N. Steinhardt - „Critică la persoana întâi” (Mănăstirea Rohia & Polirom, 2011)

 

A scrie despre acest „buletin literar” presupune acceptarea unei duble provocări: întâlnirea cu un spirit de o mobilitate cerebrală invidiabilă și deslușirea mecanismului hermeneuticii care își arogă (dezinvolt) subiectivitatea. Ceea ce rezultă nu este o banală culegere de eseuri, ci însemnările unui intelectual sadea, locul unde lecturile devin un soi de brașoave sublime, iar tâlcul lor, o asceză voluntară.

Steinhardt nu practică o analiză neutră, din contră, el ne propune una „angajată”, în sensul cel mai fertil al termenului: implicare afectivă, fior etic ș.a., adică o participare sistematică și desăvârșită, întrucât textele abordate sunt filtrate printr-o judecată ce, departe de-a le estompa brianța, le luminează din unghiuri neașteptate. De aici și farmecul lucrării, de vreme ce nu asistăm la disecția paginilor, ci la rendez-vous-ul exegetului cu operele altora.

Cu ochii ațintiți la masa lor, remarcăm eleganța și spontaneitatea abordării – fapt ce reliefează cultura robustă și disciplina mintală a evaluatorului. Nimic pedant sau ostentativ. Asimilată organic, erudiția e pusă în slujba ideilor, nu a demonstrației sterile, căci autorul aparține acelei rare categorii de cronicari pentru care arta cuvântului rămâne, înainte de toate, o experiență existențială, iar Critică la persoana întâi este, așadar, mai mult decât o carte despre cărți, este o pledoarie pentru „amenințările” liberului-arbitru, și anume dreptul cititorului de a-și asuma propriile impresii și comentarii.

Într-un climat interpretativ dominat de simptomatologii infraimaginative și voluptăți borborigmice, vocea lui Nicolae Steinhardt se profilează nu doar ca una distinctă, ci eminamente necesară – cea a unui diagnostician atipic, cu care să tot stai la șuete.

 

„Analiza subtilă, fraza frumoasă ori cuceritoare, profunzimea, grația, seriozitatea, cunoașterea: acestea toate și multe altele, existente la un autor ca Henry James, se află desigur și la Proust. Dar sunt depășite, trecute în umbră, subînțelese, ba și disprețuite, relegate în arierplanuri din ce în ce mai difuze de o altă însușire, pentru care nu cred să fie comparație mai exactă, descriere mai sobră decât evocarea numelui unui personaj istoric: voievodul Vlad Țepeș.

Acesta e omul cel mai apropiat de Proust, nu Henry James. Portretul unei doamne sau Ambasadorii, în raport cu În căutarea timpului pierdut, sunt ca o adiere de vânt față de un uragan. Iar meandrele și cotloanele sufletești scoase la lumină de romancierul anglo-saxon par – raportate la Proust – dulci și edulcorate turte cu anason intrate în concurență cu sticle de șoricioaică și pastile de sublimat corosiv.

Niciodată, nici în paginile sale cele mai izbutite și «mai tari», James nu atinge gradul de cruzime și duritate al lui Proust. Nicăieri mintea și imaginația cititorului nu sunt, fără de voie, pornite a evoca figura lui Dracula. Iată de ce așezarea lui Henry James de către unii esteți și distinși critici ai zilelor noastre pe un același plan cu Marcel Proust nu-i decât iluzie, exces de spirit comparatist, farafastâc, ușurătate.

Cei doi autori seamănă întrucâtva, paralela nu-i lipsită de temeiuri, dar între ei (cu trăsături comune cum se află) e prăpastia. Sălbăticia unuia e necunoscută celuilalt. Deosebirea fundamentală, dirimantă stă în duritate și în virtutea caracterului, în neteama de sânge, suferință și adevăr, în totala spovedanie, trecerea dincolo de orice convenție, rezervă, înduioșare, înduplecare. Proust poate că nu auzise de Țepeș. Spiritul neiertătorului domnitor îi era însă congenital. Era și el convins – vorba lui Machiavelli – că mădularele cangrenate nu se vindecă cu apă de lavandă.

Scrierile lui Henry James au un iz de parfum. Nu tot așa ale lui Proust. De pot aduce olfactiv aminte de ceva, apoi mai curând de cucuta ori fierea și oțetul odată întinse – cu nepăsare într-un caz, cu dispreț și răutate în celălalt – într-o cupă sau pe o trestie unor pătimitori care și ei cunoșteau bine viața și oamenii și vorbiseră despre toate fără înconjur și fără perdea, cu o dragoste aprigă, nemărginită, sacrificială.

Arta nu-i oare și ea un act de jertfă și o dăruire completă, însoțită de cea mai exclusivă și mai totală exigență? Dacă intervin duioșia ori prudența ori rezerva ori concesia, compui cărți frumoase, onorabile și fine și te cheamă, bunăoară, Henry James. Te numești William Shakespeare sau Dante sau Marcel Proust numai dacă ai înăbușit în tine orice alintare, și te expui și spinteci, dezgolești, sfâșii, jupoi, tragi în țeapă nestingherit, ad majorem artis gloriam.” (pp. 99-100)

Cristian Bădiliță - „Jucați-vă mai des cu focul” (Editura Grinta, 2012)

 

Cristian Bădiliță nu este doar un fin cunoscător al literaturii patristice și al istoriei creștinismului timpuriu, ci și un autor cu o voce distinctă, destul de diferită de profilul său academic.

Cu un ton intim și meditativ, versurile lui poartă pecetea introspecțiunii veridice (spunem noi; burgheze, afirmă alții), înrudită cu jurnalul spiritual, observându-se influența formării sale universitare, dar fără să devină scorțoasă sau didactică.

În paginile acestei antologii, intuim mai degrabă inventarul peregrinărilor lăuntrice ale celui botezat în și cu numele ctitorului de jure al celei mai prolifice religii din lume, decât un borderou cu aserțiuni dogmatice și litanii sentențioase.

Cum era de așteptat, C. B. realizează un melanj de sacru și profan, îmbinând eufonic marote confesionale cu amănunte elocvente, „scandaloase”, ce zămislesc o poezie vie, ironică și, pe alocuri, ludică. El folosește un limbaj accesibil, uneori provocator (nu infime îi sunt devierile de la nucleul tematic sempitern înspre gratuitățile și capriciile stilistice periferice), nefăcând rabat de la imaginile dure și de la expresiile neprotocolare, pe care le reglează cu brio. În anumite ipostaze pare de-a dreptul iconoclast, pentru că „probează” virtuțile teologale/cardinale prin criză și revoltă – consecință a laicității sincer asumate.

Găsim, așadar, reminiscențe ale unei tradiții biblice/greco-romane și câteva împrumuturi moderniste, ce amintesc de scriitorii existențialiști și de lirica inter- și postbelică, unde erosul (distructiv și, deopotrivă, demiurgic) și corporalitatea (înălțătoare și, în egală măsură, decăzută) sunt asimilate cu o transparență morală deloc forțată sau cosmetizată.

 

 

Phaidros barbar

 

 

Noapte de vară roasă calm de molii,

Când mă prefac, iubito, -n vârcolac

Și îți trimit la întâmplare sólii

Cu mătrăgună albă să te-mpac.

 

Dar tu arunci cu sânii după iepuri

Și părul ți-l întinzi ca o potecă

Pe care ard șiraguri lungi de becuri

Multicolore, ca-ntr-o discotecă.

 

În zori abia adormi sub un platan

Cu frunzele uscate-n mahalale,

Platanul grec sub care an de an

 

Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale

Și plin de vervă, ca un licean,

Vomită peste tandrele cigale.   (p. 28)

 

 

Viziune

 

 

Cuvântul acesta –

pește eucharistic

dansând

în cenușa acvariului.   (p. 93)

 

 

Dufy

 

 

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Vyață.

Unde-y adevărul?

 

În ceață.

 

Spune-my, Dufy.

Mama ey de Moarte.

Unde-y nemuryrea?

 

Departe.

 

Spune-my, Dufy.

Mama luy de Yery.

Unde-y tympul?

 

Nycăyery.

 

Spune-my, Dufy.

Spune-my ca să ștyu.

E devreme?

E târzyu.

 

Atuncy, Dufy, spune-my, șy te las.

My se bate pleoapa.

E de rău?

 

Hélas!   (p. 183)

Lorena Enache - „pH 2.1” (Editura Paralela 45, 2018)

 

Nu voi întocmi o recenzie propriu-zisă (consider că dac-ar fi beneficiat de o corectură sadea, volumul ar fi fost unul decent), ci voi trece în revistă câteva dintre „micile” inadvertențe de redactare.

 

• „știu că îmi sunt cușcă și că mă suport umană” – p. 16.

 

???

 

• „nu sunt o femeie independentă/ decât în măsura de sută de votcă” – p. 20.

 

Ar fi fost mai natural: ...decât după (ce beau/consum...) o sută (un pahar...) de votcă.

 

• „...niciun pur nu face spumă peste chipul vostru/ uscați de taxe și impozite, trăiți albastru/ e vai și-amar de-o populație optimistă/ tristă în suflet, ca o curvă familistă” – p. 23.

 

a. Cine este purul/pura care nu se înfurie? Sau autoarea se referea la detergentul de vase – Pur? În cazul ăsta, care-i motivul utilizării degresantului...?

b. Definiți „viețuirea azură”.

c. „tristă în suflet” – Credeam că în creier.

d. Din ce pricină e mâhnită curva familistă? Cât despre populația optimistă și necăjită în același timp...

 

• „• (ușile volumul doi) am o problemă cu ușile/ ori nu le închid/ ori le deschid cu picioarele” – p. 24.

 

Noi, în schimb, n-avem dificultăți în a depista poezia – căci fie se observă de pe lună, fie n-o găsești nici cu microscopul.

 

• „în seara asta o să fiu tare și o să-mi scap telefonul în cada/ cu vanilie/ și picioare/ mozaic de cicatrici/ (...) negru și aproape gras/ (...)// în mine în seara asta o să fie curat/ până la nud/ (...) așa sunt eu de fapt/ adipoasă și vascularizată” – p. 27.

 

a. Presupunând că era tare/puternică, i-ar mai fi alunecat telefonul...?

b. Complimente pentru vană! Nici la Brico Dépôt n-au astfel de modele.

c. „aproape gras” – Preferabil, grăsuț.

d. „până la nud” – Am fi optat pentru o locuțiune mai acătării.

e. „adipoasă și vascularizată” – Ați identificat opoziția/inexactitatea?

 

• „...râd zgomotos ca o poezie supărată” – p. 29.

 

Iar cauza pentru care o poezie iritată/surescitată începe să hăhăie este...?

 

• „te-ascunzi de propria singurătate prin casă/ te-ncui în baie/ dar apocaliptic îți forțezi ușa/ și dai peste tine/ ghemuită în poziția fetală/ îți vine să-ți fuți picioare-n burtă într-una (sic!)/ urli la tine de sus în jos și faci pe nebuna/ privește-te-n perete și jură-te că nu ești goală” – p. 30.

 

NO COMMENT

 

• „...am avut sânge în vulvă să spun oamenilor/ că trag a pământ” – p. 42.

 

„[eu] trag a pământ” – Lămuriți-ne.

 

• „pielea mi s-a rarefiat...” – p. 43.

 

Mai degrabă: ...s-a subțiat.

 

• „tot cancerul ăsta de primăvară m-a înmormântat” – p. 44.

 

V-a adus și flori?

 

• „când nu îmi mai amintesc cum te cheamă/ vin ei și îți dau alt nume/ îmi smulg și mie numele tău roșu de pe obraji/ și când nu mai știu dimensiunea degetelor/ pare că ei dau noroc cu tine în altă lume” – p. 46.

 

Superbă strofă!

 

• „gustul laptelui/ metalic și hrănitor/ muls cu întreagă poezia gurii mele” – p. 47.

 

Mai curând: ...muls cu întreaga poezie a gurii mele.

 

• „întunericul/ ridicat ca un falus/ (...) mă spulber în rate/ îmi tatuez răsuflarea lui blaga” – p. 49.

 

• „degeaba până nu intri pe ușă/ eu toată păpușă te aștept/ aproape dezbrăcată/ pentru că oricum te îmbrac în fiecare zi clandestin/ aproape îmbrăcată/ mănânci carnea cu tot cu satin” – p. 55.

 

Cartea are 134 de pagini.

André Breton - „Iubirea nebună” (Polirom, 2019)

 

După trei zile de repaos, mi-e cu neputință să adorm la ora pe care mi-am fixat-o cu mult înainte să mă întind în pat, realizez că plimbarea de seară a fost prea scurtă, cina abundentă, că se impune să sar peste serialul de pe Comedy Central și să citesc ceva la nimereală, ca odată mobilizați neuronii, cu mintea încărcată, să mân mai iute porcii la jir.

Vecinii de deasupra nu se pot nici ei odihni (nagâțul nu vrea să facă nani...), lectura prinde culoare, dar pierde din anatomie, în proiecțiile romantizate ale lui musiu Breton (cofondatorul și principalul inginer al Suprarealismului) tăvăleala este teoretizată (eu mă tăvălesc de râs), instinctele transsubstanțiate, iar viciile de procedură estetică adoptă aluri nebănuite:

 

„În vreme ce gestul mâinilor și picioarele așezate pe planșetă n-au fost niciodată, cu certitudine, prilejul unei cât de mici ezitări, iar ochii – cel drept figurat printr-o roată întreagă, cel stâng, printr-o roată spartă – au rămas nemodificați de-a lungul etapelor succesive de modelare, lungimea brațelor, de care depinde raportul dintre mâini și sâni, și conturul feței nu erau deloc finalizate. Nu încetam să mă interesez de evoluția statuii pe care, dintr-odată, am simțit-o ca pe însăși emanația dorinței de a iubi și de a fi iubit, în căutarea adevăratului ei obiect uman și în dureroasa ei ignoranță. Cât încă nu ieșiseră la lumină în întregime fragilitatea ei, elanu-i reținut, aerul de-a fi prinsă în capcană și, totodată, plină de recunoștință prin care mă emoționase într-atât gracila ființă, mă temeam de orice apariție feminină în viața de-atunci a lui Giacometti, socotind că i-ar putea aduce prejudicii. Nimic mai întemeiat decât această teamă, dacă te gândești că o asemenea apariție – pasageră – a dus într-o zi la o regretabilă coborâre a mâinilor, justificată conștient de grija de-a descoperi sânii, însă având, spre marea mea surpriză, drept consecință dispariția obiectului invizibil, dar prezent în care consta interesul figurii și pe care mâinile-l țineau ori susțineau. Cu câteva corecturi ușoare, mâinile au fost aduse a doua zi la locul lor. Iar capul, deși bine conturat în liniile lui esențiale, cu un caracter general clar definit, reda aproape singur indeterminarea sentimentală din care continuam să cred că a țâșnit opera.” (pp. 41-42)

 

M-am lăsat păgubaș la pagina 50, m-am dus să beau apă, am verificat ceasul: 1:00 a.m. – Adio, somn! Bun venit, stare de veghe!

Emil Cioran - „Îndreptar pătimaș” (Humanitas, 2017)

 

În comparație cu volumele ulterioare (scrise-n franceză), unde robustețea și vioiciunea aforistică ating culmi mai semețe, „Îndreptarul...” (titlul anterior fusese Breviar pătimaș) pare mai curând o colecție de impulsuri frenetice, decât un compendiu sistematic.

Chit că preocupările tematice sunt cele uzuale (disperarea, suferința, (dez)amăgirile comprehensivității și binecuvântările/paradoxurile agnoziei, coteriile bigotești, deriziunea longevității și vehemența dizolvării, apanajele perene ale „cerebralității spirituale” ș.a.m.d.), ele-s reluate fără acel fenomenal salt speculativ pe care îl regăsim în alte opere – motiv pentru care unui cititor neinițiat îi poate induce senzația de poticneală, iar unui cunoscător, doar o variație minoră în proverbialul registru cioranian.

Deși anumite pasaje te fascinează prin sintagme condensate și intuiții fulgurante, ansamblul rămâne inegal, fiind traversat de numeroase oscilații „frazeologice”, care împiedică sedimentarea unei viziuni (monolitice) auctoriale.

Cărticica are însă o însemnătate documentară aparte, relevând un stadiu vital în cristalizarea „postulatelor” artistice ale lui Emil Cioran.

 

• „Precum iubești cărțile pe care era să plângi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet – așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul.

N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vârtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stâncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gândul?

Într-o memorie mai scurtă decât presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății – și câte tronuri ale sufletului...” – p. 16

 

• „Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu până unde au ajuns neamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor erori sau pentru sleirea urâtului prin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Și când n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputând susține pâlpâirea înșelăciunilor fecunde, s-au predat tânjirii de apus, lâncezelii spiritului istovit.

Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii – e-o apă moartă ce răsfrânge hoiturile gândului. Furiilor neștiinței datoresc tot ce știu. Când tot ce-am învățat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n față, încep a înțelege totul.” – p. 37

 

• „Cu țara ta te întâlnești din nevoia de o deznădejde-n plus, din setea de un spor de nefericire. Sunt român prin fondul de autoumilire existent în condiția omului. Nimic nu mă lingușește de-a aparține acelui spațiu, decât năzuința de-a zace în dureri a căror vină nu o port și de a-mi gâtui orgoliul în incurabila vădire a neființei noastre. Ceilalți oameni sunt sau nu sunt. Dar nici unii nu-s așa de puțin ca noi! Atât de puțintel! Diminutivul e divinitatea noastră. Până și moartea e de mâna a doua în «piciorul de plai» al infinitezimalului național.” – p. 66

 

• „Tu nu vezi măreția morții întinzându-și brațele de tihne ca să-ți curme o trudă fără făgașuri? Viața-i un tertip al nebuniei și cine cade-n cursa ei calcă pe-un drum deschis de propriul său sânge.

Am vrut să trăiesc și am trăit, deși am presimțit că-i nevădit să fiu. Cum să mă țin în clipe, când nașterea m-a osândit călău al timpului?

Am iubit și m-am iubit. Dar dragostele s-au ivit murind, fulgere mucegăite, extaze-n măruntaie de puroi, simțuri de șarpe cald.

Tu, Doamne, lasă semnele morții la căpătâiul meu. Să te înșel pe tine nu vreau și nici pe mine. Uite-mă, cum stau aici. Avut-ai fiu mai blând în răutăți? Să mă las pradă uitării cu ale tale fiice? Înfrunzească sfârșitul pe anii mei sfârșiți. Căci clipele ce mi le-ai dat sunt bube negre, al căror rod umbrește lumea Facerii și nădejdea făpturii.” – pp. 83-84

 

• „După ce-ți pierzi – până la istovire – conștiința în voluptate, ce vijelios năzuiești după frigurile dezlipirii! Să poți sta singur în încăperea ta: fără lume, fără iubită, sorbind dulceața nenorocului! Și neîngrădit de nici un ideal, cu ochii storși de existență, să-ți întinzi osteneala visului dincolo de cer!” – p. 96

Lucian Blaga - „Poezii” (Facsimil după ediția apărută în 1942, Editura Semne, 2006)

 

E indicat să-i recitești pe clasici – busola nu dă greș. 

În ultimul an de facultate, aliniasem pe marginea mobilei din sufragerie (o combinație: corp de bibliotecă - dulap cu haine) toată floarea cea vestită a patrimoniului literar românesc (Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu...) și, sârguincios ca un neofit fără orizont (dar destupat la minte) m-am căznit o vară întreagă să rumeg din scoarță-n scoarță Operele complete...

Scriitorii fundamentali (fondatori/uzurpatori ai unor tradiții/curente) nu mă tachinau cu reverențe solemne, nu-mi solicitau review-uri pompoase și nu se țineau cu dinții de trofeele culturale sau de diplomele de excelență. Ei îmi cereau o țârucă de bunăvoință.

Indiferent de traseul epistemic al predecesorilor, revenirea la cărțile lor înseamnă nu doar bravură tocilărească, ci gratitudine față de limba ce ne-a ținut (și ne ține) vii, amintindu-ne, cu fiecare filă parcursă, de originea, hotarele și promisiunile care ni s-au (pre)dat.

Au trecut optsprezece ani de-atunci, iar stihurile lui Blaga încă rezistă, conferindu-mi garanția (e bine și o dată la două decenii) că poezia sa (în care odăjdiile mitologice și accesoriile folclorice se asortează cu taina truismelor și noetica tăcerii) este (neignorând contextul) cât se poate de trainică și de insolită. Versurile sale „vetuste” freamătă de o snagă stilistică vrednică (chiar dacă n-avem urechea antrenată) să modereze larma prezentului. Dincolo de faptul că (re)descoperirea autorilor consacrați reprezintă un exercițiu de (re)calibrare ființială, dincolo de manuale și de cronologii, ceea ce persistă e conversația sinceră dintre generații.

Aflu că ieri a fost „Ziua Națională a Lecturii”. Nimic nou sub soare! îmi zic. În școală, îi stâlceam numele (rostindu-l pe un ton nazal și cu gâjâială-n glas: ...Bleaga!), stârnind râsul colegilor. Și continui să m-afund în liniștea asurzitoare a slovelor.

Jean Delumeau - „Frica în Occident. Secolele XIV – XVIII. O cetate asediată” (Editura Art, 2022)

 

Lucrarea lui Jean Delumeau constituie unul dintre cele mai ample atlase ale angoasei colective, proiectat și coordonat cu o dexteritate și c-o migală indubitabile. Cartea nu este doar o incursiune în trecut, ci o radiografie a unei Europe care și-a consolidat structura identitară/matricea culturală sub presiunea unei primejdii permanente. Între secolele XIV și XVIII, regiunile catolice și protestante ni se înfățișează așijderi unor fortărețe împresurate și asaltate de diferite spectre: crize alimentare, secete devastatoare, epidemii, războaie, erezii și o puzderie de amenințări mocnite. Istoricul francez urmărește modul în care acele spaime au modelat conștiința/optica veacurilor, practicile cotidiene (în speță, desidemonice), controversele și parlamentările religioase etc., oferindu-ne o panoramă nedistorsionată a intervalului dintre evul mediu târziu și germenii erei moderne.

Ca atare, aprehensiunea se impune și intră în uzanța vremii, fiind inoculată prin ritualuri și legende confiscate de discursul ecleziastic, căci Biserica, departe de-a fi un adăpost în calea implacabilului „pericol” metafizic („relația crimă-pedeapsă divină, începând chiar pe această lume, a devenit mai mult decât oricând o evidență pentru mentalitatea occidentală” – p. 338), amplifică, prin stresul exterior (ce recurge la reiterări autoritare culpabilizante și la răsplata neîntinată a urgiei dumnezeiești), agitația interioară – fapt ce determină „populația creștină” să se refugieze în superstiții, exorcisme și-n frecvente procesiuni de împăciuire a Providenței. Astfel, civilizația apuseană în cauză ni se conturează ca o societate vigilentă, mereu pregătită să digere repercusiunile unei inexorabile catastrofe.

Pe lângă echilibrul fin dintre strictețea metodologică și fluxul narativ, remarcăm o infinită putere de concentrare, sintetizare și valorificare a informațiilor. Expunerea (lipsită de rigiditatea academică) alunecă firesc, iar paradigmele furnizate cimentează argumentația. Nu întâlnim simple statistici, ci mai degrabă niște destine încâlcite într-o urzeală obștească asupra căreia planează molimele, diavolii, ocultismul, xenofobia ș.a. – cu temerile adiacente.

Importanța volumului rezidă (și) în actualitatea sa, cititorul de astăzi dibuind ușor mecanismele prin care instabilitatea (politică, economică...) și incertitudinea (posterității, redempțiunii...) se propagă și se transformă în comportament de masă, sugerând, concomitent, că fiecare epocă își inventează inamicii.

În acest sens, Frica în Occident... explorează și dezbate atât problema fragilității umane raportată la enigmele vieții, cât și maniera prin care comunitățile își înalță ziduri simbolice pentru a se simți în absolută siguranță.

 

„Epoca noastră, vai! este mai bine înarmată decît oricare alta pentru a analiza critic mărturisirile. Sub tortură se poate smulge orice mărturisire. Este adevărat că, în Anglia secolelor al XVI-lea – al XVII-lea, a fost mai puțin folosită decât pe continent. Dar foamea și privarea de somn sunt și ele torturi capabile să frângă orice rezistență. La toate acestea se adăuga decalajul cultural dintre judecători și inculpat. Intimidat, înțelegând uneori prost întrebările ce i se puneau, acesta era gata să răspundă afirmativ. Totuși, în Anglia de exemplu, unele persoane veneau din proprie inițiativă să se autodenunțe judecătorilor. Altele mărturiseau spontan relații uluitoare cu duhurile rele. În sfârșit, altele, negând evidența, se încăpățânau să mărturisească crime pe care nu le făptuiseră. Cum trebuie citite asemenea confesiuni? Răspunsul variază fără îndoială de la caz la caz. Unul cădea într-o stare de depresiune acută – pe vremea aceea se vorbea de «melancolie». Altul căuta o publicitate ieftină. În sfârșit, altul, care în sinea lui își dușmănea de moarte vecinii, se defula exprimându-și dușmănia. Dar aceste mărturisiri spontane nu se considerau valide de către judecători dacă nu erau redactate și traduse în limbajul lor familiar, acela al demonologiei – un limbaj pe care predicația hebdomadară îl aclimatizase desigur progresiv în opinia publică. J.-C. Baroja aduce în această privință mărturia edificatoare a unui inchizitor luminat, Alonso de Salazar y Frias, care, prin 1610, a încercat să demitizeze vrăjitoria din Țara Bascilor. În Memoriile sale, Salazar semnalează importanța capitală a psihozei colective datorate predicilor. La Olague, lângă Pamplona, spune el, oamenii au căzut în cea mai oarbă credulitate după predicile unui călugăr. Aiurea, mărturisirile privitoare la aquelarres (adunări nocturne) și la zborurile prin văzduh spre sabat au fost declanșate în rândurile tineretului de edictul de grațiere din 1611. Iată-ne astfel întorși în universul teologilor și al judecătorilor.” (pp. 587-588)