N-am plecat încă, dar sunt pe cale să plec. Îmi
pregătesc băgăjelul: un cearșaf, o sticlă cu apă, șervețele umede, o carte,
caietul cu ciorne și loțiunea de protecție a pielii pe care – n-am uitat – o s-o
cumpăr în drum spre plajă. Impropriu spus plajă. Un gazon băltit, cu câte-un
plop ș-un conifer plantați în timpuri de mult apuse, traversat de alei pavate,
două mari și multe mici, umbrite sau nu, mai mult sau mai puțin pătrunse de
iarba virgină îngropată as’ toamnă. E liniște, deci pot citi din poeziile scrise de alții. Un volum nou. Preț
bun. Nerăbdător să-l mistui din scoarță-n scoarță.
Pentru intrarea la ștrand nu se percepe o
megataxă, așa cum se va percepe începând de la 1 sau de la 2 mai. Achit doar
doi lei cincizeci, mi se vântură o chitanță prin fața ochilor, și pe aici mi-e
drumul. Pe podul de pontoane, acoperit cu o pătură de lemne înnegrită de soare,
mă clatin, (extra)terestru, în ritmul apei ce curge într-o tăcere
de-nmormântare, pe care doar veșnicii pensionari ce mă vor aștepta pe gazon, bolnavi
de diabet, o pot înțelege mai bine decât mine. În stânga, în josul balustradei,
spuma brună rămasă între două vase apropiate, în formă de V, îmi transmite o
stare de inevitabil sfârșit pe care orice bărbat plecat la plajă îl va simți
mai devreme sau mai târziu când va privi spre peisajul din peisajul proiecțiilor
sale mintale, mereu trecute cu vederea, mereu acolo, ascunse și tăioase, dulci și amare, gânduri cu și despre
făpturile dezbrăcate – o pură panoramă a tinereților mereu râvnite. Mii de clăbuci,
pulsând deasupra apei, intrau și ieșeau prin pâlnia celor două vase. Din
laptele negru se iviră mai multe bidoane de plastic, ce alunecau, în jocul
mărgelat al spumei, ca niște dildo-uri.
Am ajuns pe celălalt mal. Pășesc ca-n zorii unei
zile postapocaliptice. Ochii nu vor să creadă lumina ireal de calmă, terasele
goale, lipsa burtoșilor, tăcerea radiourilor, a mușteriilor, a bunicilor cu
orizonturi reci pentru nepoțeii ce se bălăcesc, fără „Trei la zece lei!”, fără
zarva cartierelor teleportate-n bazine, pe iarbă, printre resturi de semințe,
coji de fistic și pungi de pufuleți: „Dorești?” „Nu, mersi”, printre pieile
răzbronzate care, vichend de vichend,
sosesc aici ca să impresioneze prin aspectul lor zbârcit sau prin cancerul ce
le paște. Dar mă lipsesc acum de toate astea, căci plaja artificială e goală.
Gazonul încă lucește în stropii apelor de dimineață. Cât vezi cu ochii, numai
pustiu.
Din loc în loc, câte-un șezlong alb și lung. C-așa-i
la modă. Vara asta purtăm culori deschise. Pășesc grăbit pe una dintre alei și
mă opresc în dreptul unui copac. Lângă el, la circa trei metri distanță, o băbuță
își potrivea sutienul. Tacticos, de parcă dorea să fie privită. Bretelele îi
mângâiau claviculele, pocnind, în zona sânilor, în două triunghiuri galbene, ce
îmbrăcau o piele cu pistrui. Își trecu degetul mare pe sub ele, și ajunse la
vârful formelor geometrice. Acolo se opri și făcu cale-ntoarsă.
Stătea lipită de șezlong. Alții de pături. Unele
sunt întinse pe porțiuni de iarbă uscată. Altele, la etaj. Eu am doar un cearșaf,
împrumutat, în tăcere, de la unul dintre colegii de apartament. Îl întind în
bătaia slabă a vântului și-l așez pe gazon. Scot tubul portocaliu cu cremă de
protecție, și-mi aplic, printr-o mișcare narcisică, un strat subțire.
Dau să mă așez și m-așez. Pe jos, ca plajistul. Îmi
simt coatele umede, genunchii la fel. Iarba era udă. Și mă scol. E bine că avem
un sistem de irigare funcțional. Oricât aș încerca să ignor acest aspect, nu o să
rămân așa pe toată durata zilei.
Mă uit la femeia pistruiată ce lucește-n soare, mă
îndrept spre ea și-o întreb, privind cu jind, de unde?..., dacă e pe gratis? și
dacă poate să-mi păzească lucrurile timp de câteva minute? Îmi răspunde într-un
mod plăcut, iar, peste nici trei minute, mă întorc c-un șezlong nou-nouț la
subsuoară, și-i mulțumesc pentru serviciu. Mi-l instalez în raza soarelui, arunc
cearșaful (floarea-soarelui), ver-su-lee-țe să ci-tiim.
Mă întind. E destul de incomod, dar deschid cartea
și-i dau bice. Versurile curg gârlă, unul și unul, ca unse cu ulei de palmier. Vorbesc
de vară, de iarnă, de valurile Mării Negre și, printre multe altele, de
spovedanii cu femei, mult mai multe decât cele de la Mănăstirea Gai, în prag de
Sărbători Pascale, cu miel și ouă roșii.
Închid. Mi-e de-ajuns. Așa că-mi scot ochelarii de
vedere, mi-i ascund sub tricou și pun capul pe spetează. Stau atât cât îi pot
simți dulceața. Când începe să se enerveze, cobor speteaza, îi întorc spatele și
mă uit, pierdut, în zare.
Pistruiata stă pe spate cu sânii ei perfecți, descoperiți,
îndreptați spre cer. Rigiditatea lor pare neverosimilă. „Un loc de rugăciune”,
îmi spun, „o moschee”, aud, „un templu al Celui Viu”, cu două minarete
rotunjite, pline cu rugăciuni. „Cum să fac să intru la slujbă?”
Sunt ca turlele rusești, de forma unor cepe. Cupole
aurite!... Iar la bază, în aval de slipul roșiatic, un râu mi se arată, zemuind
printr-o crevasă bine ascunsă, acum deschisă, prin inspirata poziționare a lăcașului
de cult. „Oh, clinele munților! Oh, întregul ei corp... în sclipiri continue!”
– un mușuroi de luminițe amestecate în brun-roșcata peliculă delicată și
apetisantă, ce urcă și coboară, ca întinsă de-o mână nevăzută, menită s-o apere
de zeul ce-o ardea cu privirea și dorea s-o supună.
Privesc, printre fulgii de plop, cum se-apropie de
clopotnițe aceleași degete mici și jucăușe, cum lovesc, prin atingeri scurte,
rând pe rând, cele două clopote de bronz ce mă cheamă, mlădiindu-se armonios, la
rugăciune.
„Doamne, cum îi scânteiază fiecare por, cum
radiază, cum se deplasează, cum nu-mi dă pace! Nu-i vina mea. Nici vorbă. Cu ce-s
de vină că ea n-are bărbat, că stă, cum stă – pavoazată ca o catedrală în
Florii, deși e goală?
Dacă mi-a pus lesă și carcan, și mă trage spre ea
ca să ne convertim amândoi la religia trupului, ce să fac? Destul cu asceza! Vreau
să mă bucur de natură, de verdele ierbii, de o gură sărată sau de-o vilegiatură
cât mai lungă, cu care să scap, să fug, să evadez. Că dé, e frumoasă. Dar, poate
are vreo fiică, vreo nepoțică. Nu mică-mică, ci măricică. Că doar nu m-oi lega
la cap fără să mă doară cu femeia-geamie. Deși, după cum o văd – într-un balans
de șolduri – ar putea băga în erecție întreg Sinodul Ecumenic.
Prin urmare, mă reapuc de citit. Dau paginile de
la stânga la dreapta (c-așa vreau eu), topind poezie după poezie. Toate cu dudui
frumoase, longiline, cu nopți ale marilor beții, cu aranjamente intersexuale, cu
morți, cu dumnezei, în timp ce fulgii de plop, mai mulți ca la-nceput,
mă-nvăluie, mi se lipesc de piele, îmi intră printre pagini și mi se așază pe
gene. Fulgi albi de primăvară, despre care nu face să vorbești prea des, zboară,
împinși de-o forță a naturii (numiți-o vânt, suflare sau curent), și mă lovesc
în plină figură – nesimțiți, agasanți, ca orice sămânță zburătoare, cu sau fără
ambalaj.
După ore și ore încă nu conteneau să planeze
deasupra gazonului de unde – sagace cititor – mă pregăteam să plec, forțat de
soarele prea tânăr pentru piele mea bătrână, de demoazelele sosite ca să prindă
apusul, de iubiții lor cu freze și iPhone-uri, de lumea clitoridiană care
se-nmulțise, de întâmplarea cu cei doi frați ce nu voiau să se țină de mână, certați
de sora lor mai mare: „Sunteți frați, nu sunteți gay...”, de tipesele care-mi
ceruseră crema antisolară și-mi consumară juma de tub, de limba lor banală:
„Auzi, fată?...” și „Mersi, băiatu’”, de cadența deloc emasculată a versurilor,
de fulgii sătui să-mi tot prorocească, de ei și de mine. Căci, altfel, cum aș putea
să explic că-ntr-o zi călduroasă de prier, m-am dus să mă bronzez pe-o iarbă
puturoasă ș-poi pe-un șezlog incomod, flancat de femei impudice și unsuroase, după
ce-am plătit o taxă ce nu trebuia să existe, căutând la mătușa cea pistruiată
și la râul ei fierbinte, ce curgea, stând pe burtă?...
N-am reușit să închei, că mi-a sunat telefonul.
Era ea.
─ „Pentru Dumnezeu, mamă! Am 29 de
ani.”
Din fericire n-a apucat să m-audă. Închisese
înainte ca eu să-i răspund.
Să continuăm...
