Baletăm pe ritmuri desuete și lăcrimăm cu ceapa-n batistă

 

N-am auzit de Camelia Cavadia, autoarea al cărei roman (Dansează când îți vine să plângi, Editura Trei, 2026) s-a vândut în (fix) 10.000 de exemplare în doar cinci luni de la lansare. Însă prin intermediul cititorului de cursă lungă, Dragoș Cătălin Butuzea (https://chestiilivresti.blogspot.com/), am aflat atât de emerita prozatoare, cât și de isprava ei lăudabilă.

Dacă înțelepciunea hazardului ar fi lăsat situația să treneze (bárem până mâine), probabil c-aș fi ignorat performanța. Numai că algoritmii Facebook sunt condiționați de entități asupra cărora nici imprevizibila providență n-are control, iar la postarea cu pricina au apărut acuze livrate de scriitorul, editorul de carte & promoterul cultural, Andrei Ruse (informații preluate de pe AndreiRuse.ro) referitoare la maniera în care Dragoș C. Butuzea a decis să-și etaleze (dez)interesul pentru astfel de producții literare, denumite generic chick lit (ficțiuni compuse în principal de femei, despre femei și pentru femei) – adică a distribuit știrea prin care Camelia Cavadia își făcea reclamă, adăugând (în mod legitim) gândurile rostite cu voce tare:

 

„în românia, chicklit-ul se vinde bine. iei «arta conversației», mai pui câteva elemente din «aleea cu licurici / firefly lane» (e ecranizat de netflix) și faci un best seller”.

 

Iar de aici, avalanșa de învinuiri: „Cami (așa o numește A. R.)... se bucura de cititori”, iar Dragoș (care se dă mai deștept, în accepțiunea aceluiași A. R.) i-a stricat ploile, recte aprecierile din online. Cităm:

 

„Felicitări! O carte care m a purtat pe aripile vieții... Nu pot spune decât ca am fost binecuvântată de Dumnezeu pe tot acest parcurs. Multumesc cu recunoștință...”

 

„Sunteți minunată! Meritați in totalitate succesul de care aveți parte, să îl savurați din plin!”

 

„O carte excepțională, pe care am citit-o într-un timp record și pe care am făcut-o cadou prietenelor. Ce poate fi mai frumos decât o prietenie sincera care sa fie descoperita de noi... În spatele unei cărți extraordinare nu poate fi decât un om minunat, talentat și sensibil. Mult succes și sa ne încântați sufletele cu cărțile dumneavoastră!”

 

„Felicitari! Este o carte de o profunzime cum greu mai gasesti azi... Va multumesc!”

 

„Ce bucurie mare ca sunteți și pe Voxa!... Avem cu ce să ne încălzim sufletele în serile ploioase de toamnă!...”

 

„Tocmai te ascult pe Audiotribe!”

 

„Ce frumos, așa o confirmare valoroasă! ...mă bucur să aflu că pe lângă toate campaniile reușite funcționează «creșterea organică», povestea fiecărui cititor împărtășită unei alte persoane.”

 

„Wow!”

 

„Mulțumesc pentru recomandare!”

 

„...O carte plină de emoții și trăiri!”

 

„...Ar merita sa devina un scenariu de film!”

 

Și tradiționalul mesaj al sărbătoritei: „Doamne ajută!”

 

Născut în zodia Balanței, zic hai să-i împac pe cei doi beletristobeligeranți, propunându-i lui Andrei Ruse (colaborator al celor de la Zaiafet) să-l invite pe Dragoș (ulterior și pe mine) la o emisiune centrată pe subiectul „De ce citesc ceea ce citesc”.

Nu mică mi-a fost stupoarea când am văzut răspunsul pe care mi l-a aruncat:

 

1. El nu pricepe „dezbaterea”.

2. Are treburi mai serioase, cu super cărți și autori mișto, și n-are vreme de super opiniile noastre.

 

Cunoscându-i pornirile (un clip introductiv, pentru a vă dumiri despre ce individ șprehănim: https://www.youtube.com/watch?v=7cRwAtLM6YY), nu m-am foit mult ca să-i dau replica, promițându-i că, dacă nu-s cum declară domnia sa, o să-i fac celebri (pe scriitorii cărora le închină osanale), iar pe el, de tăt mirazul.

Căci cu asta tre’ să mă ocup în ziua-n care jucătoarele (prefer chick sport-ul) lui Bayern München le întâlnesc pe cele de la Real Madrid – să buchisesc textele de mai jos:

 

„Aveam în jur de 30 de ani când am vorbit prima dată despre inevitabilul ce avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Despre Moarte, mai exact. Dar atunci discuția era mai degrabă un fel de joc, un răsfăț menit să ne arate cât de mult mai era până acolo, de fapt. Cine se va duce prima? Ce se va întâmpla cu celelalte? Pentru cine urma să fie mai greu? Toate erau scenarii pe care le făceam mai degrabă pentru a ne imagina la senectute, nicidecum exerciții menite să ne apropie de teribilul moment. În felul lui era un joc plin de inocență, precum cea a copiilor care pot vorbi detașat despre lucruri sinistre.” (p. 9)

 

Ne întrebăm cum de n-a sesizat redactorul (redactorii?) prestigioasei edituri Trei redundanța, și îndrăznim să reformulăm paragraful. Iată o variantă:

 

Aveam în jur de 30 de ani când am vorbit prima dată despre moarte. Dar atunci discuția mi-a arătat mai degrabă cât de mult mai era până acolo, nu cine se va duce prima, ce se va întâmpla cu celelalte și pentru cine urma să fie mai greu. Scenarii pe care le făceam pentru a ne imagina la bătrânețe, nicidecum exerciții menite să ne apropie de acel moment. Un joc inocent, asemeni copiilor care pot vorbi detașat despre lucruri dureroase.

 

a) După acel inevitabil... (fatumul) nu punem nici „să se întâmple”, nici „mai devreme sau mai târziu” (exclus ambele). Se subînțelege.

b) Joc și răsfăț. Alegeți un singur termen.

c) Răsfățul bagatelizează „dialogul mortuar”.

d) Tăifăsuind despre senectute (vizăm strict plasticitatea noțiunii) e ca și cum ai pălăvrăgi despre energia atomică, a efectua o intervenție chirurgicală la caterincă ș.a.m.d. Să nu uităm de teribilul (nu fermecătorul) moment de la final.

 

„În scenariile pe care le schițam de parcă am fi făcut asta dintotdeauna, eu urma să fiu băbuța ușor ridicolă în cochetăria ei (ce convenabil! n.n.), Ralu să rămână frumoasa învăluită în tristețe risipită, iar Ileana o babetă care impunea respect. De parcă oricât de bătrâne am fi ajuns, ceva din inocența noastră s-ar fi păstrat ca un fir subțire de lumină ce ar fi continuat să rămână aprinsă în ciuda vârstei și a tuturor greutăților. Poate era naivitate, poate doar un fel de a spera că viața nu avea să ne șteargă toate contururile, asperitățile, dulcegăriile. Poate că de aceea râdeam de lucruri înainte să ni se întâmple, părea că astfel ridurile, bastoanele, bolile și orice neputință s-ar fi estompat ca suflate de vânt.” (pp. 9-10)

 

a) Cum poate fi o băbuță (nu hodoroagă sau băbăciune) altfel decât cochetă? Diminutivând cuvântul babă, nu reiese ceva drăgălaș, fercheș... cochet?

b) Învăluit nu înseamnă și „înfășurat”, „împresurat”, „acoperit de...”? Iar în cazul în care substanța care te cuprinde este difuză, împrăștiată (vai de mama ei), nu-și diminuează ea acțiunea?

c) Tristețe (fără adjectiv) era mai potrivit.

d) Să se definească sintagma „tristețe risipită”!

e) „ca un fir subțire...”. Firul e prin natura lui un obiect subțire.

f) „ceva... să rămână aprinsă” – Ceva-ul... sau firul de lumină?

g) „ar fi continuat să rămână” – Miroase a pleonasm.

 

Camelia Cavadia schimbă imediat registrul confesiv cu cel profesoral.

 

„De-a lungul anilor am făcut multiple simulări pe această temă, ocolind de fiecare dată cu obstinație momentul efectiv al pierderii și consecințele devastatoare asupra celor care supraviețuiau, conștiente fiind că moartea uneia însemna de fapt și moartea celorlalte. Căci prietenia noastră se construise ca un triunghi indestructibil ce avea sens doar înăuntrul acelor laturi unite protector.” (p. 10) – italicele ne aparțin.

 

„Trecuseră prea mulți ani de când începuserăm să creștem una în sufletul celeilalte, ca un altoi ce devenea, cu fiecare anotimp, mai bun și mai rodnic. Prea mulți ani de când ne fuseserăm una alteia baston și cârjă, colac de salvare sau pur și simplu motiv de bucurie și preaplin. Învățaserăm să ne târâm sau să ne înălțăm când una, când cealaltă, prea rar toate trei deodată, ca să mai putem desprinde acum lipiturile ce se inseraseră carnal, definitiv. Ileana susținuse întotdeauna că ea va pleca prima dintre noi. Și o spusese de fiecare dată cu atâta convingere, încât ajunseserăm să credem toate în această ordine prestabilită. Ea se ducea prima, Ralu a doua, iar eu ultima. Nu știu de ce, amândouă credeau că le voi supraviețui. La început ne-am amuzat, apoi a devenit o glumă amară pe care o tot făceam prostește, fără noimă. De parcă s-ar fi putut glumi cu astfel de lucruri. Nu le-am spus niciodată – nici nu era nevoie –, dar pentru mine perspectiva de a rămâne supraviețuitoarea acestei prietenii profunde și stabile, tandre și intense, tainice și firești, era de departe cea mai înfricoșătoare.” (p. 10)

 

a) Dacă începuserăți să creșteți „una în sufletul celeilalte”, mai era necesar „ca un altoi...”?

b) Rodnic îl implică pe bun.

c) „Baston”, „cârjă”, „colac de salvare”, „motiv de bucurie”, „preaplin”. N-ați remarcat excesul?

d) „...lipiturile ce se inseraseră carnal, definitiv” are ecoul sălilor de liceu.

e) „desprinde... lipiturile”. Lipiturile nu se desprind. Corpurile lipite, da.

f) Să ne debarasăm de „această ordine prestabilită”: Ajunseserăm s-o credem.

g) „...o tot făceam prostește, fără noimă”. Ori prostește, ori fără noimă.

h) „De parcă s-ar fi putut glumi cu astfel de lucruri”. Pruncii sunt de altă părere.

i) Prietenie profundă, stabilă, tandră, intensă, tainică și firească. Mai oferim câteva calificative (armonioasă, veridică, senină, eternă) și p-ormă strigăm Bingo!

 

„Moartea este singura glumă care nu se termină niciodată cu râs, zisese cineva – nu mai știu cine –, dar noi râdeam de ea, aducând-o mereu în discuții, despuind-o de orice urmă de dramatism și solemnitate, încercând s-o facem să pară neînsemnată. O rostogoleam prin praful zilelor noastre obișnuite (dorim o demonstrație, n.n.), coborând-o prin firesc și făcând-o să pară ridicolă, insignifiantă. Cumva, cu cât o ironizam mai mult, cu atât reușeam să-i luăm din forță și putere, să o batjocorim și să o ținem la distanță de destinele noastre atât de pline de... viață. Probabil că speram – fără să fim conștiente de asta – s-o alungăm în derizoriu, convinse că, dacă o vom trata ca pe o farsă, va avea bunul-simț să ne lase în pace. Măcar o foarte bună bucată de vreme. Și că va avea tot bunul-simț să apară abia când o vom chema. Când, sătule de viață, ne vom încredința de bunăvoie și nesilite de nimeni în brațele ei călduțe, ademenitoare.” (pp. 10-11)

 

a) lipsită de dramatism, de solemnitate... și minimalizată – Ciudată răposare!

b) După ce rostogoleați moartea prin praful zilelor voastre (evident, doar nu ale altora), cum izbuteați să o coborâți în firesc (mai ales că spațiul era cel obișnuit)?

c) și ridicolă, și insignifiantă?

d) forță și putere alăturate tind spre o sinonimie perfectă.

e) „aducând-o mereu în discuții” contrazice „să o ținem la distanță de destinele noastre”.

f) Deci secretul amânării sucombării (inopinate) este persiflarea ei.

g) „...să apară abia când o vom chema” – Bravele fiice ale Evei!

h) „sătule de viață”. Cercetările în domeniul „sastisirii existențiale” afirmă că puțini se fălesc cu sfidări de genul.

i) „ne vom încredința de bunăvoie și nesilite de nimeni”. Ați fost până atunci?

j) Cine v-a păcălit că dincolo de punctul de cotitură vă așteaptă niște brațe călduțe, ademenitoare?

 

Și nici n-am gătat pagina a treia.

Dragoș C. Butuzea (masochist incògnito) a parcurs douăzeci.

 

Volumul e disponibil pe Google Books:

 

https://www.google.ro/books/edition/Danseaz%C4%83_c%C3%A2nd_%C3%AE%C8%9Bi_vine_s%C4%83_pl%C3%A2ngi/qYHWEQAAQBAJ?hl=ro&gbpv=1&dq=danseaz%C4%83+c%C3%A2nd+%C3%AE%C8%9Bi+vine+s%C4%83+pl%C3%A2ngi&printsec=frontcover.

 

P.S. Intrând pe EdituraTrei.ro, am observat că poate fi achiziționat cu o reducere de 30% (versiunea tipărită) și 40% (formatele electronic și audio). Ne-am dat seama cum stă treaba analizând comentariile, majoritatea provenind de la conturi suspecte.

Să mai amintim că autoarea a deținut funcția de PR Manager Pro TV din decembrie 1995 până-n mai 2014? Eu zic că da. Și nu doar la postul de televiziune patronat (o perioadă) de Adrian Sârbu, ci și la cel condus cu braț de fier de Dan Voiculescu, și anume Antena 1, în intervalul iulie 2014 - august 2017 (sursa: FabricaDePr.ro).

 

P.P.S. Îl anunțăm pe Andrei Ruse (care ne-a blocat pe rețeaua de socializare sus-pomenită) că viitoarea capodoperă pe care o vom trece prin ciur și dârmon se intitulează De ce urâm bărbații. Știe el...

 

N.B. Nu scapă nimeni.

(Foto © flickr.com, matt)

Niște unii - ciorna unui articol -

 

Deunăzi pe Facebook, domnul Felix Țele:

 

„Urmează să anunțăm la Dezarticulat Books cel puțin două call-uri pentru creații literare... M-am tot gândit la elefantul din cameră, textele scrise integral sau cu ajutorul LLM-urilor, și cum să tranșez problema în regulamente. În marketing LLM-urile fac deja parte din munca unui «working writer», e doar o unealtă care înlocuiește, printre multe altele, vechile «swipe files» de acum o decadă... (...) Dar hei, nu se așteaptă nimeni la o frază a la Marquez sau Cărtărescu atunci când citește descrierea unei perechi de chiloți pe care vrea să o cumpere sau nu. Nici brandul pentru care scrii, nici cumpărătorul (pe noi ne-ar încânta și o Papadat-Bengescu, n.n.).

DAR. Ca «scriitor de vocație», care ocazional scrie proză scurtă (nu i-am descoperit, pe internet, nici măcar o povestioară, n.n.) deși timpul pe care-l pot dedica scrisului literar e din ce în mai scurt (presimțim că vrea să se confeseze, n.n.), nu folosesc LLMs (decepție! n.n.) (...)

Când vine vorba de literatură, publicul, cel puțin cel de ceea ce numim «literary fiction» (preferăm clasicul «literatură ficțională», n.n.) căruia ne adresăm ca editură, se așteaptă în continuare să cumpere cărți ca să citească texte gândite și scrise de oameni în carne și oase. Totuși, fiind la rândul meu cititor și la fel de deschis la minte ca și publicul (sper), accept să citesc și texte realizate cu ajutorul AI (afirmă că mușteriii doresc numai artă de sorginte umană, apoi o dă la întors și declară că respectivii ar face bine să fie toleranți cu producțiile mașinale, n.n.) dacă acele texte mă incită într-un anumit fel sau mă conving să le parcurg până la capăt (un borcan de gogonele? o sponsorizare?... n.n.). Chiar am citit câteva texte de genul, de la autori români. Foarte, foarte bune.”

 

Noi le-am frunzărit și, într-adevăr, erau extraterestre: stăpâneau la perfecție topica și stilistica klingoniană (să ne ierte fanii Star Trek).

 

„Vom accepta lucrări scrise cu ajutorul AI în concursurile noastre, dar doar dacă autorul/oarea specifică faptul că a folosit LLMs în conceperea textului (early draft, rescriere, pasaje scrise cu ajutorul AI, etc). (...)”

 

1) Referitor la ne-scornelile auctoriale, i se va comunica și cititorului? Am vrea să știm pe ce dăm banii.

2) Ce relevanță au indicațiile cu pricina: că-i bruion sau bun de tipar? Omul și-a compus opera beneficiind de un sprijin semnificativ (și extrem de rapid) din exterior.

3) Le dați apă la moară celor care întrebuințează aceste instrumente, convocându-i ca pe niște fii risipitori (și-au irosit talentul și-amu, cu acordul tătânelui, apelează la subterfugii). Unor neaveniți le este mană cerească acest Haideți, nu vă rușinați! Toată lumea șpiluiește. Dacă așa vă recrutați scriitorii, nu, mersi.

 

„La final, rămâne același joc de șanse, nu afectează «revoluția AI» cu nimic jocul literar.”

 

Fals! Când o „entitate” străină întocmește un roman c-o viteză de 75 cuvinte pe secundă (deocamdată), făurind, în concluzie, un obiect cultural ce nu-ți aparține și nu ți-ar fi trecut prin tărtăcuță decât în situații excepționale, de exemplu: în cazu-n care ai fi devorat batăr un vagon de cărți, adică vreme petrecută în intimitatea și constrângerile lecturii (canci alte activități), și tu îl vinzi și te lauzi cu el ca și când ar fi al tău, iar altcineva își strică spatele la masa de scris (fie că-i pe foaie sau din tastatură) și i se oferă un tratament identic – cum poți să zici că e totuna?

Asta-i fraudă intelectuală și este doar partea tehnică a fenomenului. Căci despre capacitățile cognitive (memorie, concentrare, vocabular, imaginație, iuțeala cu care rumegă idei și scuipă păreri...) ale condeierilor, prin care (nu-i așa) ar trebui să se remarce și, astfel, să prospere – mucles!

Aici nu discutăm despre elevul care a pus virgula înainte de „etc” și a uitat punctul de la sfârșit (chit c-ar merita), ci despre cum pot unii indivizi/unele individe să parvină.

 

„Cum am spus mai sus, să scrii un text «de mână» cere practică, lecturi intense... Și doar pentru că e scris organic nu ai nicio garanție că acel text e bun sau pe placul unui juriu (subiectiv ca orice pe lumea asta, evident). Contraintuitiv (deloc, n.n.), chiar dacă face mai ușoară producția per se, să scrii un text bun pentru jurii sau pentru cititorii de literary fiction cu ajutorul AI e cel puțin la fel de greu.

Noi suntem deschiși și chiar ne dorim să fim surprinși cu texte foarte bune, fie că e vorba de texte organice sau scrise cu AI.

Așadar, mult succes și să citim numai literatură de calitate!”

 

Ce urmează? Probabil o avalanșă de materiale elaborate prin tot soiul de aplicații/servicii software, periate ulterior, pentru care Dezarticulat n-o să plătească drepturi de autor (odată ce-ai inventat un story, de ce n-ai inventa și-un writer? interesul poartă fesul, ce naiba!) și care o să se infiltreze în piața autohtonă de carte după modelul arhicunoscut: a) recenzii peste recenzii (am depistat deja câțiva trepăduși, de ambele sexe, care au rupt atât norma de cronici pe lună, cât și limba română) în niscai reviste care ne-au lăsat (pân-acum) o impresie plăcută, b) promovarea soldățeilor, după ce vor publica și ei (de obicei, la editurile elogiate anterior).

Chestiuni serioase pe care le anticipaserăm, observând în sfera online a combinației niște detalii grăitoare.

De pildă, năzdrăvăniile experimentalistului Dan Sociu, care a mărturisit (via Facebook) că cel de-al treilea capitol (în opinia lui Dan Gulea: „partea cu greutate a volumului” – „Armele dulci ale poeziei critice”, România literară, nr. 32/2024) din Dulce și ieftin (Polirom, 2025) a fost, citez: „scrisă în întregime de Gemini la începuturile sale, ceea ce înseamnă că mi-a fost inspirată direct de Dumnezeu, spre deosebire de restul poeziilor, scrise de o mână muritoare...”.

Adică a furat și (ca orice stângist după ce-o comite) revine în sânul lui Avraam, simulând simptomele „geniului nebun”, pe motiv că „văd o altă lege în mădularele mele, care se luptă împotriva legii minții mele și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7, 23). În traducere liberă: „Fraților, nu mi-s io de vină!” Așa ajung mulți sub aripa conservatoare/conciliantă/aparent naivă a societății.

Însă Dan Sociu n-a solicitat clemență. Bașca, a dat mai departe cu tifla. Ce s-a întâmplat cu acea carte? A primit atenția „promisă” (se cuvine să ținem cont de cei care nu erau la curent cu aranjamentele din culise). La ce editură și-a tipărit următoarea capodoperă? Ați ghicit – la Dezarticulat Books (tot în 2025), instituție soră cu editura Fantomas, patronată de fostul redactor (și coordonator al unei colecții) de la Dezarticulat – Vasile Leac.

Desigur că, împins de la spate, Sociulică a scos o perlă (Sex Deranj, 2026) și la Fantomas, o editură tânără, care a pus în circulație, plimbând țanțoș pe bulevardul liricii, plăsmuirile copertate ale unei autoare fake (lesne de găsit, nu vă stresați).

Nu că ar fi ei la prima abatere (vezi Ionuț Chiva, „Șomerii vs Marian, un roast aprobat de redacția Dezarticulat”, Trepanatsii.ro, 29 august 2021, https://trepanatsii.ro/somerii-vs-marian-un-roast-aprobat-de-redactia-dezarticulat-2/). Plus că anturajul lor internautic colcăie de personaje (cu și fără CNP) care le ridică-n slăvi de carton izbânzile beletristice, de ne întrebăm, în mod justificat, dacă există aievea...

 

 

P.S. Încheierea lipsește.

Din rațiuni obiective, am omis-o din această notă informativă.

Dar va putea fi citită în Istoria literară la care trudesc de câțiva ani.

Când o să apară.

 

(Foto © flickr.com, Partibul)

Funeralii deluxe

 

Un influencer fundamentalist/extremist a fost asasinat (gustând, cum spun occidentalii, din propriul medicament/tratament), iar lumea și-a pierdut din nou busola. Ceremonia de pomenire are loc pe un stadion. Pleată Portocalie vine să-și ofere condoleanțele, suporterii urlă, bocesc la comandă, apoi aplaudă frenetic; Pleată Portocalie dispare. Cu telefoanele-n aer, tragedia este mai lesne de îndurat. Pe scenă apare nevasta răposatului (comparat, de cei invitați la microfon, cu: Moise, Iisus, J. F. Kennedy, Martin Luther King Jr. ș.a.). Printr-o ploaie de artificii ce năvălește de jos (aviz adepților teoriei conjurației mondiale), ea se îndreaptă către pupitrul aflat în spatele unui perete transparent din sticlă securizată. Se oprește, caută spre cer (...un prompter), în jurul ei roiesc cameramani experimentați, chipul i se luminează, dă să plângă, însă-și amintește de angajamentul luat – ochiul vigilent al Fratelui cel Mare nu iartă.

Văduva albă își continuă poliloghia. Joacă atât de prost, încât te apucă dorul după fosta soție a lui Johnny Depp (cum se smiorcăia în sala de judecată, cum își ștergea lacrimile de crocodil...). Batăr acolo era vorba de-un divorț, aici discutăm despre o crimă. Batistuța facilitează miracolul. Ferească sfântul să i se strice machiajul tras cu gletiera! – o cabotină în slujba „U.S.A.”-ului.

Uitându-te atent, cazi inevitabil pe gânduri. E pe cale să izbucnească într-o ieremiadă hollywoodiană, dar supraeul intră-n acțiune și (pentru noi, nicio surpriză) râde cu gura până la urechi. Ținută ireproșabilă, dantură impecabilă... Coafura rezistă. P-ormă devine serioasă și galeria îndoliată nu mai răcnește. Se scapă doar în încheiere, când..., după ce-și verifică textul, rostește placid: „God bless you all and God bless America!” – demonstrația picând la țanc, căci prin năprasnicele scântei ale spectacolului pirotehnic pășește triumfător Conducătorul Suprem. Urmează omagiul său: bla-bla-urile și off-topic-ele de rutină.

Evenimentul se apropie de final. Cuplul regizoral se îmbrățișează... El o atinge, vizibil, puțin mai sus de fese, în vreme ce văduva albă își ridică mâna stângă și, cu pumnul strâns și două degete ridicate, face semnul diavolului (în limbajul gestual, Te iubesc!), ăla pe care-l fac rockerii/ sataniștii/globaliștii la concerte (conspiraționiștilor, ați adormit?) și liderii politici la câte-un summit.

Obrazul ei se odihnește pe inima preaiubitului președinte. Timp berechet pentru pozele de album. Conduita lor grăiește de la sine: el – masculul alfa, dominant, protectiv; ea – pisicuță blândă, ascultătoare; ...privirea ei, aidoma ocheadelor unei actrițe XXX.

 

(Foto © You Tube)

[Un duș rece]

 

„Am adormit târziu, adâncit în incertitudinile care mă bântuie în ultimul timp (frunzărisem pe silabisite Quantum Mechanics: The Theoretical Minimum de Leonard Susskind și Art Friedman).

«Dacă electronii se comportă atât ca particule, cât și ca unde, e posibil ca spiritul liric al lui Gonçalves de Magalhães să oscileze între romantism și transcendență tropicală?»

(lecturasem, de pe ceva blog, un text amplu, cu referire la opera „elegiastului” brazilian – habar n-aveți câtă zdroabă interioară J).

Reanalizând însă cele acumulate-n săptămâna asta toridă (aer condiționat, ioc; ventilator... la magazin – și mă topesc pân-ajung acolo), mi-am dat seama că versurile lui Magalhães, privite-n lumina dualității cuantice, nu-s doar niște stihuri banale/vetuste, ci funcțiile de undă (estetică) ale unei poetici ce colapsează (în proximitatea unui cititor cu dispoziție metafizică erectă) peste-un pahar de chimarrão.

Ș-amu mă fascinează ideea că, într-un univers paralel, Magalhães ar fi putut colabora cu Schrödinger la o „romanță pentru pisica (in)stabilă”, sau ar fi compus o epopee modernă despre overlap-ul dintre „sunt”, „fusei” și „voi fi” (...mort de cald, în situația mea).

În fine. Dimineața a început așa: mi s-a gătat ceaiul (să cumpăr altul... mă cam ustură buzunarul) iar vecina de la patru tocmai ce s-a întors de la maternitate... și, mai ușoară cu trei kile șase sute, vrea cu tot dinadinsul să-și recupereze ecartul ponderal și să-și facă simțită prezența în camera ce se deschide – ochi circumscris într-o cutie expandabilă de chibrituri – deasupra mea.

Aaa, eram să uit! Tre’ să văd dacă Álvaro Mutis a avut vreo opinie avizată despre mecanica moleculară. În caz contrar – Să o inventez!”

 

Și cum îmi notam io conștiincios în Jurnal (că majoritatea autorilor care se respectă țin un caiet în care-și consemnează (ne)împlinirile... (im)perfecțiunile...), dau de clipul ăsta.

Mă opresc, șterg tot și o iau de la capăt.

https://www.youtube.com/watch?v=LDx5pq0DRYM

(Foto © flickr.com, PAUL CASSAR)

Urluială, paie și multă apă de ploaie. Aspecte confesionale ale facțiunii suveranist-leniniste marca AUR

Așa-i dacă-ți petreci nopțile holbându-te la meciurile din NBA, dormi până la zece jumate, iar când consideri că te-ai dezmeticit, amestecând cu lingurița cafeaua recent măcinată în ibricul cu apă opărită, ațipești la loc și visezi la banchetele bahice. Însă ai lăsat fereastra deschisă. Din preajma părculețului cu salcâmi piperniciți și clopotniță falică, un glas gutural anunță o catastrofă iminentă... și capitulezi:

 

Să luăm aminte. Pace tuturooor!

 

Și duhului tăăău. Tăria mea și scăparea mea este Domnul și s-a făcut mie spre mântuiiire.

 

Înțelepciuneee!

 

Din Epistola sobornicească... „HRANĂ, APĂ, ENERGIE - O întoarcere la rădăcinile neamului românesc” citire.

 

Să luăm aminte!

 

Fraaațiloor, a venit vremea ca poporul român să aibă un program de țară care să-l definească în lume și să-i asigure bunăstarea. Independența țării se definește și prin capacitatea de a te gospodări singur. El a fost propus poporului român încă din 2010 și a suferiiit modificări de-a lungul aaanilooor, pentru a răspunde marilor provocări ale prezentului. PIATRA DE TEMELIE A PROGRAMULUI: Instaurarea statului suveranist-distributist și a unei societăți bazate pe democrația participatiiivăăă, în care Adevărul, Libertatea și Suveranitatea sunt axa de valori a dezvoltării României. CE PROPUUUN CONCRET? Un nou model social, economic și politic, inovator și unificator: suveranism-distributismul, menit să producă modificări structurale și, în final, o schimbare de sisteeem, deoarece pe scheletul actual nu se poate construi cu adevărat... Suveranism-distributismul este un model social și economic al libertății și al binelui comun (al frățietății), care se bazează pe producția locală și pe democrația participativă și care poate fi soluția salvatoare pentru orice țară, nu doar pentru Româniiiaaa. Economia suveranist-distributistă este economia lucrătorilor-proprietari, a familiei tradiționale, a comunităților, a producătorului român auteeentiiic. O economie echitabilă, stabilă și morală, care mărturisește tradiția. Democrația participativă reprezintă o sursă continuă de putere pentru cetățenii care se vor putea implica direct în procesul leeegislatiiiv, fără a aștepta pasiv să fie chemați la urne o dată la patru ani. În România, tranziția către democrația participativă și economia de piață în sistem suveranist-distributist marchează începutul Marii Renaaașteeeri Naționaaaleee.

 

Pace ție, cititoruleee!

 

Și duhului tăăău. Aliluia, aliluia, aliluuiaaa!

 

M-am trezit brusc, mi-am scărpinat urechile și-am dat să beau din șvarțul care se răcise. „Unde am mai auzit asemenea gogomănii?”

Examinând graiul doctrinar ce mizează pe contradicțiile lăuntrice și relatia dintre formă și fond, am abordat impetuos textul cu pricina, supunându-l unei canonade hermeneutice. Ținând cont de asprimea metodei apofatice și de seducția maladivă a fetișizării regulilor/rigorilor... calităților cutumiare, mi-am zis că n-o fi bai, și i-am dat bice:

 

UNU. Codexul valah, unealtă propagandistică

 

Am observat că s-a făcut uz de formule retorice vagi și consolatoare („adevăr”, „libertate”, „suveranitate”, „tradiție”, „rădăcini”), care, în loc să lămurească norodul, îi întunecă socotelile. Pericopa „prezidențială” abundă în cuvinte golite de conținut, ce funcționează mai degrabă ca mărci afective, nu ca vectori de interpretare. Întrebuințarea unui glosar sibilinic nu îndulcește amăreala tescovinei, ci îi „transplantează” condiția printr-o alocuțiune mitologică prin care se solicită deshumarea dosarelor „originalității” ginții noastre veșnice.

 

DOI. Amurgul rațiunii prin aderarea la basm și biosferă

 

Nelipsita tendință de a glorifica sorgintea neamului (acest declin înspre mediul înconjurător) este caracteristică estimărilor retrograde, care evită contactul cu complexitatea modernității. A te restitui obârșiilor înseamnă a refuza să-ți asumi contemporaneitatea și antinomiile sale – o născocire „de ultimă oră” pentru o reconciliere (măsluită benevol) cu trecutul (un „mit secular”) – suplinind expertiza minuțioasă cu garanția abracadabrantă și infantilizantă a unor castele de nisip.

 

TREI. Erotizarea ascetică a congregațiilor și a îndeletnicirilor domestic-endogene

 

Conceptele de „lucrători-proprietari”, „familie tradițională” și „producătorul autentic” sunt lesne de demontat, aceste idei „sacralizate” reificând anumite șabloane sociale, pe care ni le oferă ca pe o suită de dezlegări în cadrul eternelor Păresimi. În realitate, aceste ilustrații ascund inegalități cruciale, calchieri ale unor precepte ciocoiești, servite sub forma reveriilor câmpenești (o disimulare a unei neîndoielnice alienări...), printr-un imaginar romanțios/bucolic...

 

PATRU. Plenitudinea răzeșilor și noua arhitectură civică

 

Suntem precauți în fața oricărui proiect macrocosmic ce făgăduiește o schimbare de paradigmă prin reconsolidarea spiței noastre nobile, dacice ș.a.m.d. În siajul dialecticii negative, respingem ipoteza că o stăpânire primenită posedă zelul și priceperea de-a digera discrepanțele fundamentale ale modernității. Orice instanță decizională care se laudă c-ar deține rezolvarea curentă a fluctuațiilor epocii contemporane este deja complice cu logica dominației.

 

CINCI. Suveranismul - rețetar de scăpătări dogmatice

 

Noțiunea de „suveranism-distributism” e aidoma unei reacții resentimentare la globalizare, dar care rămâne prizonieră acelorași tipare noetice intransigente. Speranța unei rebranșări etnice este, în definitiv, o alegorie a integrității pierdute – prodrom al unei nostalgii despotice.

Fragmentul de mai sus relevă o simptomatologie marasmică (mereu actuală), menținută printr-o emfază ce substituie criticii cotidianeității „pașoptismul legendar” (cu efecte lenitive), se angajează să ne „furnizeze” dezrobirea, însă pregătește terenul pentru un plan de control sever (mascat în semantica vredniciei obștești) și nu acceptă disonanțele incontestabile ale societății în dauna unei armonizări artificiale. În rezumat: recurge la un limbaj pseudoemancipator, cu rezoluții atinse de senescență.

 

Îmi suna cunoscut, așa c-am hotărât să-mi reîmprospătez memoria (încercându-mi norocul) cu o culegere de „sinteze la cald” din moștenirea intelectuală a unui strașnic apărător al maselor oprimate... Căci asta face un absolvent de Teologie-Litere în timpul liturghiei de duminică: buchisește cu ardoare „Arhivele Comunismului”, ca să descopere niscai asemănări (de ton, topică, ritm, subiecte explorate...) între orația „Gurului din Carpați” și discursurile lui Vladimir Ilici Lenin. Astfel că, lecturând, volens nolens, una dintre ofrandele sale didactice[1], am găsit, chiar în primele pagini ale cărții, o sumedenie de similitudini.

Pornim de la exortația bolșevistă[2] a „Părintelui Uniunii Sovietice” din Cuvântarea rostită la mitingul de la Casa Poporului din Petrograd, 13 martie 1919, care începe așa:

„Problema de căpetenie care interesează pe cei mai mulți dintre voi este aceasta: cum stau lucrurile cu aprovizionarea și ce măsuri a luat în această privință Consiliul Comisarilor Poporului. Îmi voi permite să vă vorbesc pe scurt despre aceste măsuri. Am intrat într-un semestru greu, de foamete, când toți dușmanii noștri externi și interni..., știind cât de greu o duce populația, încearcă să exploateze această situație, încearcă să răstoarne Puterea Sovietelor[3] și implicit, în mod conștient sau inconștient, să restaureze puterea moșierilor și a capitaliștilor” (p. 30).

Deși vin din ere și contexte ideologice diferite[4], se pot identifica repede câteva afinități stilistice, tematice, vizionare:

 

1. Vocea profetică și apelul la criză

 

Lenin își împărtășește neliniștile ce vizau semestrul complicat („de foamete”) și „adversarii” care se străduiau să destabilizeze statul. Georgescu pomenește de „marile provocări ale prezentului” și de nevoia urgentă de renaștere și reconectare cu izvodul străbun (și sfânt) al neamului („Popoare întregi sunt abandonate în sete și în foame”[5], „Fiecare al treilea om, astăzi în lume, spune: «Mi-e foame». Fiecare al doilea spune: «Mi-e sete». Și aproape fiecare spune: «Mi-e frică»”[6]). Amândoi folosesc tensiunea precarității ca premisă pentru justificarea fisurilor din osatura socială și introducerea unei tactici „inedite” de organizare.

 

2. Depistarea unui vrăjmaș absolut

 

Lenin: „dușmanii noștri externi și interni... [vor] să restaureze puterea moșierilor și a capitaliștilor”. Georgescu: deși nu precizează explicit cine sunt aceste entități ostile, inițiază un conflict între „noi” (vulgul mioritic indigen) și „ei” (mașinăria globalistă/soroșistă) – perspectiva dualistă, de tipul noi vs. ei, fiind esențială ambelor cazuri. Se anticipează izbăvirea colectivă prin repudierea principiilor/demersurilor celor ce țineau de vechea gardă.

 

3. Chemarea la/și căutarea unui țel „spiritual” superior

 

Lenin: eficacitatea sovietelor este legitimată prin opoziția față de asupritori. Georgescu: preconizează o rețea instituțională etică, imparțială și fiabilă, ancorată în ortodoxism, slobozenie și neatârnare. Amândoi învestesc această „cooperativă” cu un imperativ edificator/purificator... – fie în slujba unei prosperități „chinovitice”, fie-n avantajul unei megalavre a „laicatului”.

 

Analogii teoretice

 

a. Distrugerea normelor în vigoare, în favoarea unei pravile neasemuite

 

Lenin: era de părere că monarhia țaristă nu putea fi reformată, ci trebuia stârpită, de aceea a călăuzit o rebeliune. Georgescu o zice răspicat, excluzând probabilitatea ca ceva neviciat și durabil să se ridice pe „scheletul actual” – cerând, deci, o ajustare radicală a sistemului. Ambii preferă o poziție combativă în detrimentul status quo-ului „decadenței”.

 

b. Încrederea în potențialul de netăgăduit al plebei.

 

Lenin: cutezanța/virilitatea/competențele sovietelor – întruchipare „candidă” a voinței proletariatului. Georgescu: „democrație participativă”, în care cetățeanul are un rol activ în procesul legislativ. Amândoi își exprimă suspiciunea referitoare la pluralismul clasic și pretind variante contributive, ostentative și pertinente (deși în sfere pragmatice diverse).

 

În concluzie, voroavele georgesciene nu sunt marxiste, însă îmbrățișează expresii stereotipe asemănătoare cu cele întrebuințate de Lenin: invocarea unei recesiuni presante, detectarea și localizarea inamicilor strategici și lansarea (pe orbita fantasmelor de regresie) unei scheme providențiale, virtuoase și belicoase de redresare bugetară – fictive. Putem afirma că ambii mânuiesc slove meșteșugite (de ruptură, de dezbinare) cu promisiunea unei regenerări sociale – fiecare din unghiuri (noțional-empirice) personale.

Punctul comun (citiți în întregime Proiectul mesianic panregional al CG-ului, ca să vă convingeți) este înfierarea colonialismului nesăbuit (și a inerentei concentrări excesive de resurse). Doar că duetul protagoniștilor statali o scaldă „melancolico-progresist” când vine vorba de restructurarea vetustei orânduiri și reclădirea veritabilă a patriei-mamă. Angajamentele „perestroichiste” ale lui Georgescu (un vlăstar de nădejde al nomenclaturii postdecembriste) n-au nicio acoperire financiară, fiind nimic altceva decât fabulație. Cât despre Lenin, o spune el însuși, când:

 

(1) întrebat ce opinie are despre populația rurală cu stare modestă, a replicat cu seninătate: „...țăran mijlocaș este acela care nu exploatează pe alții, care trăiește de pe urma gospodăriei lui (italicele ne aparțin), căruia de bine, de rău, îi ajung grânele (rostiți, vă rog, acest pasaj utilizând cadența verbală a lui „Kremlin” Georgescu, n.n.), care nu este chiabur, dar nu face parte nici din țărănimea săracă. (...) ...țăranii mijlocași oscilează. Astăzi sunt pentru noi, mâine pentru altă putere. (...) Și în programul pe care-l vom adopta peste câteva zile, noi ne pronunțăm împotriva oricărei violențe față de țăranul mijlocaș. (...) Suntem pentru violență față de chiabur, dar împotriva violenței față de țăranul mijlocaș. (Unde ești, Caragiale?, n.n.) (...) ...politica noastră în această privință este foarte clară... suntem pentru o înțelegere cu ei, pentru concesii” – pp. 14-15. (Știm cu toții ce s-a ales de micii proprietari – au fost expropriați, persecutați și supuși colectivizării),

(2) chestionat în legătură cu dispozițiile care să-i înlăture pe membrii aparatului administrativ imperial, a răspuns prompt: „Ea [Revoluția din Octombrie] i-a dat afară pe vechii judecători și a făcut din justiție o justiție populară. Dar judecător e mai ușor să fii, pentru aceasta nu trebuia să cunoști legile vechi, ci pur și simplu să te conduci după simțul dreptății. (...) I-am dat afară pe vechii birocrați, dar ei au venit înapoi..., își prind în piept (ei, falșii patrioți, n.n.) o cocardă roșie și umblă după posturi grase (deja miroase a banane, blugi și vacanțe în străinătate, n.n.). Ce-i de făcut? Trebuie să luptăm neîncetat... să-i izgonim... să-i supraveghem prin intermediul muncitorilor comuniști și al țăranilor pe care-i cunoaștem nu de azi-de ieri” – p. 15. (vezi acel „Ce mă fac cu voi?” al lui George Simion, precum și alte declarații/mesaje ale sale, ce instigă la acțiuni împotriva ordinii sociale/constituționale etc.),

(3) interpelat cu privire la indignarea unora că în fruntea Armatei Roșii se află slugi ale împăratului/vechea ofițerime, a ripostat cu discernământ: „Trebuie să-i folosim în toate domeniile construcției, deoarece... neavând experiența și pregătirea științifică a vechilor specialiști burghezi, nu o vom putea scoate la capăt numai cu forțele proprii. Nu suntem utopiști... (...) Dacă nu puteți construi clădirea cu materialul pe care ni l-a lăsat lumea burgheză, atunci n-o veți construi de loc (sic!) și nu sunteți comuniști, ci simpli palavragii ...trebuie să învățăm de la ei ...trebuie să folosim munca lor oriunde acest lucru este posibil” – pp. 6-7. (Scor eficiență procedurală: Lenin 1 - Georgescu 0),

(4) s-a decis să ungă pe suflet publicul evident îngrozit (aparent, doar rezervat) de ambivalentul triumf al cauzei socialiste[7], asigurându-i pe cei prezenți în sală că, în mod cert, „chestiunea sătească” va fi remediată: „Trebuie creată o legătură între proletarii de la orașe și sărăcimea satelor... Acum s-a statornicit o foarte strânsă legătură, realizată prin mii de fire invizibile. (...) Acum trebuie să depunem o muncă titanică... Aici nu trebuie să acționăm prin violență, ci numai prin convingere” – p. 7. (Și, amușinând raționamentele distorsionate ale liderului de la Moscova, ajungem, târâș-grăpiș, la elanurile și elucubrațiile misticoide ale carismaticului campion în scatofagie cronică, Călin „One-diliu-show” Georgescu[8]).

Prin urmare, în cazu-n care o să răsfoiți Scrierile tovarășului de tristă amintire, veți remarca rapid maniera conciliantă (generoasă pe alocuri) a justițiarului implacabil, chit că era feerică și profund ipocrită – fiindcă predicase emanciparea poporului[9], instaurând însă un regim autoritar, fusese idealist în cuget, dar dictatorial în practică. Fapt implementat și la noi, în perioada stalinistă/ceaușistă... O temere perfect îndreptățită, via deducție logico-matematică, pentru „nicușoriști”.

 

Mi-am inspectat ceașca. Pelicula groasă de zaț trona pe fundul porțelanului. Metaforă a proclamațiilor recrudescente, dac-o puneam la fiert (un act performativ, în ochii și-n mâinile analist-curatorilor), m-ar fi amăgit cu informațiile ei eronate. Apetitul culinar/cultural e dificil de astâmpărat și îmbracă mantia tangibilului numai pentru a-l înlocui. Apoftegmele mediatice/gastronomice... invadează TikTokul. Fiind nu doar alterări ale existenței obiective, ci nonsensuri sadea, grandomanul Georgică își înalță schela filosofică pe norișorii de bezea. Bulgărele demagogic se dă de-a berbeleacul pe pajiștea stelară a carului cu boi pictat de Grigorescu. Românul s-a născut poet ...și analfabet. Unii își sfidează destinul. Autoînșelarea constă în a manevra aceleași cuvinte în registre distincte... Iar alții nu sesizează decalajul.

Închid telefonul și, preț de câteva clipe, rămân nemișcat, cu privirea ațintită pe oglinda mată a ecranului. Pesemne că înainte de a ne repara țara (sau oricare altă națiune) se cade să reflectăm nițel la ce vrem să spunem când rostim: țară... națiune.

 

(Foto © flickr.com, chrisfriel - thinking about donald trump #1)

---

[1] V. I. Lenin, Opere, Vol. 29 (Martie - august 1919), Editura Politică, 1959.

[2] Bolșevicii = majoritarii; în contrast cu menșevicii = cei aflați în minoritate – aripa echilibrată a partidului, cei care susțineau un socialism mai democratic, bazat pe o propășire graduală, în colaborare cu burghezia liberală.

[3] Soviete (rus. „sfaturi”, „consilii”) erau grupări spontane autoadministrate în timpul revoluțiilor din 1905 și 1917. Ulterior „Puciului din Octombrie”, ele au devenit instrumente de guvernare ale proaspătului instalat regim comunist.

[4] Leninism = revoluționarism inflexibil, materialism istoric și dialectic, ateism militant, abolirea proprietății private, pledoaria pentru un stat centralizat al clasei muncitoare/internaționalismul proletar. Georgism/Georgescianism = suveranism și distributism, conservatorism social-creștin-catolic/universal, euroscepticism, promovarea și sprijinirea proprietăților private mici și mijlocii, autonomie națională, descentralizare treptată.

[5] Călin Georgescu, Cumpăna României, Editura Christiana, 2016, apud Ruxandra Rădulescu, Alimentul pe care Călin Georgescu dorește să-l elimine din meniul românilor, Gândul.ro, 28 nov. 2024.

[6] Ștefan Mandachi, INTRĂ CĂLIN GEORGESCU ÎN TURUL 2? Candidatul cu cea mai mare creștere în sondaje, YouTube, 22 nov. 2024 (interviu difuzat cu două zile înaintea primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024).

[7] Să nu uităm că ne referim la anul 1919: Primul Război Mondial se încheiase, iar Rusia se confrunta cu pagube economice și teritoriale masive, după Tratatul de la Brest-Litovsk, semnat între emisarii Guvernului bolșevic și cei ai Germaniei.

[8] Pentru o listă (audio-video) mai detaliată, recomand episoadele 81, 91 și 101 ale emisiunii Starea Impostorilor, canalul Starea Nației Oficial, de pe YouTube, realizată și moderată de Valeriu Nicolae.

[9] Acesta este termenul corect, căci adesea îl întâlnim pe Lenin în postura unui proroc ce revarsă, de la tribună, râuri-râuri de lumină împăciuitoare, făgăduitoare și reconfortantă spre inimile auditoriului venit să se adape orbește... (de la cel care le livrează minciunele).