E indicat să-i recitești pe clasici – busola nu dă greș.
În ultimul an de facultate, aliniasem pe marginea mobilei din sufragerie
(o combinație: corp de bibliotecă - dulap cu haine) toată floarea cea vestită a
patrimoniului literar românesc (Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu...) și,
sârguincios ca un neofit fără orizont (dar destupat la minte) m-am căznit o
vară întreagă să rumeg din scoarță-n scoarță Operele complete...
Scriitorii fundamentali (fondatori/uzurpatori ai unor tradiții/curente) nu mă tachinau cu reverențe solemne, nu-mi solicitau review-uri pompoase și nu se țineau cu dinții de trofeele culturale sau de diplomele de excelență. Ei îmi cereau o țârucă de bunăvoință.
Indiferent de traseul epistemic al predecesorilor, revenirea la cărțile lor înseamnă nu doar bravură tocilărească, ci gratitudine față de limba ce ne-a ținut (și ne ține) vii, amintindu-ne, cu fiecare filă parcursă, de originea, hotarele și promisiunile care ni s-au (pre)dat.
Au trecut optsprezece ani de-atunci, iar stihurile lui Blaga încă rezistă, conferindu-mi garanția (e bine și o dată la două decenii) că poezia sa (în care odăjdiile mitologice și accesoriile folclorice se asortează cu taina truismelor și noetica tăcerii) este (neignorând contextul) cât se poate de trainică și de insolită. Versurile sale „vetuste” freamătă de o snagă stilistică vrednică (chiar dacă n-avem urechea antrenată) să modereze larma prezentului. Dincolo de faptul că (re)descoperirea autorilor consacrați reprezintă un exercițiu de (re)calibrare ființială, dincolo de manuale și de cronologii, ceea ce persistă e conversația sinceră dintre generații.
Aflu că ieri a fost „Ziua Națională a Lecturii”. Nimic
nou sub soare! îmi zic. În școală, îi stâlceam numele (rostindu-l pe un ton
nazal și cu gâjâială-n glas: ...Bleaga!),
stârnind râsul colegilor. Și continui să m-afund în liniștea asurzitoare a
slovelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu