André Breton - „Iubirea nebună” (Polirom, 2019)

 

După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adorm la ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez că plimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sar peste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odată mobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.

Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțul nu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, în proiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instinctele transsubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:

 

„În vreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată, cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel drept figurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămas nemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, de care depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau deloc finalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată, am simțit-o ca pe însăși emanația dorinței de a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și în dureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregime fragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată, plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mă temeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotind că i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacă te gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilă coborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însă având, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineau ori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi la locul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu un caracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentală din care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)

 

M-am lăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m. – Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!

Emil Cioran - „Îndreptar pătimaș” (Humanitas, 2017)

 

În comparație cu volumele ulterioare (scrise-n franceză), unde robustețea și vioiciunea aforistică ating culmi mai semețe, „Îndreptarul...” (titlul anterior fusese Breviar pătimaș) pare mai curând o colecție de impulsuri frenetice, decât un compendiu sistematic.

Chit că preocupările tematice sunt cele uzuale (disperarea, suferința, (dez)amăgirile comprehensivității și binecuvântările/paradoxurile agnoziei, coteriile bigotești, deriziunea longevității și vehemența dizolvării, apanajele perene ale „cerebralității spirituale” ș.a.m.d.), ele-s reluate fără acel fenomenal salt speculativ pe care îl regăsim în alte opere – motiv pentru care unui cititor neinițiat îi poate induce senzația de poticneală, iar unui cunoscător, doar o variație minoră în proverbialul registru cioranian.

Deși anumite pasaje te fascinează prin sintagme condensate și intuiții fulgurante, ansamblul rămâne inegal, fiind traversat de numeroase oscilații „frazeologice”, care împiedică sedimentarea unei viziuni (monolitice) auctoriale.

Cărticica are însă o însemnătate documentară aparte, relevând un stadiu vital în cristalizarea „postulatelor” artistice ale lui Emil Cioran.

 

• „Precum iubești cărțile pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul.

N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?

Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății – și câte tronuri ale sufletului...” – p. 16

 

• „Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu până unde au ajuns neamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor erori sau pentru sleirea urâtului prin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Și când n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputând susține pâlpâirea înșelăciunilor fecunde, s-au predat tânjirii de apus, lâncezelii spiritului istovit.

Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii – e-o apă moartă ce răsfrânge hoiturile gândului. Furiilor neștiinței datoresc tot ce știu. Când tot ce-am învățat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n față, încep a înțelege totul.” – p. 37

 

• „Cu țara ta te întâlnești din nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt român prin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușește de-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nu o port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre. Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi! Atât de puțintel! Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în «piciorul de plai» al infinitezimalului național.” – p. 66

 

• „Tu nu vezi măreția morții întinzându-și brațele de tihne ca să-ți curme o trudă fără făgașuri? Viața-i un tertip al nebuniei și cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriul său sânge.

Am vrut să trăiesc și am trăit, deși am presimțit că-i nevădit să fiu. Cum să mă țin în clipe, când nașterea m-a osândit călău al timpului?

Am iubit și m-am iubit. Dar dragostele s-au ivit murind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simțuri de șarpe cald.

Tu, Doamne, lasă semnele morții la căpătâiul meu. Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-ai fiu mai blând în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzească sfârșitul pe anii mei sfârșiți. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre, al căror rod umbrește lumea Facerii și nădejdea făpturii.” – pp. 83-84

 

• „După ce-ți pierzi – până la istovire – conștiința în voluptate, ce vijelios năzuiești după frigurile dezlipirii! Să poți sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită, sorbind dulceața nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storși de existență, să-ți întinzi osteneala visului dincolo de cer!” – p. 96

Lucian Blaga - „Poezii” (Facsimil după ediția apărută în 1942, Editura Semne, 2006)

 

E indicat să-i recitești pe clasici – busola nu dă greș. 

În ultimul an de facultate, aliniasem pe marginea mobilei din sufragerie (o combinație: corp de bibliotecă - dulap cu haine) toată floarea cea vestită a patrimoniului literar românesc (Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu...) și, sârguincios ca un neofit fără orizont (dar destupat la minte) m-am căznit o vară întreagă să rumeg din scoarță-n scoarță Operele complete...

Scriitorii fundamentali (fondatori/uzurpatori ai unor tradiții/curente) nu mă tachinau cu reverențe solemne, nu-mi solicitau review-uri pompoase și nu se țineau cu dinții de trofeele culturale sau de diplomele de excelență. Ei îmi cereau o țârucă de bunăvoință.

Indiferent de traseul epistemic al predecesorilor, revenirea la cărțile lor înseamnă nu doar bravură tocilărească, ci gratitudine față de limba ce ne-a ținut (și ne ține) vii, amintindu-ne, cu fiecare filă parcursă, de originea, hotarele și promisiunile care ni s-au (pre)dat.

Au trecut optsprezece ani de-atunci, iar stihurile lui Blaga încă rezistă, conferindu-mi garanția (e bine și o dată la două decenii) că poezia sa (în care odăjdiile mitologice și accesoriile folclorice se asortează cu taina truismelor și noetica tăcerii) este (neignorând contextul) cât se poate de trainică și de insolită. Versurile sale „vetuste” freamătă de o snagă stilistică vrednică (chiar dacă n-avem urechea antrenată) să modereze larma prezentului. Dincolo de faptul că (re)descoperirea autorilor consacrați reprezintă un exercițiu de (re)calibrare ființială, dincolo de manuale și de cronologii, ceea ce persistă e conversația sinceră dintre generații.

Aflu că ieri a fost „Ziua Națională a Lecturii”. Nimic nou sub soare! îmi zic. În școală, îi stâlceam numele (rostindu-l pe un ton nazal și cu gâjâială-n glas: ...Bleaga!), stârnind râsul colegilor. Și continui să m-afund în liniștea asurzitoare a slovelor.

Jean Delumeau - „Frica în Occident. Secolele XIV – XVIII. O cetate asediată” (Editura Art, 2022)

 

Lucrarea lui Jean Delumeau constituie unul dintre cele mai ample atlase ale angoasei colective, proiectat și coordonat cu o dexteritate și c-o migală indubitabile. Cartea nu este doar o incursiune în trecut, ci o radiografie a unei Europe care și-a consolidat structura identitară/matricea culturală sub presiunea unei primejdii permanente. Între secolele XIV și XVIII, regiunile catolice și protestante ni se înfățișează așijderi unor fortărețe împresurate și asaltate de diferite spectre: crize alimentare, secete devastatoare, epidemii, războaie, erezii și o puzderie de amenințări mocnite. Istoricul francez urmărește modul în care acele spaime au modelat conștiința/optica veacurilor, practicile cotidiene (în speță, desidemonice), controversele și parlamentările religioase etc., oferindu-ne o panoramă nedistorsionată a intervalului dintre evul mediu târziu și germenii erei moderne.

Ca atare, aprehensiunea se impune și intră în uzanța vremii, fiind inoculată prin ritualuri și legende confiscate de discursul ecleziastic, căci Biserica, departe de-a fi un adăpost în calea implacabilului „pericol” metafizic („relația crimă-pedeapsă divină, începând chiar pe această lume, a devenit mai mult decât oricând o evidență pentru mentalitatea occidentală” – p. 338), amplifică, prin stresul exterior (ce recurge la reiterări autoritare culpabilizante și la răsplata neîntinată a urgiei dumnezeiești), agitația interioară – fapt ce determină „populația creștină” să se refugieze în superstiții, exorcisme și-n frecvente procesiuni de împăciuire a Providenței. Astfel, civilizația apuseană în cauză ni se conturează ca o societate vigilentă, mereu pregătită să digere repercusiunile unei inexorabile catastrofe.

Pe lângă echilibrul fin dintre strictețea metodologică și fluxul narativ, remarcăm o infinită putere de concentrare, sintetizare și valorificare a informațiilor. Expunerea (lipsită de rigiditatea academică) alunecă firesc, iar paradigmele furnizate cimentează argumentația. Nu întâlnim simple statistici, ci mai degrabă niște destine încâlcite într-o urzeală obștească asupra căreia planează molimele, diavolii, ocultismul, xenofobia ș.a. – cu temerile adiacente.

Importanța volumului rezidă (și) în actualitatea sa, cititorul de astăzi dibuind ușor mecanismele prin care instabilitatea (politică, economică...) și incertitudinea (posterității, redempțiunii...) se propagă și se transformă în comportament de masă, sugerând, concomitent, că fiecare epocă își inventează inamicii.

În acest sens, Frica în Occident... explorează și dezbate atât problema fragilității umane raportată la enigmele vieții, cât și maniera prin care comunitățile își înalță ziduri simbolice pentru a se simți în absolută siguranță.

 

„Epoca noastră, vai! este mai bine înarmată decît oricare alta pentru a analiza critic mărturisirile. Sub tortură se poate smulge orice mărturisire. Este adevărat că, în Anglia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea, a fost mai puțin folosită decât pe continent. Dar foamea și privarea de somn sunt și ele torturi capabile să frângă orice rezistență. La toate acestea se adăuga decalajul cultural dintre judecători și inculpat. Intimidat, înțelegând uneori prost întrebările ce i se puneau, acesta era gata să răspundă afirmativ. Totuși, în Anglia de exemplu, unele persoane veneau din proprie inițiativă să se autodenunțe judecătorilor. Altele mărturiseau spontan relații uluitoare cu duhurile rele. În sfârșit, altele, negând evidența, se încăpățânau să mărturisească crime pe care nu le făptuiseră. Cum trebuie citite asemenea confesiuni? Răspunsul variază fără îndoială de la caz la caz. Unul cădea într-o stare de depresiune acută – pe vremea aceea se vorbea de «melancolie». Altul căuta o publicitate ieftină. În sfârșit, altul, care în sinea lui își dușmănea de moarte vecinii, se defula exprimându-și dușmănia. Dar aceste mărturisiri spontane nu se considerau valide de către judecători dacă nu erau redactate și traduse în limbajul lor familiar, acela al demonologiei – un limbaj pe care predicația hebdomadară îl aclimatizase desigur progresiv în opinia publică. J.-C. Baroja aduce în această privință mărturia edificatoare a unui inchizitor luminat, Alonso de Salazar y Frias, care, prin 1610, a încercat să demitizeze vrăjitoria din Țara Bascilor. În Memoriile sale, Salazar semnalează importanța capitală a psihozei colective datorate predicilor. La Olague, lângă Pamplona, spune el, oamenii au căzut în cea mai oarbă credulitate după predicile unui călugăr. Aiurea, mărturisirile privitoare la aquelarres (adunări nocturne) și la zborurile prin văzduh spre sabat au fost declanșate în rândurile tineretului de edictul de grațiere din 1611. Iată-ne astfel întorși în universul teologilor și al judecătorilor.” (pp. 587-588)

Norman Manea și Hannes Stein - „Cuvinte din exil” (Polirom, 2011)

Nu-mi amintesc să fi dus până la capăt vreo capodoperă elaborată de „ilustrul prozator al surghiunului”. Prin 2008 m-am înhămat la Întoarcerea huliganului (ascultasem un interviu cu autorul, mi se zgândărise apetitul și, zăcând nerăsfoită pe biroul unei fete ce rămăsese restantă la niscaiva materii/probe practice, o tipă pe care o frecventam în perioada respectivă, mi-am zis să profit de prilejul ivit) și, cu sufletul lărgit de curiozitatea genialității trâmbițate de mass-media neaoșă (frunzărisem și-un articol), m-am apucat de treabă. Însă (neiertată să-mi fie năucirea și disculpată aserțiunea că...) romanul memorialistic cu pricina era o pierdere de vreme.

Peste ani (în lunga ședere la mănăstirea Lupșa), premoniția (fiindcă nu-l terminasem) s-a adeverit. Părintele Maxim mi-a mărturisit, cât timp îmi prezenta fondul bibliotecii monahale, că și el capitulase cu cartea în poală: „Andrei, la nouă ani eu citeam Roșu și Negru de... Știi cine a scris...?” Io cugetam la formația de muzică pop-rock... Aveau ei o piesă – Pastorală.

Ulterior, am constatat că nici pe Alex Ștefănescu nu-l încântaseră neroziile stilistice ale emigrantului „sucevean”.

 

În schimb, volumul acesta are substanță, fiind un dialog al opiniilor personale, mai degrabă decât un șir de confidențe periate. Pribegia nu este abstractizată, ci ancorată în concret, devenind un criteriu de evaluare a culturii europene recente. Așadar, nu asistăm la niște „tranzacții epistolare” pur decorative, cât mai curând la o confruntare de convingeri individuale, care temperează elanul cognitiv al interlocutorilor printr-o disciplină discursivă remarcabilă.

Reflecțiile protagoniștilor se armonizează prin maniera abordării: unul aduce experiența traumatică a Estului, celălalt, rigoarea analitică a spațiului occidental, iar din ciocnirea celor două sfere de influență/atitudinal-axiologice rezultă pagini dense și polemice, debarasate de esopismul intrinsec producțiilor manesciene.

În consecință, textul te cucerește prin claritatea formulărilor și refuzul rezoluțiilor facile (retorica rămâne sobră, argumentativă, ferită de inflația lexicală a colocviilor revizuite), și nu oferă concluzii liniștitoare, ba chiar ridică întrebări incomode despre identitate, apartenență, culpabilitate și despre Istoria care, aidoma unui verdict, ne-a constrâns deseori s-o acceptăm orbește, nu să o examinăm cu discernământ.

 

„H.S.: Odată ați spus că America e un bun hotel.

 

N.M.: Și mai cred încă asta. Și mi se pare foarte important că este așa. Îmi place că guvernul se numește aici «administrație», o administrație a treburilor curente. Dacă e eficientă, atunci e bine, dacă nu e eficientă, alegem alta. Nu există buletine de identitate, statul nu are voie să știe unde locuiesc, ce gândesc, cât de patriot sunt. De la bun început toate astea mi s-au părut minunate.

Îmi place incoerența acestei țări. Cred că dacă ar fi coerentă, cum și-a dorit și a visat George W. Bush, ar fi o catastrofă.

 

H.S.: Ce vreți să spuneți cu asta?

 

N.M.: Sper ca America să nu fie niciodată o construcție perfect omogenă, o entitate pe care să o poți defini ușor. E greu să aduci America la un numitor comun. M-am tot gândit la asta. Când crezi că ai găsit, în sfârșit, o caracteristică esențială, definitorie, fie ea bună sau rea, și spui: Asta e! Asta e America – atunci îți dai seama după o oarecare chibzuială...

 

H.S.: ...că și opusul acestei însușiri e de asemenea valabil.

 

N.M.: Exact. Și tocmai asta e ceea ce îmi place: incoerența.”   (pp. 123-124)

Funeralii deluxe

 

Un influencer fundamentalist/extremist a fost asasinat (gustând, cum spun occidentalii, din propriul medicament/tratament), iar lumea și-a pierdut din nou busola. Ceremonia de pomenire are loc pe un stadion. Pleată Portocalie vine să-și ofere condoleanțele, suporterii urlă, bocesc la comandă, apoi aplaudă frenetic; Pleată Portocalie dispare. Cu telefoanele-n aer, tragedia este mai lesne de îndurat. Pe scenă apare nevasta răposatului (comparat, de cei invitați la microfon, cu: Moise, Iisus, J. F. Kennedy, Martin Luther King Jr. ș.a.). Printr-o ploaie de artificii ce năvălește de jos (aviz adepților teoriei conjurației mondiale), ea se îndreaptă către pupitrul aflat în spatele unui perete transparent din sticlă securizată. Se oprește, caută spre cer (...un prompter), în jurul ei roiesc cameramani experimentați, chipul i se luminează, dă să plângă, însă-și amintește de angajamentul luat – ochiul vigilent al Fratelui cel Mare nu iartă.

Văduva albă își continuă poliloghia. Joacă atât de prost, încât te apucă dorul după fosta soție a lui Johnny Depp (cum se smiorcăia în sala de judecată, cum își ștergea lacrimile de crocodil...). Batăr acolo era vorba de-un divorț, aici discutăm despre o crimă. Batistuța facilitează miracolul. Ferească sfântul să i se strice machiajul tras cu gletiera! – o cabotină în slujba „U.S.A.”-ului.

Uitându-te atent, cazi inevitabil pe gânduri. E pe cale să izbucnească într-o ieremiadă hollywoodiană, dar supraeul intră-n acțiune și (pentru noi, nicio surpriză) râde cu gura până la urechi. Ținută ireproșabilă, dantură impecabilă... Coafura rezistă. P-ormă devine serioasă și galeria îndoliată nu mai răcnește. Se scapă doar în încheiere, când..., după ce-și verifică textul, rostește placid: „God bless you all and God bless America!” – demonstrația picând la țanc, căci prin năprasnicele scântei ale spectacolului pirotehnic pășește triumfător Conducătorul Suprem. Urmează omagiul său: bla-bla-urile și off-topic-ele de rutină.

Evenimentul se apropie de final. Cuplul regizoral se îmbrățișează... El o atinge, vizibil, puțin mai sus de fese, în vreme ce văduva albă își ridică mâna stângă și, cu pumnul strâns și două degete ridicate, face semnul diavolului (în limbajul gestual, Te iubesc!), ăla pe care-l fac rockerii/ sataniștii/globaliștii la concerte (conspiraționiștilor, ați adormit?) și liderii politici la câte-un summit.

Obrazul ei se odihnește pe inima preaiubitului președinte. Timp berechet pentru pozele de album. Conduita lor grăiește de la sine: el – masculul alfa, dominant, protectiv; ea – pisicuță blândă, ascultătoare; ...privirea ei, aidoma ocheadelor unei actrițe XXX.

 

(Foto © You Tube)

[Un duș rece]

 

„Am adormit târziu, adâncit în incertitudinile care mă bântuie în ultimul timp (frunzărisem pe silabisite Quantum Mechanics: The Theoretical Minimum de Leonard Susskind și Art Friedman).

«Dacă electronii se comportă atât ca particule, cât și ca unde, e posibil ca spiritul liric al lui Gonçalves de Magalhães să oscileze între romantism și transcendență tropicală?»

(lecturasem, de pe ceva blog, un text amplu, cu referire la opera „elegiastului” brazilian – habar n-aveți câtă zdroabă interioară J).

Reanalizând însă cele acumulate-n săptămâna asta toridă (aer condiționat, ioc; ventilator... la magazin – și mă topesc pân-ajung acolo), mi-am dat seama că versurile lui Magalhães, privite-n lumina dualității cuantice, nu-s doar niște stihuri banale/vetuste, ci funcțiile de undă (estetică) ale unei poetici ce colapsează (în proximitatea unui cititor cu dispoziție metafizică erectă) peste-un pahar de chimarrão.

Ș-amu mă fascinează ideea că, într-un univers paralel, Magalhães ar fi putut colabora cu Schrödinger la o „romanță pentru pisica (in)stabilă”, sau ar fi compus o epopee modernă despre overlap-ul dintre „sunt”, „fusei” și „voi fi” (...mort de cald, în situația mea).

În fine. Dimineața a început așa: mi s-a gătat ceaiul (să cumpăr altul... mă cam ustură buzunarul) iar vecina de la patru tocmai ce s-a întors de la maternitate... și, mai ușoară cu trei kile șase sute, vrea cu tot dinadinsul să-și recupereze ecartul ponderal și să-și facă simțită prezența în camera ce se deschide – ochi circumscris într-o cutie expandabilă de chibrituri – deasupra mea.

Aaa, eram să uit! Tre’ să văd dacă Álvaro Mutis a avut vreo opinie avizată despre mecanica moleculară. În caz contrar – Să o inventez!”

 

Și cum îmi notam io conștiincios în Jurnal (că majoritatea autorilor care se respectă țin un caiet în care-și consemnează (ne)împlinirile... (im)perfecțiunile...), dau de clipul ăsta.

Mă opresc, șterg tot și o iau de la capăt.

https://www.youtube.com/watch?v=LDx5pq0DRYM

(Foto © flickr.com, PAUL CASSAR)