Zaharia Stancu - „POEZII” (Editura MINERVA, 1987). Antologie, postfață și bibliografie de Artur Silvestri.

 

Putem plasa versurile lui Zaharia Stancu între biografismul câmpenesc și mitologia locurilor natale, unde „materia lirică” nu se aglutinează în jurul plăsmuirilor beatice, ci urcă „vitejește” către colina unei memorii sedimentate lent.

Autorul mizează rareori pe rafinamentul livresc sau pe inovațiile lingvistice (deși nu duce lipsă), rămânând fidel unui etos bine conturat – chit că nu atinge mereu coerența evocatoare pe care cititorul o așteaptă.

Remarcăm aplecarea spre imaginarul rural, filtrat printr-o sensibilitate sobră, în care spațiul (pajiștea, lanurile verzi, iarba crudă, livezile, poteca, miriștea, plaiul de basm...) devine o extensie a vieții interioare, iar peisagistica îndeplinește o funcție existențială și parțial decorativă. Relația cu mediul nu este doar o zugrăveală de amorul artei; din contră, ea păstrează niște caracteristici firești, la îndemâna oricui – căci interesul major nu rezidă atât în originalitatea expresiei, cât în băltirea unei tonalități (chiar dacă inegală) ușor de recunoscut. Există pagini în care intensitatea trăirii compensează fragilitatea arhitecturii verbale, după cum există și secvențe în care linia compozițională se diluează într-un mod previzibil.

Astfel că, judecate strict estetic, stihurile lui Zaharia Stancu nu propun ceva nou, în raport cu evoluția liricii românești moderne, forța lor constând în remanența unui glas recognoscibil, ce revine obsesiv asupra acelorași nuclee tematice.

 

        
                                                         (Zaharia Stancu, 1916)    

NOR DE VARĂ

 

 

Tu, nor de vară rumen, belșug de-argint și apă,

Ce treci prin slăvi de vis ca o năframă fină,

Cum stau trudit și singur încovoiat pe sapă

Și-mi picură sudoarea și lacrima în tină,

Abate-ți mersul și prin acest văzduh o clipă,

Cu fulgere și tunet destramă-te în ploi,

Că azi un pâlc de pasări cu fâlfâiri de-aripă

Pe țarina mea arsă zvârli semințe noi.   (p. 25)

 

 

SÂNGELE DEVINE NEGRU

 

 

Sângele devine negru, mai negru

Decât pământul, decât smoala,

Plopii și-au ridicat brațele,

Salcia singură și-a lăsat poala.

 

Soarele nu vrea, nu mai vrea să apună,

Vulturul zboară, zboară mereu.

Mi-e sete numai de lună, numai de lună,

Și inimii de sângele meu.   (p. 78)

 

 

ROMANȚĂ NAIVĂ

 

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Mă vor îngropa cu un steag și-o goarnă.

Prin văzduhul înalt, plugul timpului

Castele de zăpadă răstoarnă.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Se va rosti o cuvântare.

Unul înalt va spune c-am fost mic,

Apoi c-am fost mare.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Oamenii se plimbă pe lună.

Unde-o fi raiul cu piersici și rodii?

E iarnă grea cu văzduh de furtună.

 

Acum chiar că ar fi bine să mor,

Troiene cad din cer grămadă.

Vreau să lunec din nor în nor,

Alb și ușor, ca un fulg de zăpadă.   (p. 109)

                                        (Zaharia Stancu, 1918)

Am ajuns la POSTFAȚĂ – semnată de Artur Silvestri și intitulată „CÂNTECUL” ARHAIC:

 

„Prin 1922, în lumea gazetărească a Bucureștilor, își făcu apariția un tânăr subțiratec și înalt, care nu împlinise încă douăzeci de ani; ceea ce atrăgea de îndată atenția la el era o privire verzuie și mocnită, misterioasă și prevestind primejdii precum sclipirile unor diamante blestemate. Chipul lung, oval, avea pielea arsă de soare, și buzele trădau o senzualitate de mediteraneean; sprâncenele conjugate și stufoase sporeau impresia de creatură sălbatecă, pe care junele mai degrabă o cultiva cu inteligență decât o documenta psihologicește. Acest tânăr cu înfățișare hotărâtă, lăsând să se întrevadă ceva din tenacitatea balzacianului Rastignac, venea din Roșiorii de Vede ai Deliormanului și se numea Zaharia Stancu. Începuse, cu vreo doi ani mai înainte de aceasta, să publice poezii și continuase cu poeme și cu gazetărie, încântat poate că reușise, puțin înainte de sfârșitul lui 1920, să se facă cunoscut, cu o poezie prin Universul literar al lui Nikita Macedonski. Vremurile erau grele și nesigure, însă în literatura română începuse să se simtă o mentalitate nouă, pe care organismul acesta spiritual o arăta întâia oară de când se scria românește: pentru scriitor, literatura trebuia să fie acum, mai degrabă decât altădată, creație și abia mai pe urmă cultură. Cei care apăreau acum ori începeau să-și consolideze opera, adoptată înainte de război, aduceau cu ei sentimentul că într-o Românie întregită toate valorile vernaculare pot ajunge la o dimensiune națională; cultura românească își descoperea toate componentele și le slobozea energiile, concentrate în vremi, în direcția unei restaurații ideale.

Acest «regionalism», care trebuia, ca să capete vigoare, să ajungă la esența națională, anima și pe acest tânăr venit din Burnas, precum impulsiona pe transilvăneanul Lucian Blaga, pe argeșeanul Ion Pillat, pe moldavii Bucovinei Iulian Vesper, Dragoș Vicol și Mircea Streinul, pe Aron Cotruș, poetul moților, pe liricul târgurilor moldovenești, George Bacovia, pe balcanicul Bucurescilor (sic!), Ion Barbu. O substanță românească rezultată dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adăugaseră stratificații istorice, își căuta încă o dată vocile care să facă să răsune un fond estetic nu atât «nelatin» (precum se exprimase Lucian Blaga), cât «neconsumat». Această revoltă a fondului neconsumat, proprie momentelor în care o integrală a unei culturi își caută idealitatea imanentă ca s-o exprime, explică, dintr-un punct de vedere, desfășurările nepereche pe care literatura română le cunoscu îndată după 1919 și până înainte de 1940. În aproape douăzeci de ani, ea izbuti să se clarifice în direcția resuscitării unui fond antropologic, și chiar dacă aceste îndemnuri se vor reformula abia târziu, după încă douăzeci de ani, este de observat că programul estetic instinctiv putuse, totuși, să-și găsească interpreți pe măsură. Această desfășurare de pânze, valorificând o geografie spirituală cu rădăcină străveche și totuși activă, găsi, printre reprezentanții unui spirit sudic, și pe Zaharia Stancu, om de câmpie din Salcia teleormăneană, rapsodul, pentru multă vreme, al acestei regiuni etnografice.

Poetul e, așadar, un sudic, însă un om al Sudului din stânga Oltului și din văile Vedei și a Călmățuiului; el nu ilustrează spiritul pandur gorjan și nici haiducia olteană. Câmpia lui nu este Bărăganul fără ape, torid în zilele verii, când lasă să se vadă pe orizonturi iluzoria «apă a morților», și sumbru în nopțile adânci, ca de pampă argentiniană. Omul Teleormanului nu e un «gaucho» și nici o vietate a Dunării, care clipocește mai jos, către medievalele raiale; el ilustrează o civilizație a sedentarilor, de îndeletnicire agrară, aflați prin comunicațiile de râuri în legătură cu Argeșul și cu Transilvania, și, mai în jos, cu Balcanii. Pe aici au trecut, în vremi străvechi, tracii, care pătrunseseră adânc în Grecia, ajungând în Tessalia; aci debarcase odinioară Alexandru Macedon și fusese obligat să culce grâul, înalt cât statura unui om, cu lăncile la pământ; aci se așezaseră grecii, venind din cetățile Pontului Stâng, ca să facă, în stânga Dunării, comerț; aci pe lângă păduri, nu simți decât târziu nevoia de a se creștina. Este, față de Vlașca pădurilor, o prelungire a lumii colinare, o punte a Transilvaniei către Balcani, și mulțimile de păstori ardeleni care veneau să ierneze la Dunăre se așezau prin luncile de pe lângă Turnu Măgurele. E, în fine, o lume a văilor, cu satele rânduite unul lângă altul în obști de riverani.

Din această civilizație conservatoare și deopotrivă absorbantă, cu rădăcini în culturile de deal și în acelea de câmpulunguri montane, ieși, deodată, și poezia lui Zaharia Stancu, a cărui operă e, în formula ei fundamentală, a unui poet.” (pp. 149-151)

 

N-am cum să mă ridic la nivelul Cuvântului de încheiere. Odinioară se redacta altcumva. De pe pagina de Wikipedia dedicată lui Artur Silvestri (pseudonimul lui Gabriel Tîrnăcop) aflu care i-au fost deciziile politice („a susținut poziții autarhice și profund antiliberale, xenofobe și antiintelectuale”) și ambițiile culturale (protocronismul și tot ce izvorăște din el).

Or asta nu mă-mpiedică să lecturez mai departe: „Întâile poeme..., izbesc prin ineditul documentului etnografic, apt să reconstituie o regiune mai degrabă decât să afirme o poezie...”

 

 

Daniel Vighi - „Insula de vară - roman underground” (Polirom, 1999)

 

M-am apucat de acest volumaș, presupunând că are ceva estival, și nu m-a dezamăgit, fiind unul dintre acele romane în care narațiunea cântărește cât aerul răcoros al pădurii din spatele meu, lângă care, cu bețele întinse peste luciul tuciuriu al iazului, dau la pește (și citesc) – că de dat la pedale pân-aici am tot dat.

Vighi reconstruiește periferiile Banatului și Crișanei, văzute prin șarmul și atuurile fecioriei, transformând geografia concretă într-un vortex al nostalgiei. Personajele sale (cu nume extrem de ciudate) nu cuceresc lumea (deși ar fi putut), nu trăiesc experiențe spectaculoase (unii-și doresc, ca mine, să captureze „monstrul”, dar ajung să prindă doar „albitură”), rătăcesc, visează (vezi incursiunile castrante ale golanului Turi), iar din această aparentă banalitate se naște certitudinea istorisirilor.

Adineauri am avut o trăsătură. Mi s-a părut. Reiau lectura, ea îmi lasă impresia unei vacanțe eterne: ape care se revarsă, căldură ce toropește, o vegetație vastă, niște amiciții suspecte și mici aventuri care compun un peisaj pitoresc ce dăinuie printr-o atmosferă creionată cu dibăcie.

Farmecul cărții (alcătuite din patru’ș’unu de relatări de la locul faptei) constă în capacitatea de a remodela memoria în variantele ei artistice, unde detaliul regional capătă valoare universală, iar existența obișnuită dobândește o importanță emblematică.

Insula este o oază (timp, spațiu...) a inocenței, recuperată printr-o proză uneori tandră, alteori miștocărească, însă mereu atașată (corporal, afectiv...) de propriile rădăcini.

S-au scurs secole de când n-am mai mers la baltă. Probabil că mi-am pierdut îndemânarea. Trec la capitolul următor:

 

„Astă seară, în vremea când pe același drum se îndreptase el spre birt, nu se întâmplase mai nimic, adică mai clar spus, nu era nimic, totul normal, cum trebuie să fie în lumea asta. Să nu uităm vorba! Normalitatea de care avea nevoie bătrânul Păciură este o realitate a tuturor, fie ei universitari, simpli impostori cu nume de universitari, muncitori, simpli impostori cu nume de muncitori, tineri, moși care abia se târâie pe la cozile din magazine. Toți au nevoie să nu le apară în față ditamai anormalitatea, un șanț ivit pe o noapte cu lună în mijlocul străzii, dar ce poți face când ea apare și te lasă cu gura căscată, o vezi înaintea ta cum ți se arată, inevitabilă. Moșul-pe-atunci-june se apropie de marginea șanțului, mormăie ceva în liniștea aceea de demult și nici nu poți explica felul în care realitatea trece încet, încet, în ficțiune, gata să se umple de un soi de metafizică ce nici ea nu este așa ceva, e un fel de alegorie fără sens: iacătă școala, rămasă la fel după treizeci de ani, adică bănci, podele date cu motorină, afișe pe ziduri, un anume miros neschimbat și sentimentul că timpul s-a făcut țăndări pe coridoarele astea, nu a mai rămas nimic din el, s-a dus pe pustii, inutil ca un sfârc, ca un prunc cu pantalonii scurți cam lungi, trecuți bine de genunchi, un prunc gras căruia un acar din acela care călătorea pe marginea căii ferate, ca să vadă dacă totul e în regulă, unul din ăsta trecând prin dreptul Landului, văzând gașca, atunci la vremea copilăriei, îi spusese «pulică-n trei sferturi»; o alegorie adică, o neputință de a scormoni mai în adâncul lucrurilor și, în fond, chiar dacă ai scormoni, chiar dacă ai căuta mai în adânc, ce-ar fi să fie?, aceleași chestiuni epidermice, lucruri și iar lucruri, fapte și din nou tot așa, fapte printre lucrurile lumii. E vremea din când în când să descoperi că nimic nu se schimbă, că există, ar putea exista, ceva mai adânc pe care nu-l poți prinde nici tu și nici ceilalți oameni, lucrul ăsta îl vei pricepe mai târziu, te va cuprinde mirarea, că adică, vei zice, cum maica zmeilor ai ajuns la sentimentul ăsta.” (pp. 167-168)

Herta Müller - „Im Haarknoten wohnt eine Dame / În coc locuiește o damă” (ediție bilingvă, Vinea, 2006)

 

În interviul Rodicăi Binder („În coc locuiește o doamnă”, România literară, nr. 30/2003), viitoarea nobelardă afirma: „Nu consider aceste colaje drept poeme (nici noi, însă ele au fost publicate ca atare, n.n.). Eu le percep așa cum le-am produs: decupez cuvinte din ziare și reviste, apoi compun imaginile adiacente... Procesul scrierii nu este cel obișnuit; cuvîntul nu se ivește mai întîi în cap și apoi pe hîrtie. Cuvîntul există ca un dat material, îl iau în mînă, îl așez pe hîrtie (aceeași îndeletnicire o au și pruncii, la grădiniță, n.n.). Mișcarea este așadar inversă, ea pornește dinafară spre înăuntru. Firește însă că, la un moment dat, ea își inversează direcția, că eu știu ce vreau și că mă confrunt cu acele cuvinte pe care le am la dispoziție. Dar, în cele din urmă, eu sunt cea care constrînge cuvintele să ajungă la acel rezultat cu care să pot fi de acord. Nu m-aș forța însă niciodată să construiesc aceste texte cu ritm și rimă; de altfel, rimele sunt spontane, naive la prima vedere (și la a cinșpea, n.n.), asemănătoare cu jocurile de cuvinte ale copiilor (mulțumim, n.n.). Dacă ar fi să scriu textele cu mîna, nu aș recurge niciodată la aceste rime și potriviri. (...) În aceste colaje se conturează desigur și ceva «biografic», ele ating și un alt nivel (ce tip de...? n.n.), dobîndesc o oarecare ușurință (se observă de pe Marte, n.n.), o imponderabilitate (aici ne-ați pierdut, n.n.), unele dintre ele au chiar ceva foarte «vesel», dar la fel de des ele au și subînțelesuri, nu sunt lipsite de ironie, fiind acestea teme și elemente care corespund naturii mele. (...) De altfel, realizez aceste colaje deja de zece ani, am scris între timp și două romane și mai știu că uneori rînduri întregi din aceste colaje revin, fără voia mea, chiar cuvînt cu cuvînt (Hmmm! n.n.), în textele romanelor... Așa încît, aproape inconștient (deci nu negați, n.n.), aceste colaje constituie într-un anume fel și o activitate prealabilă, pregătitoare, a prozei. (...) Revenind la colaje, aceste conținuturi sunt ambalate într-o anumită «tonalitate», rima are voie să se legene, să zvîcnească din șold (din altă parte, nu? n.n.), făcînd ca dintr-o dată totul să pară foarte ușor (și de ce n-ar fi? n.n.); dar densitatea se află la mijloc și astfel se creează o tensiune care-mi oferă plăcerea de a «lucra». Mă captivează în această activitate contrastul, permanenta oscilație, acel du-te vino (sic!): la un capăt atîrnă greutatea, iar la celălalt, eu încerc să dau imponderabilitate întregului, să-l învăț oarecum să zboare. Însă numai atunci cînd ceea ce este dens, greu, își poate lua zborul, numai atunci totul are un sens. Aici rezidă și sursa bucuriei pe care o resimt cînd îmi «lucrez» colajele: contrastele, tensiunea care se creează între ele, acesta este și principiul lor de bază...”, și, jonglând bezmetic cu iaste nestihuri, se cufuri peste răsadurile de varză – ca să fim în asentimentul făuritoarei mozaicului literar.

La care se adaugă: „...le pot termina repede, într-o săptămînă am și realizat un colaj”. Nouă ne-ar trebui (maximum) patru ore.

 

 

Sub frizura de gheață văduva

și-a dat ochii la broaște

pe-ai mei la doi soldăței

Sunt plată ca o apă plată

să nu ne confunde cineva

trei pași suntem una ca alta

când ne-ntâlnim la cinema

Fac teii zahăr galben tos

pentru morții din orașul de jos   (p. 39)

 

 

în cămașa de duminică

și-a îngropat pisica după ce-a bătut-o măr

sub un păr

prea tare n-a scheunat

am văzut c-o doare

n-am plâns și m-am pieptănat

cu bere să se lipească și să lucească

de-or face merii labe de pere

furnizorul de vară

o să fluiere-n gară   (p. 65)

 

 

îmi beau rația de lapte

are un iz ciudat

de e bun pentru plămâni

nu-i rău la ficat

fuge de rupe pământul tereza de ghinion

i-am spus

că luna a și trecut de stadion

tereza a luat funia

rația ei de lapte a fost ultima   (p. 119)

 

 

una cheală fără buci

una țipă de-o apuci

alta-i iute cum e geru

și a patra bântuie cartieru

importantă transparentă

fără ochi și fără rentă

o a șaptea necrofila

și a opta mai gentila

mea furnică m-a-nțepat pe strada mare

când eram în deplasare   (p. 191)

 

N. Steinhardt - „Critică la persoana întâi” (Mănăstirea Rohia & Polirom, 2011)

 

A scrie despre acest „buletin literar” presupune acceptarea unei duble provocări: întâlnirea cu un spirit de o mobilitate cerebrală invidiabilă și deslușirea mecanismului hermeneuticii care își arogă (dezinvolt) subiectivitatea. Ceea ce rezultă nu este o banală culegere de eseuri, ci însemnările unui intelectual sadea, locul unde lecturile devin un soi de brașoave sublime, iar tâlcul lor, o asceză voluntară.

Steinhardt nu practică o analiză neutră, din contră, el ne propune una „angajată”, în sensul cel mai fertil al termenului: implicare afectivă, fior etic ș.a., adică o participare sistematică și desăvârșită, întrucât textele abordate sunt filtrate printr-o judecată ce, departe de-a le estompa brianța, le luminează din unghiuri neașteptate. De aici și farmecul lucrării, de vreme ce nu asistăm la disecția paginilor, ci la rendez-vous-ul exegetului cu operele altora.

Cu ochii ațintiți la masa lor, remarcăm eleganța și spontaneitatea abordării – fapt ce reliefează cultura robustă și disciplina mintală a evaluatorului. Nimic pedant sau ostentativ. Asimilată organic, erudiția e pusă în slujba ideilor, nu a demonstrației sterile, căci autorul aparține acelei rare categorii de cronicari pentru care arta cuvântului rămâne, înainte de toate, o experiență existențială, iar Critică la persoana întâi este, așadar, mai mult decât o carte despre cărți, este o pledoarie pentru „amenințările” liberului-arbitru, și anume dreptul cititorului de a-și asuma propriile impresii și comentarii.

Într-un climat interpretativ dominat de simptomatologii infraimaginative și voluptăți borborigmice, vocea lui Nicolae Steinhardt se profilează nu doar ca una distinctă, ci eminamente necesară – cea a unui diagnostician atipic, cu care să tot stai la șuete.

 

„Analiza subtilă, fraza frumoasă ori cuceritoare, profunzimea, grația, seriozitatea, cunoașterea: acestea toate și multe altele, existente la un autor ca Henry James, se află desigur și la Proust. Dar sunt depășite, trecute în umbră, subînțelese, ba și disprețuite, relegate în arierplanuri din ce în ce mai difuze de o altă însușire, pentru care nu cred să fie comparație mai exactă, descriere mai sobră decât evocarea numelui unui personaj istoric: voievodul Vlad Țepeș.

Acesta e omul cel mai apropiat de Proust, nu Henry James. Portretul unei doamne sau Ambasadorii, în raport cu În căutarea timpului pierdut, sunt ca o adiere de vânt față de un uragan. Iar meandrele și cotloanele sufletești scoase la lumină de romancierul anglo-saxon par – raportate la Proust – dulci și edulcorate turte cu anason intrate în concurență cu sticle de șoricioaică și pastile de sublimat corosiv.

Niciodată, nici în paginile sale cele mai izbutite și «mai tari», James nu atinge gradul de cruzime și duritate al lui Proust. Nicăieri mintea și imaginația cititorului nu sunt, fără de voie, pornite a evoca figura lui Dracula. Iată de ce așezarea lui Henry James de către unii esteți și distinși critici ai zilelor noastre pe un același plan cu Marcel Proust nu-i decât iluzie, exces de spirit comparatist, farafastâc, ușurătate.

Cei doi autori seamănă întrucâtva, paralela nu-i lipsită de temeiuri, dar între ei (cu trăsături comune cum se află) e prăpastia. Sălbăticia unuia e necunoscută celuilalt. Deosebirea fundamentală, dirimantă stă în duritate și în virtutea caracterului, în neteama de sânge, suferință și adevăr, în totala spovedanie, trecerea dincolo de orice convenție, rezervă, înduioșare, înduplecare. Proust poate că nu auzise de Țepeș. Spiritul neiertătorului domnitor îi era însă congenital. Era și el convins – vorba lui Machiavelli – că mădularele cangrenate nu se vindecă cu apă de lavandă.

Scrierile lui Henry James au un iz de parfum. Nu tot așa ale lui Proust. De pot aduce olfactiv aminte de ceva, apoi mai curând de cucuta ori fierea și oțetul odată întinse – cu nepăsare într-un caz, cu dispreț și răutate în celălalt – într-o cupă sau pe o trestie unor pătimitori care și ei cunoșteau bine viața și oamenii și vorbiseră despre toate fără înconjur și fără perdea, cu o dragoste aprigă, nemărginită, sacrificială.

Arta nu-i oare și ea un act de jertfă și o dăruire completă, însoțită de cea mai exclusivă și mai totală exigență? Dacă intervin duioșia ori prudența ori rezerva ori concesia, compui cărți frumoase, onorabile și fine și te cheamă, bunăoară, Henry James. Te numești William Shakespeare sau Dante sau Marcel Proust numai dacă ai înăbușit în tine orice alintare, și te expui și spinteci, dezgolești, sfâșii, jupoi, tragi în țeapă nestingherit, ad majorem artis gloriam.” (pp. 99-100)

Cristian Bădiliță - „Jucați-vă mai des cu focul” (Editura Grinta, 2012)

 

Cristian Bădiliță nu este doar un fin cunoscător al literaturii patristice și al istoriei creștinismului timpuriu, ci și un autor cu o voce distinctă, destul de diferită de profilul său academic.

Cu un ton intim și meditativ, versurile lui poartă pecetea introspecțiunii veridice (spunem noi; burgheze, afirmă alții), înrudită cu jurnalul spiritual, observându-se influența formării sale universitare, dar fără să devină scorțoasă sau didactică.

În paginile acestei antologii, intuim mai degrabă inventarul peregrinărilor lăuntrice ale celui botezat în și cu numele ctitorului de jure al celei mai prolifice religii din lume, decât un borderou cu aserțiuni dogmatice și litanii sentențioase.

Cum era de așteptat, C. B. realizează un melanj de sacru și profan, îmbinând eufonic marote confesionale cu amănunte elocvente, „scandaloase”, ce zămislesc o poezie vie, ironică și, pe alocuri, ludică. El folosește un limbaj accesibil, uneori provocator (nu infime îi sunt devierile de la nucleul tematic sempitern înspre gratuitățile și capriciile stilistice periferice), nefăcând rabat de la imaginile dure și de la expresiile neprotocolare, pe care le reglează cu brio. În anumite ipostaze pare de-a dreptul iconoclast, pentru că „probează” virtuțile teologale/cardinale prin criză și revoltă – consecință a laicității sincer asumate.

Găsim, așadar, reminiscențe ale unei tradiții biblice/greco-romane și câteva împrumuturi moderniste, ce amintesc de scriitorii existențialiști și de lirica inter- și postbelică, unde erosul (distructiv și, deopotrivă, demiurgic) și corporalitatea (înălțătoare și, în egală măsură, decăzută) sunt asimilate cu o transparență morală deloc forțată sau cosmetizată.

 

 

Phaidros barbar

 

 

Noapte de vară roasă calm de molii,

Când mă prefac, iubito, -n vârcolac

Și îți trimit la întâmplare sólii

Cu mătrăgună albă să te-mpac.

 

Dar tu arunci cu sânii după iepuri

Și părul ți-l întinzi ca o potecă

Pe care ard șiraguri lungi de becuri

Multicolore, ca-ntr-o discotecă.

 

În zori abia adormi sub un platan

Cu frunzele uscate-n mahalale,

Platanul grec sub care an de an

 

Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale

Și plin de vervă, ca un licean,

Vomită peste tandrele cigale.   (p. 28)

 

 

Viziune

 

 

Cuvântul acesta –

pește eucharistic

dansând

în cenușa acvariului.   (p. 93)

 

 

Dufy

 

 

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Vyață.

Unde-y adevărul?

 

În ceață.

 

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Moarte.

Unde-y nemuryrea?

 

Departe.

 

Spune-my, Dufy.

Mama luy de Yery.

Unde-y tympul?

 

Nycăyery.

 

Spune-my, Dufy.

Spune-my ca să ștyu.

E devreme?

E târzyu.

 

Atuncy, Dufy, spune-my, șy te las.

My se bate pleoapa.

E de rău?

 

Hélas!   (p. 183)

Lorena Enache - „pH 2.1” (Editura Paralela 45, 2018)

 

Nu voi întocmi o recenzie propriu-zisă (consider că dac-ar fi beneficiat de o corectură sadea, volumul ar fi fost unul decent), ci voi trece în revistă câteva dintre „micile” inadvertențe de redactare.

 

• „știu că îmi sunt cușcă și că mă suport umană” – p. 16.

 

???

 

• „nu sunt o femeie independentă/ decât în măsura de sută de votcă” – p. 20.

 

Ar fi fost mai natural: ...decât după (ce beau/consum...) o sută (un pahar...) de votcă.

 

• „...niciun pur nu face spumă peste chipul vostru/ uscați de taxe și impozite, trăiți albastru/ e vai și-amar de-o populație optimistă/ tristă în suflet, ca o curvă familistă” – p. 23.

 

a. Cine este purul/pura care nu se înfurie? Sau autoarea se referea la detergentul de vase – Pur? În cazul ăsta, care-i motivul utilizării degresantului...?

b. Definiți „viețuirea azură”.

c. „tristă în suflet” – Credeam că în creier.

d. Din ce pricină e mâhnită curva familistă? Cât despre populația optimistă și necăjită în același timp...

 

• „• (ușile volumul doi) am o problemă cu ușile/ ori nu le închid/ ori le deschid cu picioarele” – p. 24.

 

Noi, în schimb, n-avem dificultăți în a depista poezia – căci fie se observă de pe lună, fie n-o găsești nici cu microscopul.

 

• „în seara asta o să fiu tare și o să-mi scap telefonul în cada/ cu vanilie/ și picioare/ mozaic de cicatrici/ (...) negru și aproape gras/ (...)// în mine în seara asta o să fie curat/ până la nud/ (...) așa sunt eu de fapt/ adipoasă și vascularizată” – p. 27.

 

a. Presupunând că era tare/puternică, i-ar mai fi alunecat telefonul...?

b. Complimente pentru vană! Nici la Brico Dépôt n-au astfel de modele.

c. „aproape gras” – Preferabil, grăsuț.

d. „până la nud” – Am fi optat pentru o locuțiune mai acătării.

e. „adipoasă și vascularizată” – Ați identificat opoziția/inexactitatea?

 

• „...râd zgomotos ca o poezie supărată” – p. 29.

 

Iar cauza pentru care o poezie iritată/surescitată începe să hăhăie este...?

 

• „te-ascunzi de propria singurătate prin casă/ te-ncui în baie/ dar apocaliptic îți forțezi ușa/ și dai peste tine/ ghemuită în poziția fetală/ îți vine să-ți fuți picioare-n burtă într-una (sic!)/ urli la tine de sus în jos și faci pe nebuna/ privește-te-n perete și jură-te că nu ești goală” – p. 30.

 

NO COMMENT

 

• „...am avut sânge în vulvă să spun oamenilor/ că trag a pământ” – p. 42.

 

„[eu] trag a pământ” – Lămuriți-ne.

 

• „pielea mi s-a rarefiat...” – p. 43.

 

Mai degrabă: ...s-a subțiat.

 

• „tot cancerul ăsta de primăvară m-a înmormântat” – p. 44.

 

V-a adus și flori?

 

• „când nu îmi mai amintesc cum te cheamă/ vin ei și îți dau alt nume/ îmi smulg și mie numele tău roșu de pe obraji/ și când nu mai știu dimensiunea degetelor/ pare că ei dau noroc cu tine în altă lume” – p. 46.

 

Superbă strofă!

 

• „gustul laptelui/ metalic și hrănitor/ muls cu întreagă poezia gurii mele” – p. 47.

 

Mai curând: ...muls cu întreaga poezie a gurii mele.

 

• „întunericul/ ridicat ca un falus/ (...) mă spulber în rate/ îmi tatuez răsuflarea lui blaga” – p. 49.

 

• „degeaba până nu intri pe ușă/ eu toată păpușă te aștept/ aproape dezbrăcată/ pentru că oricum te îmbrac în fiecare zi clandestin/ aproape îmbrăcată/ mănânci carnea cu tot cu satin” – p. 55.

 

Cartea are 134 de pagini.

André Breton - „Iubirea nebună” (Polirom, 2019)

 

După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adorm la ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez că plimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sar peste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odată mobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.

Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțul nu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, în proiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instinctele transsubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:

 

„În vreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată, cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel drept figurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămas nemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, de care depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau deloc finalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată, am simțit-o ca pe însăși emanația dorinței de a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și în dureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregime fragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată, plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mă temeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotind că i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacă te gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilă coborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însă având, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineau ori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi la locul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu un caracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentală din care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)

 

M-am lăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m. – Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!