Acest studiu
nu se grăbește să fie actual și, paradoxal, își păstrează vigoarea. Mihai
Zamfir nu se căznește să confecționeze istoria prozei românești după niște
scheme scandaloase, el explorează universul scriptural dintr-un unghi pe care
lectura superficială îl lăsase în umbră. Rezultatul este unul cu mult mai
rezonabil decât derizoria periere a corpusului
de aur, și anume: câteva argumente în sprijinul întrebărilor pertinente pe
care le adresăm cărților.
Unde dăinuie
originalitatea procedeului său? În faptul că reducția la un set de valori
(„elemente retorice devenite funcții... încadrabile într-un sistem” – p. 10) nu
sărăcește literatura, dimpotrivă, încearcă să-i evidențieze exigența interioară.
Pornind de la forma creațiilor (calea de acces către ceea ce, sub o diversitate
fictivă, ascund ele), autorul depășește limitele ei, găsind în spatele fiecărei
construcții un principiu de organizare, un fel de resort misterios ce face
posibilă unitatea operei.
De aceea, materialele
„aleatorii” întrebuințate nu-s cele care ocupă locurile cele mai vizibile, ci „libelli cu un fatum defavorabil, uneori infinit mai atrăgătoare decât
capodoperele școlare” (p. 10). Memorialiștii și naratorii experimentali devin
obiectul unui zbor de recunoaștere ce nu se lasă deturnat de ierarhiile
consacrate.
Teoreticianul
știe că măiestria nu poate fi
explicată până la capăt fără a fi, mai întâi, parcursă. Surpriza constă în maniera în care climatul interpretativ
dispare treptat în mrejele adicției primare – cititul. Analiza nu strivește
textul prin tonajul stilisticii
diacronice, din contră, îl pune-n mișcare. De aici, senzația că avem în față
șantierul activ al respectivelor producții.
În 1988,
această libertate a privirii deținea o funcție importantă, cu neputință de
ocolit. Deplasarea înspre mărginime însemna
atât recuperarea unor scriitori, cât și renunțarea la confortul unei „răsfoiri”
prestabilite, cucerindu-te nu fiindcă propunea un nou canon, ci pentru că te
obliga să înțelegi că rețetele sunt
relative și că evaluarea artei se realizează printr-un asiduu și temeinic
exercițiu de sinceritate.
La
aproximativ patru decenii de la prima apariție, lucrarea continuă să ridice
sprâncene și să încleșteze maxilare (Cf. Adrian Mureșan, „Esopicele lui Mihai
Zamfir”, Observator cultural, nr. 1292,
12 februarie 2026, https://www.observatorcultural.ro/articol/esopicele-lui-mihai-zamfir/),
întrucât agerimea cu care a fost compusă nu pretinde admirație oarbă, ea
stârnește doar nevoia de a rămâne fideli metodelor loiale cercetării. Iar aceasta
e proba necruțătoare la care supunem (cu deosebită satisfacție) orice critică.
„Strămoșul
celor mai cunoscute jurnale din secolul nostru este Jurnalul lui H. F. Amiel, primă mărturie romantică asupra zilelor
care trec; în textul acesta dens și masiv, nici până astăzi publicat integral,
asistăm – aparent – la eșecul unui om înzestrat cu toate calitățile și pe care
viciul ascuns al jurnalului îl împiedică să se realizeze. Profesorul de
filosofie și de estetică Amiel, (sic!) nu va fi, până la urmă, nici scriitor,
nici critic, nici lingvist, nici autor al unui sistem filosofic, nici cel mai
mare moralist al secolului – așa cum credeau prietenii lui în tinerețe. Dar va
fi toate acestea la un loc, și încă de o manieră superlativă, în Jurnalul său, în notarea aproape zilnică
timp de 35 de ani (între 1847 și 1881) a modului subtil în care trece timpul.
Cele 16 840 de pagini reprezintă astăzi cel mai măreț monument pe care acest
precursor al lui Proust l-a închinat scurgerii perceptibile a vieții, culorii
cenușii a fiecărei zile care, multiplicată cu șaisprezece mii, dă cea mai
miraculoasă dintre culori. Nici până la Amiel și nici după el n-a reușit nimeni
să obțină în asemenea măsură miracolul din banalitate. (...) Din notarea
amănunțită a celei mai monotone existențe ia naștere o carte fascinantă, adică
o meditație continuă asupra omului ca ființă gânditoare și asupra locului lui
în univers. (...)
Dacă Jurnalul lui Amiel, scris la finele
epocii romantice, dar purtând toate premonițiile secolului nostru, nu are
vârstă și reprezintă un caz extrem, toate marile jurnale care i-au urmat
continuă, involuntar, linia ameliană. (...) În toate aceste jurnale celebre,
motivul sterilității, al inutilității efortului și al cenușiului fiecărei zile sună
în aproape aceiași termeni, ca o perpetuă temă «vanitas vanitatum». (...) Viața
se pliază în asemenea măsură jurnalului, încât nu mai știi cine pe cine
susține. Exorcizare a neantului și exercițiu spiritual vital, jurnalul a
început prin a fi auxiliar și sfârșește prin a deveni preocupare acaparantă. El
reprezintă harta cea mai exactă a spiritului unui scriitor – începând cu
lecturile importante și terminând cu viziunea asupra lumii sau cu dificultățile
meseriei, notate și apoi modelate imperceptibil tot prin intermediul jurnalului.”
(pp. 150-152)
