost de pericolul
disimulării, ferit de toxicitatea chipurilor de bebeluș ale formalităților, protejat
de fețele rânjinde ale dedesubturilor ubicue. (Într-o stacană cu vin orice
prestanță fariseică se diluează...) Nevoia de a-și vărsa amarul, fără să fie
jenat de intervențiile combative ale interlocutorilor. Rușinea pentru care mai
degrabă ar muri, decât s-o vadă cum îi înmugurește în inimă și se deschide apoi
ca un boboc. Alcoolul – substitutul speranțelor oricum deșarte. O pledoarie
pentru fericire, ținută (din banca acuzaților) într-un tribunal al Hadesului.
Un recviem pentru decență, intonat la finele unui film porno.
Nicicând nu am reușit să pătrund epiteliul acestei
cârdășii de inși „degenerați”. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, așa cum
lași o tulburare endocrină să-ți modifice valorile normale ale parametrilor biotici.
Nimic dezumanizant, ba chiar pro evoluție. Căci mutațiile social-culturale sunt
resimțite mereu la nivel individual. A generaliza denotă o temere – teama de a
lua taurul de coarne, somați fiind să participăm la o coridă interminabilă (în
calitate de toreadori), lipsiți de instructajul elementar. Destule motive să
vrei să uiți, nu? Destule indicii că ar fi cazul să bei.
Închin un pahar spre lauda traducătorilor acestui
grupaj de texte bukowskiene, taman de ziua Înălțării Sfintei Cruci. A filosofa
de pe fotoliu e facil și firesc. Când viața îți dă lămâi, te apuci și-ți prepari
o limonadă – spune o veche zicală. Ce te faci însă când nu-ți oferă nici măcar atât?
„[...] nimeni nu-l înțelege pe-un alcoolic... m-am
apucat de băut de tânăr... la 16-17 ani, și a doua zi, dimineața, aveam mereu
parte de asta – privirile alea, ura aia. sigur, părinții mă urau oricum. Dar
mi-aduc aminte că le-am spus într-o dimineață: «Doamne, vasăzică m-am
îmbătat... Voi, ăștia, mă tratați ca pe-un ucigaș...» «Asta-i! Asta-i!» au zis,
«ce-ai făcut e mai rău ca un omor!» spuneau și vorbeau serios. mă rog, ce voiau
ei să spună era că-i compromiteam social în ochii vecinilor și că poate pentru
omor mai exista o scuză, dar pentru băut... niciodată, pentru numele lui
dumnezeu, nu! Probabil că vorbeau serios, fiindcă atunci când a venit războiul,
m-au îndemnat să particip la omor... era ceva acceptabil social” – (p. 60).
„scurte
lansări non-spațiale spre nicăieri
tu
fără nici o expresie
fără nici o expresie
nici una
care nu râzi la nimic –
hai să-ți povestesc
am băut în camere de periferie cu
drojdieri imbecili
a căror cauză era mai bună
în ai căror ochi încă se-ntrezărea o lumină
ale căror voci mai păstrau un strop de
sensibilitate
și când se făcea dimineață
ne era rău, dar nu eram bolnavi,
eram săraci, dar nu amăgiți,
și ne-ntindeam în paturile noastre și ne sculam
după-amiaza târziu
ca milionarii” – (p. 59).
